Timp de mai multe zile în luna septembrie, scriitoarele Ioana Burtea și Raluca Nagy au fost într-un turneu de promovare a cărților lor: Fără instrucțiuni de folosire, respectiv Despre memoriile femeii și alți dragoni, două titluri publicate în noua colecție de non-fictiune a (de acum) imprintului n’autor, coordonat de Eli Bădică la editura Nemira.
Antropologă la bază, Raluca Nagy a scris mai multe eseuri pornind de la viața ei în Vietnam, unde s-a mutat în 2019, și unde criza sanitară mondială și alegerile proprii au ținut-o aproape doi ani. De cealaltă parte, Ioana Burtea, jurnalistă ca formare, scrie și ea eseuri, despre experiențele personale formatoare, de la un abuz sexual în familie, la o relație amoroasă cu suișuri și coborâșuri, la locurile de muncă prin care a trecut și presiunea cu care au venit ele la pachet.
La Iași, Chișinău, București, Ploiești, Brașov, Timișoara și Cluj scriitoarele au participat la întâlniri cu liceeni și la discuții cu cititorii. A fost cu alergătură, oboseală, întrebări despre comunism și literatura contemporană, dar și cu bucurie.
Într-o discuție relaxată de după călătoria prin țară, autoarele au vorbit despre cum a fost în turneu, cât adevăr e în ficțiune și câtă minciună în non-ficțiune, misoginismul din cultura românească și așteptările cititoarelor.
Conversația a fost editată pentru claritate.
Ioana Burtea: Ce faci, Raluca?
Raluca Nagy: Bine, Ioana. Tu?
I.B.: Bine și eu.
R.N.: Pe mine m-au întrebat studenții mei [Nagy predă la Universitatea Hokkaido, în Sapporo, Japonia, iar studenții cu care a vorbit despre carte studiazaă, majoritatea, MJSP - Modern Japanese Studies Program n.red.] de carte, pentru că le-am zis că tocmai m-am întors după 36 de ore de zbor și că nu mai pot să vorbesc. Când le-am explicat unde am fost și ce-am făcut mi-au zis da, vrem și noi să vedem cartea. Le-am arătat cartea și au fost foarte impresionați că e scrisă cu litere latine, dar nu în engleză. Eram: Duh...
I.B.: Se mai poate și în altă limbă în afară de engleză. Dar de ce nu scrie Raluca în engleză?
R.N.: Bună întrebare. Chiar am început primul roman [Un cal într-o mare de lebede?] în engleză. Era cumva de la sine înțeles, pentru că trăiam în Anglia la momentul respectiv, lucram în engleză, partenerul meu este britanic, nu avea de ce să fie în română. Însă pe la jumătate mi-am dat seama că sună foarte… septic, igienizat. Limba mea engleză e foarte igienizată academic, și, tocmai, eu voiam să fie ceva cu multă emoție și nu reușeam să pun emoție în limba engleză. Atunci am schimbat în română și a fost minunat! Și de atunci tot în română a rămas. Tu de ce ai trecut de la engleză la română?
I.B.: Din motive similare. În timpul masterului am început să scriu prima mea carte, pe care am lăsat o cumva neterminată, despre identitate națională în Moldova. Și era foarte ciudat să scriu în engleză despre Moldova și despre diferențele lingvistice între româna vorbită în România și româna vorbită în Moldova. Era foarte greu de tradus pentru un public străin, de captat atmosfera, spiritul local. Într-adevăr, cred că și emoțiile mele erau un pic igienizate în cartea aceea, pentru că scriam tot în engleză din asta învățată din cărți și din mediul academic. La un moment dat, mi-am dat seama că parcă nu sună la fel de autentic.
Raluca Nagy s-a născut la Cluj-Napoca în 1979 și este antropologă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei, eseuri și povestiri în majoritatea revistelor culturale din România (inclusiv la noi) și în mai multe volume colective.
