N-aș putea să spun cu exactitate de ce, dar deja de multă vreme mi-am făcut obiceiul ca, atunci când traversez știrile, să mă opresc aproape de fiecare dată să le citesc pe cele despre Japonia. Deși n-am ajuns până acum acolo, am făcut un mic fetiș pentru alteritatea ei, pe care o privesc curioasă de la distanță. Poate tocmai pentru că multe elmente din puzzle-ul culturii japoneze contrazic sau se abat radical de la normele și așteptările culturii în care am crescut. Și cred că exercițiile astea, de a trage cu ochiul în lumi construite după alte reguli, sunt foarte sănătoase - scad riscul de a îmbrățișa prea strâns dogmele. 

Un cal într-o mare de lebede”, cartea antrpologului Ralucăi Nagy, proaspăt publicată la Editura Nemira, e, prin urmare, un cadou binevenit pentru cei care împărtășesc interesul pentru toate variantele pe care le poate lua cubul Rubik al lumii. Romanul e construit pe povestea autobiografică a autoarei, care a ales la un moment dat să-și schimbe viața, iar primul pas a fost să plece la Tokio, să învețe japoneza. Materia cărții Întâlnirea cu orașul nebun și cu întreaga cultură a Japoniei, din mijlocul căreia Nagy își notează - cu un simț ascuțit al observației, curiozitate, luciditate și umor - experiența și dansul continuu cu diferența. Deși e roman, de cele mai multe ori seamănă cu un soi de antropologie subiectivă, din care afli la fel de multe despre protagonistă, cât și despre lumea în care se mișcă. În același timp, e cinematică și te transportă imediat pe străzile metropolei ăsteia stranii, cu oamenii ei ca niște enigme mișcătoare, în fața europeanului din ce în ce mai puțin nedumerit. Până să luați cu voi în vacanță cartea Ralucăi Nagy, vă propun să citiți mai jos un capitol. (Andra Matzal)

 

Dropsuri sărate

După vreo oră, ne-am mutat din restaurantul roz în barul de la etajul nouă, unde intenționase Geoffrey să mergem.

Ce ciudat mi s-a părut la început că localurile la Tokio nu se aflau doar la baza clădirilor, ci la fiecare etaj, uneori până la ultimul; adică în același bloc puteau coexista un bar, două firme diferite de karaoke, un club, încă un bar, un restaurant, o izakaya și o sală de sport. Și în următorul bloc la fel. Și tot aşa, unul după altul, la nesfârșit.

Verticalitatea asta a orașului era spulberătoare. În toate centrele metropolelor pe care le știam, totul era la parter; în Tokio, la toate celelalte etaje, mai puțin parter, care nici măcar nu există – clădirile încep cu etajul unu. Mi-a luat ceva timp până să nu mai merg cu liftul la subsol, apăsând din reflex pe butonul de sub etajul unu.

Atmosfera în bar era mult mai relaxată decât în restaurantul roz şi Geoffrey s-a destins; a început cu bășcălia lui tipică, comentând micile frecușuri cotidiene ale vieții de gaijin (1).

I-am povestit și eu multe lucruri pe care nu le spusesem nimănui. De câteva ori, mă pornisem să scriu mailuri, alor mei sau prietenilor, care mă tot întrebau cum e la Tokio; dar eșuam după două fraze. Era tare greu de pus în cuvinte. Mai mult trimiteam poze.

Tokio îmi părea negativul a tot ce văzusem până atunci. Ca dropsurile din pachetul ridicat de la poșta din Sevenoaks, care, în loc să fie dulci, erau sărate; și cu gust de peşte. Ori ca acel nene de la metroul din Londra care cânta la vioară mişcând trunchiul acesteia, nu arcuşul. Aşa îşi făcea şi Tokio muzica. Cu benzinării fără pompe pe pământ, unde furtunele atârnau din acoperiş. Cu același card cu care intram la metrou, plăteam și un onigiri (2); chiria însă, echivalentul a multe sute de lire, o plăteam cash. Legumele și fructele costau enorm și majoritatea se vindeau la bucată. Văzusem chiar o doamnă vânzând la o tarabă din Kamakura, un orăşel de lângă Tokio, care adăposteşte un Buddha imens, boabe de stugure caramelizate la o sută de yeni bucata. Bobul! Am vrut să cumpăr unul, doar ca să verific dacă era dulce şi nu cine ştie ce caramel sărat sau poate chiar acru.

