2020 a însemnat pentru toți un teritoriu nou, pe care am învățat să bâjbâim, din aproape în aproape. Dicționarul e una dintre primele unelte la care ne întoarcem atunci când vrem să înțelegem o asemenea realitate, necunoscută și imprevizibilă, așa că încheiem anul cu o colecție de definiții prin care să deslușim mai bine schimbările pe care ni le-a adus anul care tocmai se încheie. 

În numărul trei de Scena9 pe hârtie, care are ca temă viitorul, am publicat deja peste 100 de definiții date de cercetători și jurnaliști unor cuvinte care sintetizează cel mai puternic pandemia. Completăm Micul dicționar al pandemiei noastre, coordonat de Constantin Vică pentru ediția tipărită, cu o serie de definiții libere și personale, date de scriitoare și scriitori unor cuvinte care le-au marcat experiența acestui an. 

Mai jos, vă propunem o retrospectivă a vieții noastre alături de COVID-19, în câteva zeci de cuvinte definite de Lavinia Braniște, Dan Coman, Simona Sora, Dan Sociu, Cătălina Stanislav, Moni Stănilă, Tatiana Țîbuleac și Radu Vancu, cu ilustrații de Sorina Vazelina. 

A

apropiere, apropieri, s.f. Ceea ce a oprit planeta & a schimbat radical nu doar tot anul, ci tot secolul a fost virusul minuscul venit din Wuhan. Aveam cu toții convingerea că am devenit imagini pe un ecran global, cu vorba lui Lipovetsky; ei bine, virusul ne-a adus aminte că suntem și corpuri. Expuse, fragile, muritoare. Cu cât mai apropiate de celelalte corpuri, cu atât mai muritoare. Am văzut apoi pe ecranul global reportaje cu corpurile noastre murind în direct, sub ochii noștri, în spitale în care corpurile noastre pur și simplu nu mai încăpeau. Într-o cultură care ajunsese să refuze imaginile publice ale bolii și ale morții, asta a generat o spaimă enormă. Și, simultan cu spaima, a apărut și speranța: vom învinge boala asta, vom găsi vaccinul, ne vom reinventa viețile, ne vom reînvăța să ne folosim altfel corpurile, vom reconstrui alte moduri ale apropierii. Am învățat să folosim ecranele astfel încât ele să ne apropie corpurile - și creierele - și inimile. Am găsit moduri de a fi împreună chiar și de la distanță. Ceea ce înseamnă că 2020 a fost un an îngrozitor - care ne-a reînvățat să fim împreună. (Radu Vancu)

asimptomatic, -ă, -i, -e, adj. Cuvântul cel mai special al momentului. E noroc, dar nu chiar, ai boala, dar n-o ai, te apropii asimptotic de belea, dar scapi, deși poți s-o dai la cei dragi. Am stat pe lângă cineva cu așa ceva și nici nu știu dacă am luat și eu, fiindcă asimptomatic poate să însemne și total ascuns; are un ceva din paradoxurile psihanalitice, am și văzut glume pe net: „cred că sunt fericit, dar asimptomatic” sau „deștept dar asimptomatic”. La o scară mai mare,  tot ce se întîmplă acum, în pandemie, era deja înainte, doar că asimptomatic, și acum se văd simptomele, ca o boală pe care n-ai simțit-o și ai dus-o cu tine. De exemplu, un bătrân din familia mea a fost dus săptămâna trecută acasă, cu COVID-19 (el fiind bolnav și de altele, cu un picior amputat recent) și brancardierii l-au pus pe podea, nu pe pat, deși mai era o secundă până la pat, lăsând-o pe soția lui bătrână și bolnavă să-l ridice singură. Nu de teamă, că-l duseseră până acolo, dar ca un simptom manifestat deodată. (Dan Sociu)

B

bunătate, bunătăți, s.f.

În stația goală 
bătrâna
se lasă încet pe spate
cu mâinile întinse
ca o cruce.
Singurătatea ia forme bizare 
îi explică o femeie cu studii superioare
fiului ei deștept. 
Nu judeca
Nu râde
Nu te lăsa atras: tu ai drumul tău. 
Și tăcerea este o formă de bunătate. (Tatiana Țîbuleac)

C

comorbiditate, comorbidități, s.f. O plasă plină cu alte boli care sunt doar boli asociate cât timp mai respiri; dacă nu mai respiri, se redefinesc în comorbidități. Un cuvânt care a lipsit din vocabularul nostru. Cine a rostit cuvântul ăsta până în martie 2020? Acum e în fiecare știre. A murit x. Ce comorbidități avea? Discuții la cafea. Din câte știu, niciuna. Sigur avea ceva, dar n-a știut. Exista undeva, pitită după pericard, o comorbiditate micuță și discretă. Cuvântul ăsta urât. Ce faci? Comorbiditez. Brrr! 