„Un cal într-o mare de lebede”(Editura Nemira, 2018), primul său roman, a obţinut premiile pentru debut „Sofia Nădejde“ şi „Observator cultural“ și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța. (Poți citi un fragment aici.) Al doilea roman, „Teo de la 16 la 18”, a fost nominalizarea României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură 2022.
Deși, tot la fel ca și tine, avea sens să fac asta în engleză la momentul respectiv, pentru că locuiam acolo, studiam acolo, aveam de gând să lucrez acolo în continuare și m-am gândit că, evident, e și un public mult mai mare pe piața de limbă engleză. Însă nu întotdeauna se potrivește „așa ar fi business-wise înțelept”. Așa că m-am întors spre română.
R.N.: La un moment dat, te gândești chiar la calitatea produsului. Dacă în română e mai bun atunci... Acum, uitându-mă în urmă, mi se pare surprinzător că am avut impresia că aș putea să scriu literatură în altă limbă decât română.
I.B.: Eu cred că am avut și o dorință de a lăsa în spate tot ce înseamnă România când am plecat în Anglia. De a crea această nouă identitate și a trăi ca o, nu știu, călătoare a lumii, cetățeană universală sau cum i se mai spune. Și da, cred că eram foarte: „Ăla e trecutul. Whatever. Eu acum am ajuns în Anglia, locuiesc și învăț aici și eu să scriu în engleză, pentru că asta-i noua mea personalitate.” Dar nu poți să ștergi atât de ușor țara din care vii și limba în care ești obișnuită să gândești și să simți chestii.
R.N.: Da, și asta se simte. Pe mine m-a ajutat foarte tare feedback-ul partenerului meu, care se întâmplă să fie și editor. Mi-a zis: Știi cântecele alea de la Eurovision cântate în engleză de străini? N-o să transmită niciodată mult. E imposibil, oricât de bine ai stăpâni limba. E vorba de emoție: nu trece, rămâne, așa, un soi de carcasă. Îmi pare rău, dar cam așa sună și cartea ta. Și mi-am dat seama că are dreptate, n-avea sens să insist.
I.B.: Da, și iată că ne-am trezit scriind în română.
R. N.: Foarte bine, nu?
I.B.: Da, eu zic că a ieșit bine până la urmă pentru amândouă.
R.N.: Și eu zic fel. Chiar sunt bucuroasă acum. Cum ar mai fi dacă am scrie toți în engleză? Nu ar trebui să scriem în engleză sau să sperăm că asta ne aduce vizibilitate. Mi se pare foarte greșit.
I.B.: Da, mai bine dezvoltăm piețele literare acolo unde suntem.
R.N.: Și să citim pe alții în limba în care scriem și noi. Ceva ce mi se pare extraordinar: când mă întâlnesc cu scriitori români care-mi zic „Ah, dar eu nu citesc nimic în română, numai în engleză.” Mă gândesc: „Tu scrii în romană pentru un public român, toți colegii tăi sunt români, dar nu citești nimic în română. OK…”
Ioana Burtea s-a născut în 1988 și a terminat Jurnalismul în Marea Britanie, unde a absolvit și un master de Scriere Creativă (non-ficțiune). Lucrează de 15 ani în presă, trecând de la cotidiene la reviste lunare sau trimestriale de jurnalism narativ. Și-a început cariera la agenția Mediafax din București și a scris timp de peste șapte ani la DoR (Decât o Revistă). E posibil să-i fi citit articolele despre fostul procuror-șef DNA Laura Codruța Kövesi, despre o jurnalistă din Teleorman sau eseurile personale (pe care o să le regăsești și în carte) despre abuz sexual sau o relație de iubire care nu se termină cu „fericiți până la adânci bătrânețe”.
„Fără instrucțiuni de folosire” este volumul său de debut. Poți citi un fragment aici.
I.B.: Și eu am fost vinovată de chestia asta mult timp, recunosc. Ani de zile n-am citit decât în engleză.
R.N.: Publicai pentru un public românesc sau erai în faza în care încă te adresai unui public anglofon?
