Nu mai are 16 ani. În 3 decembrie 2022 a devenit major. L-am văzut de vreo două ori live și așa cum spunea Bvcovia când l-a invitat anul acesta pe scena de la Beach, please: „Are 17 ani și e un monstru”. Se numește Petre Ștefan. Centaur este primul lui album, care adună multe din piesele lansate în ultimii doi ani și a ieșit în 25 noiembrie. Marcat de o energie cuceritoare și de un ritm alert, albumul este o poziționare clară de generație a adolescenților care își doresc altceva de la viață decât cei de dinaintea lor. Dacă adulții sunt măcinați de epuizare și griji, Petrică stă în picioare în fața lor și le spune frust, gata să le preia avantajele și locurile sociale: „Ești obosit, te văd, pân' la final s-o duci nu poți”, amintindu-le cinic de propria moarte care se apropie și de care nu pot să scape. Ei reprezintă trecutul care trebuie lăsat în urmă și schimbarea punctului de privire spre viitor. Inclusiv alinarea prin droguri nu este atractivă pentru noua generație: praful tras pe nas este praful de pe talpa minorilor în viteză.
Reacția la ceea ce reprezintă Petre Șefan este una afectivă dar asemeni unui animal de pradă, o folosește în favoarea lui pentru a reuși muzical: „Le simt emoția / Ia foc industria.” În 2022, Petre Ștefan și cealaltă senzație a noii generații, YNY Sebi, se lăudau din nou că nu au permis de conducere datorită vârstei și că sunt gata să înceapă o revoluție a adolescenților: „Revoluție, doi minori împotriva la toți / Revoluție, ori sunteți cu noi, ori sunteți morți”.
Personajul liminal propus, centaurul, este ancorat local în înțelesul de cartier, dat chiar de tatăl lui Petrică în teaserul de lansare a albumului, dar în același timp îmbrățișează acea îngemănare a limitelor de forță brută, animalică, cu una umană, care pune limite dorinței și instinctului: visul devine material, este trăit, sugestia lui Petre este oprirea visului și aruncarea în real („Realitatea bate visele din somn”) în timp ce „somn ușor” devine o zeflemea adresată adversarilor. Chiar dacă insomnia poate fi și un efect al unei stări depresive generale pe care naratorul nu o înțelege („vreau să scap da' tot mă leg / De amintiri, îmi vin în reluare, nu pot să le-nțeleg / De ce-mi vin în cap acu', când am tot ce vreau în prezent / Stări ciudate zilnic, mâini amorțite, buze, nu simt”; „Am o ură stinsă-n mine, nu știu pe cine să-ncarc / Toată lumea vrea câte ceva, nu știu cum să mă-mpart” ), această insomnie generală nu este un capăt de drum: „Ce contează dacă te pui în pat și nu poți să dormi / Două folii de alprazolam îți bagă capu-n nori”. Deși suferința mintală este recunoscută, „rănile din suflet”, cum le numește Ștefan, devin și ele o marfă care poate fi aruncată pe piață: „le vindem prin rime”.
Violența cât se poate de brutală și de acceptată („Am sufletu' bun, da' pe cât e de bun, am un trancan în mână și-o să te omor”) din versurile lui Petre este pusă în contrast cu o eliminare a dorinței și a pasiunii ( „Am tot ce vreau, nu există îmi doresc”), a învățării constante a ceea ce nu poate fi trăit și chiar o anihilare a personajului său care dispare din peisaj (viața de centaur este trăită, dar nu poate fi dusă vie, problemele capătă forță prin cunoașterea lor amănunțită iar rezolvarea poate avea loc doar după moarte). Oscar și IDK preiau tema dispariției personajului pe Ștefan, în același timp ei înșiși devenind Ștefan („Ăsta nu-i Ștefan III, sunt doar trei de Ștefan”), o multiplicare la nesfârșit a unui personaj care și-a pierdut corpul (spre deosebire de artistul cu succes provizoriu care nu are încă un nume de scenă și în mod comic este numit Anonimul), într-un ecou întrerupt de o sirenă de poliție: „Unde a dispărut Ștefan? De ce-i Petre Ștefan? Unde a dispărut Petrică de-l știam de pe maidan?”.
Eliberarea de partea fantezistă a centaurului se produce printr-o obsesie a realității și a ascunderii ecranului, fără a fi uitate beef-urile cu un trapper nenumit („Îi simt prin voce, prin piese, frica”) sau cu brigada 4226 și Rava, artistul din Crângași care explorează o imagine și identitate luciferică: „Cu coarne-n cap / Hata pă net e drac / Dacă mă vede-n fața ochilor face infarct”. Dar pe de altă parte, rugăciunile creștinilor din vechea generație sunt și ele inutile, salvarea lor nu mai există („Să facă plecăciuni și să se roage la Iisus / Cine-i mai salvează? Vremea lor oricum s-a dus / Că și-atunci când au fost în top, n-au avut nimic bun de spus”). Conflictul lui cu mediul muzical este unul total iar atacul este unul violent, „ca-n Rusia”, diferențierea de ceilalți artiști făcându-se în primul rând prin vârstă: „Pe capot-am luat industria / Cel mai mic e cel mai bun”. Referințele la Rusia sunt recurente pe album: „Alergăm ca rușii cu tancu' / Le arăt la draci ce-nseamnă Iadu'”, cam singura referință concretă la o situație politică internațională actuală. Poate și aici este nevoie de o înțelegere mai adâncă a dorinței adolescenților de a se identifica cu un agresor rus, dar poate că explicația o dădea un alt adolescent care a explodat muzical, AlbertNBN, care expunea într-o piesă mai veche cele două poziții posibile: victimă sau agresor, preferând fără rezerve statutul de agresor.