Boli asociate parcă sună mai firesc, dar la fel de funcționăresc. Cuvintele astea au pătruns în exprimarea colocvială. Nu cred că vor mai dispărea vreodată. Tu ai observat că niciodată nu anunță la știri că s-a vindecat unul cu comorbidități? Păi nu se poate, devine comorbiditate la deces. Boli asociate ai? (Moni Stănilă)

contact, contacți, s.m. (hăăă?!) Contactul (un contact, multiple contacte) nu mai e con-tactil(itate) între două ființe/lucruri, ci o persoană, bărbat/femeie/copil cu care te-ai văzut înainte să afli că ești bolnav. Deci contacții sunt Buzu/Țvetov/Emanuela. 

După decenii de luptă cu balaurii din limba română, revenirea la o limbă vie, frumoasă, o oralitate cursivă, un discurs care să nu sufere modificări când e așternut în scris sau rostit în public, dar nici să nu-și piardă elasticitatea, vitalitatea, ne-am trezit cu niște topoare lingvistice în miezul creierului. 

Vă rugăm să stabiliți contacții. Comorbidități, ceva? Păstrați distanțarea socială. Izolați-vă! Carantină (14 zile), quaranta. Strănutați în pliul cotului. Aloo, în ce limbă e asta? În grabă mare, se adaptează pe loc. E important să râmâi pozitivă, mi-a transmis cineva când am spus că sunt deja pozitivă. Nu vrei tu să îți tragi tu două palme? N-am cum să ajung până la tine. Izolarea, distanțarea ș.a.m.d. (Moni Stănilă)

coronaviroză, coronaviroze, s.f. – Am auzit acest cuvânt prima dată în septembrie, într-un reportaj despre pandemie realizat în martie, pe când termenii nu se împământeniseră încă, iar covidului i se spunea coronaviroză. Luna martie mi s-a părut în preistorie. Cuvântul acesta s-a născut și a murit înainte ca eu să-i remarc existența. Cred că a fost prima dată în viața mea când senzația că am rămas în urmă m-a speriat, într-un mod în care avansul tehnologic, de exemplu, nu reușește să mă sperie. Am fost și în lume și în afara ei, la fel cum din martie încoace timpul trece deopotrivă repede și încet, iar fiecare dintre noi e simultan și victimă și vinovat. (Lavinia Braniște)

D

datorie, datorii, s.f.

Poștașul a adus facturile 
dar nici o scrisoare.
Comunicarea cu țările din afara UE este temporar suspendată
Plătesc pentru apă.
Plătesc pentru lumină.
Plătesc pentru evacuarea deșeurilor.
Mă gândesc la mama departe
bătrâna tunsă scurt în cămașă de noapte
cu scrisorile tatei în poală 
ca niște facturi neplătite. (Tatiana Țîbuleac)

declarație, declarații, s.f. – Primul meu contact cu declarația a fost abia în iulie, când am revenit în țară după o ședere de mai multe luni în altă parte. Am primit declarația în avion și ni s-a spus că o vom depune în aeroport. Pe verso, varianta în engleză purta titlul „Declaration on my own responsibility”. Am râs în sinea mea, eu deșteapta, de ăla care a tradus, dar văzând sintagma asta pusă artificial în altă limbă, mi-am dat seama cât de agresivă este ea în română. Cum „propria răspundere” conține o amenințare pe care o faci tu la adresa ta. Cum declari că știi că te ia mama naibii dacă minți, într-o țară în care comunicarea cu autoritățile e de cele mai multe ori comunicarea cu un perete, iar minciuna în declarație o chestie foarte relativă. Limbajul administrativ e zdrobitor prin amenințările pe care le conține, la fel cum administrația e zdrobitoare prin incompetență. În avion, în fața mea, un tânăr liber și frumos s-a rățoit la steward că el nu vrea să-și dea CNP-ul, la care stewardul a ridicat din umeri, căci declarația nu era o solicitare a companiei aeriene, ci a autorităților române. Am coborât din avion cu declarația și pașaportul în mână, dar nu exista niciun ghișeu unde se colectau formularele. La controlul pașapoartelor, l-am întrebat pe ofițer ce fac cu ea, dar nu mi-a răspuns, doar s-a uitat peste umărul meu la persoana din spate. Am înțeles din asta că pot să plec. Păstrez declarația ca o amintire înduioșătoare a întoarcerii acasă. (Lavinia Braniște)