I.B.: Nu, inclusiv în faza în care scriam în DoR, citeam foarte mult în limba engleză. Era și chestia asta cu tradiția de jurnalism narativ, care e dezvoltată în alte părți și mai ales în mediul anglo-saxon. Cumva, mi se părea că de acolo pot să învăț.
R.N.: Asta mi se pare foarte legitim. Eu nu mă refeream neapărat la asta, ci la talibanismul ăsta: refuz să citesc în română. Uite, și eu în antropologie citesc mai mult în engleză, n-am de ales. Până și românii scriu în engleză, toată lumea publică în engleză. Nu poți face altfel. Dar când vine vorba de literatură, să spui cu mândrie „A, da’ eu nu citesc, frate, români! Ce, am înnebunit?” nu mi se pare ok.
I.B.: Cred că, cel puțin când eram un pic mai tânără, am simțit chestia asta, pe care o văd și la tinerii cu care am vorbit noi în timpul turneului – că nu sunt la fel de relevanți scriitorii români sau nu scriu despre lucruri la fel de relevante, că sunt un pic blocați într-o capsulă a timpului. Nu mă simțeam reprezentată de literatura de aici. Cred că e interesant că am ajuns să public aici.
R.N.: Poate, pe undeva, umpli golurile care pe care le-ai simțit tu ca cititoare. Asta mi se pare o chestie remarcabilă – să scrii exact ce ai fi vrut tu să citești, când n-aveai ce în română. Acum cinci ani, când am făcut un turneu asemănător, la întâlnirile cu liceenii era foarte mult despre engleză, engleză, engleză – inclusiv romanul meu li se părea așa, foarte cool, pentru că eroina era englezoaică. M-a surprins plăcut că acum – ții și tu minte – au spus că citesc și în română. Era și băiatul acela din clasa a IX-a de la Iași care ni l-a dat exemplu pe Dan Sociu, dar nu mai știu care carte, Vino cu mine știu exact unde mergem parcă. Asta m-a bucurat foarte tare. Mi se pare o diferență enormă și dacă ea se reflectă și în alegerile publicului din România în general, nu poate decât să mă bucure.
I.B.: Da, și pe mine la fel. Și, ca să continuăm în zona turneului, cred că ce m-a surprins pe mine cel mai mult e că în destul de multe orașe au venit mulți oameni la lansare. Nu asociam lansările de carte cu un public numeros. Asta m-a surprins foarte, foarte plăcut.
R.N.: Și pe mine m-a surprins. Cred că, din experiențele anterioare, avusesem și-și: evenimente cu mulți oameni, surprinzător de mulți, dar și cinci oameni în sală, dintre care trei erau rudele mele. Cumva, acum eram pregătită pentru ambele situații.
I.B.: A fost un carusel, un rollercoaster, și cred că a fost fun și challenging în același timp. Mare parte din drumurile astea le-am făcut cu mașina și doar puțin, o mică secțiune, cu trenul. A fost un roadtrip, efectiv, prin toată țara.
R.N.: Chiar este un rollercoaster emoțional. Ai acele întâlniri efective, atât cu elevii, cât și cele cu publicul, în care ești așa, ca pe niște concentrate de adrenalină, pe care nu le experimentezi în viața de zi cu zi. După aceea cazi. Și tot așa. E destul de greu de explicat cumulul de emoții cu fiecare oraș și aproape n-ai timp să procesezi asta.
Eram la Timișoara, în stradă și încă mă gândeam la Ploiești unde fusesem cu câteva zile în urmă și mă gândeam: „OK, snap out of it, hai să ne concentrăm.”
I.B.: Cred că și eu am experimentat aceeași chestie, la un moment dat nu-mi mai dădeam seama exact în ce oraș sunt și a câta zi e. Știam doar că trebuie la 6 jumate în fiecare seară să fim într-un anumit loc și să avem evenimentul. Și dimineața ne întâlneam în mai multe orașe cu copiii de la licee. A fost clar intens și solicitant – și destul de mult de procesat. Dar faptul că am putut să facem asta și să avem un turneu de șapte orașe, care nu cred că e ceva foarte des întâlnit, a fost foarte bine. A fost un privilegiu să pot să iau contact cu cititorii pe care nu îi văd de obicei la evenimente în București. Asta ne-a fost facilitat și de faptul că noi lansăm, practic, colecția de non-ficțiune de la n’autor. Avem gânduri despre asta, despre faptul că avem o colecție de non-ficțiune românească la una dintre marile edituri?