– Nu te cred! a exclamat Geoffrey, replicându-mi că ceva așa extrem încă nu i se întâmplase, dar fiind de acord cu mine că fructele erau scumpe.

– Da’ nu le umflă nimeni cu chimicale să crească mari și fără gust, nici nu le modifică genetic, ci doar le altoiesc și le îngrijesc… de-aia sunt scumpe, a adăugat Geoffrey.

– Păi… altoirea nu e tot o modificare genetică? am răspuns eu timid.

– Mă rog, înțelegi tu, adică e vorba în principal de dragoste, dedicare… și bălegar de origine controlată.

Mi-a spus că văzuse livezi întregi în care fiecare fruct era învelit într-un săculeț de hârtie, modalitatea cea mai simplă de a proteja fructele de boli și paraziți, fără a da pe ele cu pesticide. Văzusem şi eu pungi peste ciorchini de banane, dar în Maroc. Mi-a zburat gândul dus-întors și am remarcat cu voce tare că, surprinzător, bananele erau ieftine în Japonia. Erau și ele fructe, ba mai erau și importate; iar toate produsele de import, în special brânzeturile și vinul, erau scumpe.

– Păi, bananele vin direct din Africa, de-aia, mi-a zis Geoffrey. Adică pe alea chiar n-au cum să le crească aici, n-au ce face, tre’ să le aducă.

Mi s-a părut ciudată explicația, dar n-am comentat-o. Nici n-am apucat, pentru că Geoffrey a stins subiectul odată cu ţigara:

– Exagerezi totuşi cu legumele și fructele; sunt scumpe, dar nu exorbitante...

– Pentru că tu ești plătit în yeni...

Dar nici asta nu i-am spus lui Geoffrey. Yenul fusese artificial apreciat după 3.11 (cutremurul și tsunami-ul din martie 2011), ca să scoată țara din necaz; paritatea era foarte în defavoarea bursei mele în lire.

Urăsc să vorbesc despre bani, aș prefera să nu existe. Tata mi-a spus odată că vorbesc despre bani doar cei cărora le lipsesc sau care au prea mulți și că în viață e bine să ai atâția bani cât să nu fie nevoie să vorbești despre ei.

Lui Geoffrey i-am zis doar că, pentru prima dată în viață, mă simțeam săracă după culoarea pielii; albă, ne-albă, nu conta, eram gaijin, adică extraterestră. Fusesem şi gaouri în Maroc, dar în Japonia parcă eram săracă cu duhul, nimic nu făceam bine, în afară de faptul că mă uitam corect la trecerea de pietoni, mai întâi în dreapta. Singurul lucru mereu diferit în străinătate, la Tokio era ca acasă: traficul pe partea stângă. Ce ușurare însă că nu trebuia să merg cu mașina! Nimeni nu are mașină la Tokio Bine, nici la Londra, unde taxa pe congestie e atât de piperată, că nu întâlnisem încă pe cineva care să meargă de la noi de la Sevenoaks la Londra cu mașina; toată lumea, cu mic, cu mare, ia trenul. Dar parcă la Tokio era și mai și; pe bulevarde era mereu duminică. Mașini rare, și alea silențioase, toate electrice, de nu te puteai baza că le auzi, trebuia să le vezi, altfel dădeau peste tine. Și-apoi cum te-ar fi cules de pe stradă când nimeni, niciodată, în nicio formă de contact social, nu te atinge în public? Speriasem îngrozitor o băbuță pentru că o bătusem pe umăr, încercând să-i ofer locul meu în tren.

Apoi, trăgeam în disperare de uși, care toate se deschideau spre exterior (cele care nu erau culisante). Cică aşa e şi logic, la urgenţă, când eşti isteric şi dai buzna în viteză să ieşi, e mult mai natural. Doar mie mi se părea straniu.

– Auzi, vrei să vezi ceva cu adevărat straniu? m-a întrebat Geoffrey zâmbind şmechereşte.