dezinfectant, dezinfectanți, s.m. Am prins primul lockdown în Olanda, unde nu găseam niciun fel de dezinfectant pe bază de alcool. Am căutat peste tot ceva care să mă facă să mă simt la fel de safe ca spirtul nostru cinstit și de neînlocuit, iar apoi am căutat varianta care îi era familiară colegei mele de apartament (aparent în Italia spirtul e roz), dar nu am găsit nici asta. Alcoolul denaturat e trist și incolor în Olanda, se vinde în sticluțe foarte mici și oricum nu se mai găsea. Așa că eu și colega mea de apartament ne-am petrecut o seară întreagă, în pijamale, încercând să ne prindem care e proporția perfectă de clor/apă să ne facem un dezinfectant care să omoare virusul de pe clanțe/robinete, dar să nu ne ardem nici mâinile, totuși. Am reușit, cu tot felul de păhărele și borcane de măsline și anșoa, că n-aveam nimic de măsurat. M-am obișnuit cu dezinfectantul nostru, pe care l-am pus într-o sticlă veche de detergent pe care am scris DISINFECTANT cu markerul. Nu aveam nimic pentru mâini, că nici asta nu se găsea, așa că doar ne spălam pe mâini foarte des. Îmi lipsea spirtul, pe care l-aș fi folosit obsesiv, dar poate era mai bine așa pentru creierul meu. Clorul e cumva limitat, nu-l prea puteam folosi în exces. Am fost dezolată când m-am întors în România și am făcut o eczemă de la prea mult curățat cu clor și mi-a zis doctorița să găsesc alt dezinfectant. (Cătălina Stanislav)

distanțare, distanțări, s.f. Distanță între două persoane. un metru sau doi. Se știe că emisia vocală în limba italiană e mult mai extinsă decât în limba franceză. Deci francezii pot păstra o distanță mai mică unii față de alții.

Când te uiți la un film și vezi că cinci adolescenți beau din aceeați sticlă și creierul se împăroșează discret și îți transmite până la nivel cognitiv nu e ok, nu e ok! înseamnă că te-a afectat serios pandemia. Un sărut într-un film îți stârnește un soi de repulsie, uiți că e un film, vezi limpede doi actori pentru care schimbul de salivă se regăsește în fișa postului. Dă-ți două plame. Îmbrățișările le-am tolerat întotdeauna. Dădeam mâna cu plăcere când mă revedeam cu prieteni vechi. Dar mereu m-a scos din minți pupatul, mai ales când te pupă unii cu care te vezi aproape în fiecare zi. Brrrrr! Fără pupături, vă rog! Nu apropierea mă deranjează. Dar ce? Contactul, bro! (Moni Stănilă)

Știți deja că ardelenii nu se pupă în gările mici. Iar în cele mari, se pupă scurt, doar atunci cînd trenul stă să plece. Și sigur nu-și duc mîna la față, darămite la nas sau la ochi. Și asta nu pentru că „numa’ șed și cujetă“, ci mai ales pentru că au în sînge povestea cu distanțarea. Mai mult, pentru ardeleni (așadar și pentru mine), distanța fizică e unul dintre primele trei lucruri primite odată cu laptele matern. (Despre celelalte două am scris în novelitele din Complezență, nu reiau😊.)

Fără îndoială, odată ieșit din athanorul matern, ardeleanul e pe deplin edificat în privința distanțelor: cu cît mai mari, cu atît mai bine. Că altfel, excepțiile nu și-ar avea intensitățile lor. Numai un ardelean a putut prescrie distanța de doi metri – recunosc și eu că e numai bună ca să nu simți nici un damf, deși aglomerația din anumite zone din București ridiculizează orice prescripție. Ca distanță orizontală, zic, pentru că pe verticală distanțarea asta, la doi metri dedesubt, este definitivă. Pe scurt, este un alt slogan de pandemie: cine nu păstrează distanța pe orizontală, o va păstra pe verticală. (Simona Sora)

Încă ningea. Am băut jumătate de cafea, apoi am ieșit și am închis poarta. Din când în când, auzindu-mi tusea uscată, câinii se porneau să latre în întunericul din spatele gardurilor. 

Am trecut puntea de lemn și, imediat ce am luat-o spre moară, am văzut urmele-n zăpada proaspătă: nu, mi-am zis, aplecându-mă mult deasupra lor, nu au cum să fie urmele despre care-am tot auzit. 

A trebuit să strig de câteva ori și să bat în ușa masivă de lemn până când bătrânul a catadicsit să se trezească și să coboare. Avea pungile pregătite. Mi le-a dat fără să zică vreun cuvânt și fără să mă privească.

La întoarcere, am trecut direct peste râul înghețat. În mod neașteptat, am găsit și acolo câteva urme. Apăruseră brusc, pe la jumătatea râului, dar nu duceau nicăieri - de parcă ființa aceea ar fi privit o vreme malul apoi s-ar fi înălțat brusc în văzduh. Degeaba zic oamenii că e un pericol pentru sat: până acum n-a făcut rău nimănui.    

Când am ajuns în dreptul casei parohiale, l-am zărit pe preot: aprinsese lumina în camera dinspre drum și-și pieptăna barba, admirându-se în oglindă. 