R.N.: Poate pentru că e non-ficțiune, am simțit un pic mai multă responsabilitate. Așa mă gândeam: „Măi, totuși ar trebui să fie ceva de capul acestei cărți, pentru că altfel începe colecția asta cu stângul.”
Apropo de ce înseamnă să fii scriitoare și statutul scriitoarelor, mi-a trecut prin cap că dacă, nu știu, ar fi cărțile proaste, ar putea apărea atitudinea asta: „Păi, clar, sunt scriitoare, la ce ne așteptam? N-am văzut în antologiile de scriitoare niște prostii?” Genul ăla de reacție, din zona „Dacă are o scriitoare o problemă, lumea mai adaugă șapte înjurături peste; dacă are un scriitor o problemă sare întreaga breaslă să-i ia apărarea.” De genul ăsta de reflecții și atitudini nu ne-am debarasat și de asta îmi era teamă.
I.B.: Sau, cum mi-a zis la un moment dat cineva referindu-se la non-ficțiunea scrisă de femei: „lălăieli personale”.
N.R.: Spre deosebire de aceste profunde analize giga-macroeconomice… Sau cum mă întreba acel domn la întâlnirea cu cititorii din Timișoara: „Vorbim, discutăm discuții, sentimente. Da’ de ce s-a dus Biden în Vietnam? Asta e esența.”
I.B.: Doamne, da.
N.R.: Cam asta ar fi atitudinea și mă gândeam că e trist dacă s-ar întâmpla. De asta zic parcă am simțit un pic de responsabilitate. Nu știu dacă tu ai simțit.
I.B.: Într-un fel. Asta cred că vine la pachet cu faptul că scriem non-ficțiune și cred că mesajul cărții și povestea sunt mult mai asociate cu autorul și cu persoana fizică care a dus la crearea acelei cărți. Nu am simțit neapărat responsabilitatea asta, pentru că, publicând în DoR de-a lungul timpului mai multe eseuri (cinci din carte au fost deja publicate în DoR), am văzut cam care sunt reacțiile și care e nivelul de misoginism la care pot să mă aștept. Și aceste comentarii, destul de rare ce-i drept, cu „lălăieli personale”, whatever, mi-le asum. Am învățat să nu gândesc așa despre mine și să-mi dau seama că nu, nu asta scriu. Și nu despre asta e vorba. Dar dacă te uiți foarte sumar, probabil, ca bărbat, doar asta percepi. Dar mi se pare că și la noi în turneu reacțiile au fost copleșitor de bune. Bineînțeles, cu mici deviații, cum a fost, de exemplu, la Timișoara când te-au luat pe tine la întrebări despre cum a fost portretizat comunismul în cartea ta. Mă gândeam că poate povestești un pic despre asta, că a fost o reacție mai virulentă acolo de: „O, Doamne, cum de nu condamni comunismul cu toată ființa ta?”.
R.N.: Culmea, au fost două reacții foarte diferite. Una așa: de ce nu condamn? și imediat după, doamna care a avut reacția exact pe dos: „De ce mi se pare că acum mai bine? De ce condamn comunismul?”
I.B.: Nu poți să câștigi.
R.N.: N-ai cum. Doamnei i-am explicat că nu condamn comunismul și că, dacă o să aibă răbdare să citească cartea, o să vadă. Pe de altă parte, eu mă bucur de orice reacție, atât timp cât oamenii interacționează cu tine. Asta nu mă ajută decât să scriu mai bine sau mai atent următoarea carte.
I. B.: Nu cred că e o mustrare neapărat faptul că au fost și astfel de reacții. Inclusiv că au fost întrebări – cred că la Chișinău – „Totuși, cât e non-ficțiune, totuși, cât e de inventat?”