Bunătatea este respinsă pentru o creștere a perversității, ca o lege a tatălui care trebuie urmată („tata mi-a zis să fiu pervers”) de câștigare a publicului adversar („Când urc pe scenă, m-aplaudă ai voștri” chiar dacă repetă că mulți nu îl iubesc, deși nu își dorește iubirea lor, le vrea banii și recunoașterea, chiar în lipsa iubirii) și fără o promovare standarizată („Drip și haladit de mic, crescut pe stradă, n-am bani de reclamă”). Delimitarea de un tată absent este o temă recurentă, deși tatăl apare ca un referent important, de construcție a unei identități clare de cocalar din Tei: „Mi-am fost și mamă și tată și pentru alții tătic” sau „Sunt băiatu' lu' Talent, da' am muncit pentru talent”.
Pe Haladit, piesa cu Ian, „teoria o știu toți, da' practic nimeni n-o aplică”, regulile sunt încălcate constant, iar criteriile existente legate de vârstă sunt cele mai puțin relevante („sunt copil da’ tot te fac”), efectele actelor violențe sunt în primul rând lipsa iubirii celor apropiați, în timp ce Ian spune despre ce nu mai vrea să cânte și reia tema creșterii constante a nivelului, de salt al acului în bord pentru ca pe finalul strofei să recunoască senin:„în teorie-s paralel”.
Legătura cu cartierul Tei din București este centrală pe album iar descrierea este cât se poate de specifică, fiind comparat cu O Block, cartierul periculos din Chicago (unde crescuse și Michelle Obama), dar numit O și popularizat în rap în memoria tragediei morții lui Odee Perry (20 ani) în 2011, executat de Gakirah Barnes, o asasină de 17 ani, omorâtă și ea în scurt timp. Tei este comparat și cu o sală de cinema, în care spectatorii rămân încremeniți: „Bagă capu' la cutie ce-ți rămâne-i să privești / În Tei e ca în filme, n-ai cum să ne mai oprești”. Cartierul este dominat de cocalari, definiți etnic, grup din care Petre face parte, identitate pe care și-o asumă pozitiv deși le cere ascultătorilor („oameni cu minți mult prea deschise”) să renunțe la o gândire identitară și să se concentreze pe muzica pe care o face, care este gustată și de femeile rome tradiționale din Tei, femei cu fuste care dansează pe muzica lui ca pe manele, deși se diferențiază de zona de trap pe care o critică aspru, filiația sa muzicală fiind una precisă: „În Tei e UK drill de când suntem, nu exista”. Distanțarea de trap este produsă în urma unui proces de epifanie ( „Am realizat că toți trapperii ăștia poartă pixuri”) iar trapperul generic este descris prin ceea ce nu e: „Nu-i killer, nu-i driller, nu-i dealer, îl numim curier”.
La festivalul Beach, please, lupta dintre genuri muzicale a fost în câmp deschis: pe lângă o respingere în grup a muzicii techno, ca fiind un subgen al generației părinților și al celor cu bani, rapperii bătrâni atacau de la microfon manelele și trapperii (cum a fost Spike, care nu se aștepta la reacția pozitivă a publicului la întrebarea „vă plac manelele?”, răspunsul lui a venit imediat: „asta ați ascultat și până acum”, cu trimitere zeflemitoare la trapperii tineri de dinaintea lui pe scenă). Petre Ștefan a făcut notă discordantă și a cântat singura manea din festival, invitând-o în scenă pe colaboratoarea lui, Polly, și ea reprezentanta unei noi generații în manele, chiar dacă piesa avea și binecuvântarea legendei Florin Salam (cu care Petre a scos două piese deja).
Prin pozițiile lui atipice, Petre Ștefan încearcă să se extragă sau să se diferențieze de un mediu ostil dar nu renunță la flexing, ci doar schimbă abordarea: preferința pentru știrile imprimate pe hârtie, ca semn al unei recunoașteri reale, în contrast cu zgomotul surd al rețelelor sociale („P-ăștia ai mei nu-i găsești pe net, îi găsești doar în ziare”) sau respingerea banilor electronici și a cardurilor în favoarea banilor cash, precum și renunțarea la un consumerism irațional, bazat pe branduri de lux (cele populare în piesele trap) în favoarea lui Blaga (hârtia de 200 de lei). Dar în același timp, pozițiile lui nu sunt asumate doar individual ci își arogă dreptul de a vorbi în numele unei categorii foarte largi de colegi de generație, dincolo de brigada lui din Tei.