Am tot schimbat plasele dintr-o mână într-alta - gerul era crunt. Cum tușeam, cum, în spatele gardurilor, lătrau câinii. Satul era încă pustiu, doar lumina începuse să crească.

M-am oprit brusc: urmele erau acolo, în fața porții, strălucind în zăpadă. 

Am lăsat plasele jos, am scos cheile și am intrat în curte. Urmele continuau înspre colțul casei, dispărând sub masa de lemn acoperită cu prelată. 

Soția mea aștepta în bucătărie. A terminat jumătatea ei de cafea, apoi ne-am retras în dormitor, coborând jaluzelele. 

Ea s-a așezat turcește în mijlocul patului. Eu am pus plasele pe margine, apoi m-am retras într-un colț, privind-o cum scoate, rând pe rând, toate obiectele acelea și le înșiră între noi, măsurând distanța. (Dan Coman)

distanță, distanțe, s.f.

Autobuzul oprește 
doar în stațiile în care cetățenii poartă măști.
Distanța nu este un drum, distanța este grijă 
scrie pe geam 
pe ușă
pe oglindă
pe spatele controlorului
cu psoriazis. 
Toți acești ani în care nu m-ai atins 
toată această dragoste neconsumată. 
Acum știu că 
mi-ai vrut binele. (Tatiana Țîbuleac)

downshifting, substantiv împrumutat din limba engleză. Am văzut cum a căzut  Babilonul sau am văzut o simulare a unei posibile căderi. Eram în Londra, într-o zi mergeam prin mulțime prin centru, printre turiști gălăgioși și londonezi stăpâni ai lumii, pe lângă vitrine cu ciorapi la 200 de lire și firide cu țepi de fier în ele, ca să nu se adăpostească cerșetorii, și a doua zi, pac, s-a închis tot, era liniște și pustiu și după încă o lună, londonezii din cartierele bogate aveau fețele umbrite, se slăbise ceva în ei. E o ironie a vieții pe care-o țin minte de la ultima criză economică, când, îmi povestea o psihiatră, erau aduși la spital sau se sinucideau în principal cei cu bani, deși încă mai aveau destul, ceva îi lovise în ego sau nu știu. Recunosc că mi-a dat un pic de satisfacție, dar și mai delicios, m-a satisfăcut prăbușirea planurilor, eu fiind un om cu activitate mai mult în emisfera dreaptă, care se luptă cu planificările. A fost o vremea, cum zice Rosario Internullo, când puteai să mergi spontan la film sau la teatru, dar în ultimii ani locurile au fost predominant ocupate de cei ce-și luaseră bilete „din timp” și poate nici nu mai aveau chef de spectacol în ziua aia. Mi-a dat o satisfacție acest băț în roată, de la căderea planurilor ăstora mici, la planurile mari, de toate felurile, care sunt bune în unele situații, cum e mersul trenurilor, dar care ne și sclavagesc când sunt proiectate pe orice din viață, ca să nu mai zic de toate schemele distrugătoare plănuite și căzute în bot, ca avioanele de hârtie.  E un adevăr exploatat des în literatură acela că răul se face din prea multă activitate și că momentele de pauză îl slăbesc. Am povestit puțin în cartea mea, Pluto în Scorpion, cum mi-a dat Dumnezeu viziuni ale acestui moment, nu mai insist, doar să pun un citat din Uau, volumul meu din 2019. „Seara, pe străzi, mulți plângeau, dar nu cu lacrimi, cu ciudă și înjurau furioși, plângeau și râdeau fără veselie, mergeau zdrăngănindu-și trolerele goale și formau cozi imense la supermarketuri.” (Dan Sociu)

drojdie (cu suflet românesc), drojdii, s.f. Am mai căutat înnebunită drojdie doar prin 1996, în Elveția, unde existau toate drojdiile din lume. Poate și pentru că, în capul meu, levure însemna doar praf de copt. Nu m-am gîndit să caut în dicționar înainte de a pleca la magazin, nu prea aveam dileme pe atunci. Nu mai știu cum am cerut, că a trecut o viață de atunci, dar cînd am zis ceva care suna a droždiia, o fată blondă a ridicat capul de sub tejghea și a zis ceva în rusește, eu am dat din cap, și fata cu părul ca paiul m-a dus și mi-a arătat raftul cu toate drojdiile din lume: în pachete mici, medii și mari, liofilizate, în cutii pe care scria „culturi vii“ (maia probabil, am înțeles mai tîrziu), chimice, prefermentative, postfermentative, de bere ș.a. Or să dispară ele vreodată?