R.N.: Știi ce mă amuză cel mai tare? La romanele mele toată lumea mă întreabă: dar totuși nu e și ceva autobiografie acolo? Hai, acuma, zi-ne. Ficțiune-ficțiune, dar ceva a ieșit din viața ta. Și adevărul ăsta e, de fapt: că nici ficțiunea nu e doar ficțiune și nici non-ficțiunea doar non-ficțiune. E prostie să încerci atât de disperat să-le separi.
I.B.: Cred că oamenii trebuie să înțeleagă, cel puțin la non-ficțiune, că e vorba de percepția asupra realității pe care o are autorul și că e o limitare în sensul ăsta. Dacă picăm de acord pe această convenție, putem să nu ne mai așteptăm la adevărul absolut, să aruncăm vina sau să devenim suspicioși. Pentru că, da, cred că oamenii sunt suspicioși că le ascunde ceva autorul sau că a făcut ceva în culise, la care ei, ca cititori, nu au acces. Că e ceva obscur acolo.
R.N.: Sau că n-a făcut suficient. Uite, nu și-a făcut temele să afle de ce era Biden la Vietnam.
I.B.: Știm cu toții că un bărbat s-ar fi interesat.
R.N.: Mai ales un bărbat alb, peste o anumită vârstă. Cu categoria asta am avut de-a lungul timpului reacții de genul. Cartea mea a început cu un serial de șase episoade în Observator cultural, iar al doilea, care era despre comunism, mi-a adus niște comentarii de genul: „Nu vezi cum intră sângele pe sub ușă din Cambodgia și tu scrii despre palmieri?”
I.B.: O, Doamne.
R.N.: Halucinant. Genul ăla de bărbat alb peste o vârstă care știe el de la el din fotoliu, din nu știu, Drumul Taberei, cum e în Vietnam. Și îmi explica că nu știu să mă uit la ce trebuie, să văd adevărul din Vietnam – război, napalm, sângele din Cambodgia.
I.B.: Cred că e greu să te pui cu așteptările oamenilor, mai ales când nu au atâta experiență pe cât cred ca au. N-ai cum să încerci să le satisfaci. Eu am încercat să renunț la asta.
R.N.: Sau să le schimbi o imagine preexistentă despre un loc, o experiență. La mine poți să exotizezi foarte ușor, să zici: „Păi, am văzut și eu filme despre Vietnam” sau „Am fost în Thailanda și e tot p-acolo”. Dar când vine vorba de experiențe traumatice mi se pare atât de riscant să încep să spui: „Stați că vă zic eu cum e”.
I.B.: Nu știu dacă a ajutat sau nu, dar faptul că eu am vorbit despre experiențele mele traumatice cu abuz sexual, probleme în familie, i-a făcut pe oamenii să asculte un pic mai mult și să fie un pic mai deschiși, tocmai pentru că nu vorbește prea mult lumea despre asta și nu trece toată lumea prin chestia asta. Cred că a atras un pic atenția în acest fel, dar nu știi niciodată la ce reacții te aștepți sau ce trezește în cititori.
R.N.: La asta mă gândeam, că întotdeauna ții minte reacțiile mai ciudate, dar au fost excepții. În afară de ele, toate reacțiile au fost atât de mișto și de încurajatoare. Întrebările au fost super. La obiect. Adică de ce ni le aducem aminte doar pe aceste ciudate și bizaroide?
I.B.: Natura umană? Pentru că au spart cumva rutina turneului?
R.N.: Care a fost foarte bun.
I.B.: Da, și eu mă simt foarte norocoasă că am putut să vorbim cu toți oamenii și să ne transmitem mesajul – mă rog, nu că ar fi un mesaj propagandistic de transmis.
R.N.: Îți dai seama din întrebări și din interacțiune că această carte pe care ai scris-o o să ajungă măcar la un om care are nevoie de ea. Și asta contează.
I.B.: Asta ne dorim amândouă.
Fotografii din arhiva personală.