La București nu cred că drojdia a mai dispărut cu totul de pe vremea cînd calpuzanii lui Silviu Angelescu au plantat-o strategic în haznalele tîrgului. Ca și-atunci, ea a reapărut pe la colțuri de stradă, nu în șuvoaie de rahat, ci ca marfă de contrabandă, alături de țigări fără timbru și facturi fantomă. Sigur ați văzut-o, prin Matache, pe cutiuțe așezate pe pămînt sau prin gropile parcării: „Pakmaya – drojdie cu suflet românesc“. (Simona Sora)

E

esențial, -ă, -i, -e, adj. Alt cuvânt abstract, care devine deodată foarte concret și intrat în uz; munci esențiale și munci neesențiale, ceva ce răstoarnă sau ar trebui să răstoarne percepția asupra ierarhiilor reale, valoroase, ale lumii. Cel ce-ți aduce mâncarea sau ți-o culege e un om esențial, la fel cei care-ți iau gunoiul, șoferi, polițiști, personal medical și alții. Tu nu ești neapărat, deși în continuare te simți superior în ierarhie, fiindcă nu faci talpă, muncă de jos. În același timp, tu ai știut în adânc, asimptomatic, că rolul tău e fragil, că ești de înlocuit, că deodată s-ar putea să nu mai fie nevoie de tine. Toate cronicile istorice ale ciumelor o spun: la o vreme, după ce s-au dumirit, lucrătorii esențiali și-au conștientizat puterea și stăpânii lor (clienții, li s-ar zice acum) și-au conștientizat dependența de cei dintâi. Au urmat tulburări sociale, nemulțumiri. Situația de acum nu e chiar așa redusă la esențial ca în vremurile ciumei, o să revină mare parte din lumea de dinainte, pe moment, cel puțin, dar cu o neliniște la bază. Eu sunt traducător, deci neesențial, dar măcar îmi pot adapta nevoile vieții, mi le pot esențializa fără mari regrete hedoniste, în așa fel încât să mă descurc. (Dan Sociu)

G

greșeală, greșeli, s.f.

Copiii nu mor de la asta
îi spun mamei ca să o liniștesc.
Tu să ai grijă îi spun 
ești bătrână
departe.
Mama mănâncă mere 
are rochie nouă
singurătatea ei este veche.
Nu știi de la ce mor copiii
îmi răspunde. Ai mei au murit dintr-o greșeală.
Dar tu ești mai deșteaptă 
tu ești mai bogată
tu ești cea care a trăit.
Nu ai de ce să te temi. (Tatiana Țîbuleac)

grijă, griji, s.f.

Biblioteca e închisă
piscina e închisă
biserica e închisă.
Măcelarul împarte oase ieftine 
cafea slabă 
grijă. 
Vocea lui de clopot ne cheama să fim mai buni, 
tot mai buni, cei mai buni.
Mi-e foame 
las poftele să crească în mine
să mă umple
să mă sature.
În parcarea pentru biciclete 
intră un camion cu lut.
Câinii se bucură
mă gândesc la tata.  (Tatiana Țîbuleac)

I

igienizare, igienizări, s.f. Uzura psihică, dar și faptul că doi membri ai familiei mele au trecut prin forme ușoare de covid au relaxat pentru mine definiția igienizării. Nu mai suport să mă usture mâinile de la dezinfectant, așa că nu-l mai folosesc obsesiv, dar noțiunea de igienizare s-a infiltrat în obiceiuri și reflexe noi: apropierea fizică e o greșeală, butoanele se apasă cu cotul, iar banii sunt o ciumă, nu trebuie atinși. Doar să verifici de fiecare dată când ieși cât mai ai pe card, ca să nu te faci de râs la magazin. (Lavinia Braniște)

ipohondrie, ipohondrii, s.f. Nu-mi place cuvântul ăsta. Am învățat de pe internet să-i spun health anxiety, când eram adolescentă. Când zic ipohondrie, îmi aduc aminte doar de cum făceau băieții și fetele din liceu mișto că după mine se aude mereu zdrăngănitul medicamentelor din ghiozdan, sau verișori, mătuși, chiar și părinții mei, zicându-mi că într-o zi îmi vor da vitamina C și îmi vor spune că e algocalmin și o să văd eu cum îmi trece durerea de cap și cu vitamina C. Mă lupt de multă vreme cu asta și pandemia a făcut situația de zece ori mai greu de gestionat. Oamenii cred mereu că nu-i atinge nimic până când îi atinge, iar mintea mea funcționează fix invers, și în timp ce o boală rară devastatoare probabil e departe, COVID-19 e mereu aproape. (Cătălina Stanislav)

izolare, izolări, s.f. Am stat de două ori, când am venit din Anglia, în primăvară și acuma, în toamnă; veneau de două ori pe zi polițiști să mă verifice și m-am gândit cum e să fii la închisoare, chiar și la domiciliu. Lumea bombăne când aude de mari corupți închiși la domiciliu „numai doi ani”, dar cred că o priponeală e de ajuns pentru majoritatea oamenilor ca pedeapsă și ca lecție (de corupți spun, nu de siniștri ca traficanții de femei și copii, deși pe ăștia tot corupții îi lasă la graniță și-i scapă la proces); abia când o trăiești, chiar și în forma asta extrem de diluată, înțelegi ce e. Izolarea în sensul mai general, cea la care a fost toată lumea supusă, își are, cred, sper, sensul ei, binele ei, prin excepționalitate - cînd altcîndva, de la sine putere, reușeam atîția dintre noi să ne rupem, măcar pentru o vreme, de rutină și de excesul de social; zicea un psiholog că o persoană cu tulburări de personalitate nu și le conștientizează pînă nu are o perioadă îndelungată de liniște, de izolare. (Dan Sociu)

Însingurare, retragere, introvertire, loc izolat, cabană superbă în munți înzăpeziți. Izolare la domiciliu. Cei căsătoriți o duc mai bine sau mai rău. Depinde la ce nivel e relația. Depinde la ce nivel e izolarea. 

Aici e o zonă bogată, în funcție de condițiile și numărul persoanelor izolate. În funcție de delimitarea geografică: izolare, carantină, lockdown, autoizolare la domiciliu. Bau-bau. Na păi la asta chiar îi puteau spune mai dulce: intimitate. Intimitate la izoletă. Nu e amuzant. A existat izoleta înainte de 2020? A existat izolarea? Da, la munte, când ajungi să îți urăști șefii și viața, te izolezi. Îmi place să mă izolez la mare. Ok, am înțeles. Există o tipologie de asceză în mistica ortodoxă: zăvorâții. Mai puțin vizibili decât stâlpnicii, dar la fel de tulburătoare povestea lor. Refuzul vieții. (Moni Stănilă)

L

limbaj, limbaje, s.n. Pe cât de mult ne-am îmbolnăvit, pe atât de tare ne-am dorit să ne însănătoșim. Pe cât de mult ne-am distanțat social și fizic, pe atât de tare ne-am dorit apropierea. Cred, prin urmare, că 2020 poate fi descris cel mai bine numai prin cuvinte-cheie în dublet: pandemie-speranță, singurătate-apropiere. E nevoie de cuvinte luate împreună - pentru a explica Zeitgeistul ăsta al separării, al singurătății. Ca și cum limbajul însuși ar avea nevoie, pentru a vorbi adecvat despre noi, de o spirală dublă. Ca și cum abia o dată cu boala asta limbajul și-ar fi construit integral ADN-ul. După pandemie, nu doar noi nu vom mai fi la fel: nici limbajul nu va mai fi la fel. Va fi, în sfârșit, un limbaj la fel de vulnerat & scindat ca și umanul pe care îl descrie.  (Radu Vancu)

M

mască, măști, s.f.. (masca morții roșii) Prin noiembrie 2019 am început să cumpăr măști. Nu din senin și nici în urma unei epifanii. Pur și simplu mi-am amintit – în mijlocul unui cor de strănuturi, tusete și horcăieli ambientale, de care sigur nu vă mai amintiți – cum mă protejam pe vremuri. Pe vremea cînd lucram într-o sală de operații comunistă și aveam un capișon de tifon arămiu (de la multele sterilizări) care-mi cuprindea capul în întregime, lăsînd doar o fantă, bine fardată, pentru ochi. Chirurgul cu care operam citise Poe și o numea „masca morții roșii“. Dar masca a prins bine și pe vremea cînd lucram într-un spital cantonal, unde capișonul era de unică folosință. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată vreun disconfort capișonal sau vreo dilemă etică. Dar, puțin înainte de a începe să cumpăr compulsiv măști, am mai purtat o sărăcie din asta de hîrtie, a doua oară cînd am fost în Mexic, într-un juriu literar. Prima dată, la deliberări, nu mi-a dat prin cap să port mască; am făcut o viroză, cu 40 de grade, frisoane, halucinații la propriu... A doua oară, în avion și la festivități, am purtat o mască albastră pe care poetul brazilian Horácio Costa a numit-o „masca morții albastre“, după un poem al lui Shelley. Am supraviețuit. M-am întors. Iar din noiembrie 2019 și pînă au început să se vîndă ca haute couture, am cumpărat măști albastre (blue plague) din toate farmaciile pe lîngă care treceam, măști negre (black dead) de la Cărturești, măști verzi (ca masca regelui Gustav al III-lea al Suediei, prin care a încălțat un glonte) de la Plafarul din Matache. Numai mască roșie n-am, dar caut încă un capișon care să mă țină sub clopot pînă s-o aclimatiza Pfizer-BioNTech la noi. (Simona Sora)

P

plămân, plămâni, s.m. Am văzut primăvara de la fereastră. Apoi, după ce urmele s-au înmulțit (cineva a zis: sunt urme până și în aluatul de pâine, până și între crengile merilor), a trecut prima parte a verii. Abia la finalul lui iulie am adunat câteva obiecte mai uzate și am ieșit cu ele în grădină: în lumina soarelui păreau mult mai mici iar culoarea dispăruse deja de la margini. Soția mea m-a privit o vreme din spatele perdelei. M-am așezat în iarbă și am închis ochii. Din când în când, în spatele casei, înspre pădure, se auzeau strigătele de exercițiu. Din când în când, imitând peștii încă în viață, deschideam gura și tușeam: aerul ieșit din plămâni se izbea de pământul uscat, ridicând praful. (Dan Coman)

pozitivare, pozitivări, s.f.  Blocaj mental. Pozitivul care te sperie. La testele de sarcină mai are sens, că privești nașterea ca pe un lucru bun. În rest, celelalte teste vin cu o mare spaimă de pozitiv. Când îți vine rezultatul testului și citești valori de referință: negativ; rezultat: pozitiv, îți merg ochii ca o pendulă de la ceasul cu cuc între pozitiv-negativ și nu mai gândești logic.

Apoi îți mai apar brusc vreo 7-8 simptome. Istoricul bolii: parcă te-a durut capul după bere, mușchii după fugă, pieptul de la frig. Numeri, numeri și nu îți ies mai mult de 3-4 zile de la apariția primelor simptome. Îți storci creierii, tot speri să fii măcar prin ziua a opta, ziua veșniciei în teologie. 

Și tot nu îți place deloc asocierea cu pozitivul. Îți suni familia și nu spui: sunt pozitiv! Spui: am COVID! (Moni Stănilă)

purtător, purtători, s.m.

În curtea școlii copiii se joacă în cercuri
fără să se atingă
fără să se amestece 
în conformitate cu noile reguli de siguranță.
Dansul bizar al unei specii greșite pe cale de dispariție.
Bucuria – 
zmeul oranj – 
trecând dintr-o mână în alta
dintr-o mână în alta 
îi amețește 
îi hipnotizează. 
Oasele lor tinere se revoltă
cercurile pornesc în sens invers pocnind
amintindu-și durerile mici și necesare 
ca mecansimul unei arme biologice înainte de declanșare.
copiii sunt doar purtători copiii sunt doar purtători 
repetă părinții adunați pe faleză 
ca pe o insulă a condamnaților. (Tatiana Țîbuleac)

R

responsabilitate, responsabilități, s.f.

Trag linie
lama mă ascultă.
Zece ore de voluntariat
un arici salvat de la înec
opt saci cu mâncare lăsați la opt uși închise.
Alcool droguri sex 
consumate local și bio.
Mă sprijin de oglindă
aștept să devin un om mai bun. 
Un om care nu ia niciodată ultima făină de pe raft. 
Un om care știe că partea albastră a măștii se poartă pe dinafară.
Un om responsabil 
care se duce la spital doar ca să moară. (Tatiana Țîbuleac)

S

scaun, scaune, s.n. Am aflat, cu ocazia lockdown-ului din Sibiu, că pur și simplu nu am niciun scaun comod în toată casa. Mă doare spatele în fiecare zi și uneori mă întind pe jos pe o saltea de yoga pe care n-o folosesc la yoga, pentru că mintea mea se duce în zece locuri diferite dacă încerc să fac yoga, și deci nu fac. Fac workout cu dans pe melodii pe care n-aș recunoaște că le știu nici moartă, în schimb, când nu sunt pe vreunul din scaunele mele incomode. (Cătălina Stanislav)

speranță, speranțe, s.f. Ieri seară m-am strecurat până la râu, să arunc ultimele obiecte (inutilitatea lor fusese clară de la bun început). Începuse să ningă. M-am oprit o clipă în dreptul casei parohiale: preotul aprinsese lumina în camera dinspre drum și-și pieptăna barba, admirându-se în oglindă. Prin zăpada proaspătă, urmele se îndepărtau puțin, apoi se apropiau brusc, tot mai aproape unele de altele. 

Am tușit de câteva ori, pentru a-mi regla echilibrul, apoi am aruncat obiectele dintr-o singură mișcare, fără nicio părere de rău. 

Înainte să mă întorc am văzut trei oameni în costume populare înotând de-a lungul râului, tot mai departe, înspre munți. (Dan Coman)

suspiciune, suspiciuni, s.f. La sfârșitul toamnei am ieșit și m-am așezat pe trepte. Am învârtit în palme câteva obiecte mai moi, de care soția mea se săturase. 

Distanța căpătase deja consistență, nu prea mai era nevoie de măsurători.

Dacă tușeam, nu se mai auzeau câinii.

Unul dintre obiecte mi-a alunecat printre degete și s-a făcut una cu asfaltul. Mi-am șters mâna de pantaloni, apoi am ridicat capul: soția mea stătea cu fruntea lipită de geamul pe jumătate aburit. 

Se zvonea că urmele ajungeau acum până și în livezi, până și sus, pe colină, la intrarea în cimitir.

Ploua cu găleata, tot la zece minute.

Satul era pustiu, dar în spatele geamurilor atenția noastră era maximă. Cineva va greși în cele din urmă. De asta eram cu toții convinși. Și eram absolut siguri că nu noi vom fi aceia. (Dan Coman)

T

temperatură, temperaturi, s.f. – Trăiesc cu mâinile și picioarele reci, indiferent de anotimp, dar de când a început pandemia, mă simt o șopârlă. Peste tot îmi iese 35 de grade, iar o dată chiar 34,8. Da, probabil că termometrele sunt calibrate prost, ca să nu iasă nimeni prea încins și să fie întors din drum. Ce mai înseamnă măsurătorile în perioada aceasta în care vin peste noi zilnic valuri de studii și  statistici, când viitorul n-a fost niciodată mai cețos, iar prezentul e o iluzie optică de la care te doare capul? Nu mai înseamnă mare lucru, clar. Însă ce mi se pare mie aiurea e că nimeni nu râde când îmi ia temperatura și-i arată că sunt moartă. (Lavinia Braniște)

V

vaccin, vaccinuri, s.n. (vaccin fizic și imaginar) Cînd i s-a făcut fiică-mii – care așteaptă acum, la Londra, vaccinul minune pentru care e programată – primul vaccin, cel anti-BCG, nu m-a întrebat nimeni nimic. Pur și simplu, în țara tuturor libertăților (mai puțin a celor care-ți omoară co-naționalii), și unde acel vaccin nu era obligatoriu, au luat-o de lîngă mine în timp ce dormeam și au vaccinat-o. Vă pot spune doar că n-am mai dormit multă vreme. Iar acum, cînd, rațional și documentat, eu mi-aș face pe loc vaccinul Pfizer-BioNTech, în privința fiică-mii, nu pot decît să desenez ce se petrece în capul meu cînd aud de retroscrierea ARN-ului. Cum adorm, văd cosmosuri nucleice întregi care orbitează în sens invers acelor de ceasornic, iar eu fug ca racul, ascultînd o muzică pe care nu sînt în stare să o aud. Ca în povestea irlandeză despre Melodia regelui elfilor. Nu cred că lucrurile ar fi simple în privința copilului (de 24 de ani, dar ce contează?) nici dacă aș fi doctor în genetică, precum Ulițkaia. Poate, totuși, nu mi-aș aminti atît de des că elfii nu suportă combinația de pîine cu sare și nici cuțitele bine ascuțite. (Simona Sora)

 

valiză, valize, s.f. A fost un an cu foarte mult împachetat, mult șters de sertare, mult îndesat în genți și mulți nervi că mereu iau prea multe lucruri cu mine și, dacă e ceva ce am aflat în 2020, e că se poate trăi cu foarte puțin. A fost și prima dată când am făcut toate astea singură. Când am înfoliat valize și le-am cărat pe scări singură. Balconul meu e încă plin de valize, mă mai uit la ele când deschid să pun plasticul la plastic și hârtia la hârtie. Stau acolo, ca un reminder al anului 2019, când am plecat de aici și am crezut că n-o să mă mai întorc niciodată. (Cătălina Stanislav)

visare, visări, s.f. Lumea e într-un fel de visare, de la insolitare, de la schimbarea familiarului și de la izolare, de la teamă etc. La mine era obișnuită, lucrez de acasă și nu socializez prea mult, merg de ani de zile pe străzi și ziua și noaptea și asta te face cumva visător (dar nu visător adică rupt de lumea concretă, mai desprins doar de social), în contrast cu sentimentul de real cotidian al celor care mergeau la job și la școală și aveau contacte permanente cu gândirea de grup și ficțiunile comunitare. Deodată, au fost nevoiți să se întoarcă spre ei înșiși. Și când încearcă să vorbească și să se poarte ca înainte, simt și ei că e ceva fals, că nu mai e la fel. Plăteam la casă la supermarket un borcan cu pepene murat, o delicatesă tipic moldovenească, dar rară prin București (sudiștii nu se pricep la murături), și vânzătoarea se uita ca tripată cu LSD la roșul feliilor de pepene. Ce frumos e…, mi-a zis. Același aer de a doua zi după Woodstock îl au mulți, oricât ar încerca să facă gargară firească pe Facebook și în conversații în general. S-au strecurat irealul în lume, moartea, boala, ruptura rutinei, fețe pe jumătate acoperite, ochi privindu-se în ochi, apar semne, se visează vise, se dă atenție și unui alt fel de lucruri. Când o să iasă lumea de aici din Hades, o să rămână cu amintirea și regretul, cum a rămas cândva o tovarășă de-ale mele foarte sociabilă de felul ei după ce am ținut-o ca Pluto izolată total o vreme. Reîntoarsă la viața ei obișnuită, și-a amintit o dată de perioada aia și în voce și în ochi era regretul cuiva care a stat cândva pe o stație orbitală.  (Dan Sociu)