Am ieșit din clădire și am urcat într-un taxi, era deja prea târziu pentru metrou sau tren. Al doilea taxi după cel pe care îl luasem de la Shinjuku până acasă, în prima mea seară la Tokio, dar abia atunci am observat că ușile din spate se deschideau automat. Mașinile m-au lăsat dintotdeauna rece; pot să recunosc  un singur model de mașină, Ford Focus, într-o secundă. Și, poate, dacă mă uit atent, Mercedesul alor mei. Dar până şi eu îmi dădeam seama că, la Tokio, majoritatea mașinilor erau altfel, parcă de jucărie, ori modele clasice, ori cu botul prea abrupt. Într-o lume Top Gear, disperată după maşini, Japonia părea relaxată, parcă lipseau dinadins maşinile de design exterior, atât de perfect la alte obiecte. Mi se părea minunată treaba asta. Se concentrau pe interior – practic, un hotel de cinci stele. Nu știu ce avea taxiul ăla, dar stăteam în el ca într-o baie parfumată cu multă spumă. Legenda urbană zice că un designer japonez de prin anii cincizeci ar fi fost așa de intrigat de mașinile americane care nu scârțâiau și aveau amortizare bună la scaune, încât a adus una cu vaporul şi a demontat-o până la ultimul arc, a cărui compoziție a studiat-o și îmbunătățit-o.

Bulele de spumă s-au spart prea repede, am mers doar vreo  zece minute, după care ușa taxiului s-a închis singură, lăsându-ne în stradă; am înțeles şi de ce nu prea ia lumea taxiul la Tokio. Văzusem pe contor aproape cinci mii de yeni. Geoffrey, după ce că plătise nota integrală şi la restaurantul roz, şi la bar, îi întinsese rapid taximetristului, cu două mâini, o bancnotă nounouţă de cinci mii. Nu mi-am crezut ochilor că a primit restul până la ultimul yen. Așa era peste tot. Odată a alergat o doamnă de la poştă după mine pe stradă să-mi dea restul; nici măcar nu era mult, vreo sută de yeni. Am zis că e exces de zel funcţionăresc. Geoffrey mi-a povestit că primise într-o zi un telefon acasă, cum că era aşteptat la poşta locală să-şi recupereze restul de treizeci şi opt de yeni. Bulversat, a întrebat cum îl găsiseră – după adresa expeditorului.

Era foarte simplu aşa, fără atâtea calcule, zece la sută, cât lași, cum faci. Şi mai era ceva foarte relaxant: la Tokio toată lumea plătea pentru sine, pe rând, indiferent de numărul participanților. Betsu-betsu (3). Doar la ceaiurile dansante cu clasa de japoneză plăteau mereu profesorii. Ori știau despre cursul de schimb defavorabil, ori așa se proceda, pe reguli de ierarhie. Nu i-am întrebat niciodată, dar îmi prindea tare bine.

I-am propus lui Geoffrey să facem măcar taxiul betsu-betsu, dar a refuzat. Mi-a spus că, în vremurile bune, făcea banii ăia într-o oră; îl acostau sarariman(4)-ii în tren și îl rugau să-i învețe engleză pe cinci mii de yeni ora. Între timp, lucrurile se schimbaseră, industria predatului de engleză decăzuse. Dar îşi mairevenise puţin după 3.11, fiindcă mulţi străini părăsiseră Japonia, astfel încât cererea de profesori de engleză crescuse semnificativ. Aşa că îi mergea bine.

Am urcat din nou cu liftul într-una dintre clădirile lunguiețe de înălțimi ușor diferite, doar că nu din Ikebukuro, ci din Shibuya. Doamna care ne-a întâmpinat la ușă părea că îl știe pe Geoffrey, au făcut schimb de politețuri și plecăciuni; ne-am descălțat, ne-am pus pantofii în mini-biblioteca de la intrare, în rafturile căreia stăteau aliniați mulți alții.

Ne-am încălțat cu papucii din partea casei și ne-am ținut după doamnă, pe niște culoare înguste, delimitate de pereți subțiri din bambus și perdele negre din pânză groasă cu înscrisuri simple, albe, pe care niciunul dintre noi nu le putea citi; în spatele perdelelor se auzeau voci și râsete, mai stridente decât într-un local obișnuit, pentru că lipsea muzica de fundal.

Ne-am oprit, în sfârșit, în dreptul unuia dintre seturile de perdele negre, pe care doamna le-a desfăcut ușor, dezvăluind o masă masivă, dreptunghiulară, foarte joasă; întinsă pe masă era o femeie goală cu sushi și sashimi (5) aliniați de-a lungul întregului corp, preponderent pe abdomen. Pielea îi era de porțelan, fără reflexe rozacee şi fără vinișoare; alcătuia un platou pe care bucatele stăteau perfect simetric. M-a luat prin surprindere prima și singura poftă care apucase tiptil să se instaleze deasupra mesei și care n-avea neapărat legătură cu mâncarea. Aș fi devorat-o, începând cu picioarele pline de sashimi, continuând cu abdomenul de porțelan tapetat cu sushi, oprindu-mă la fiecare bucățică, încet, tacticos, îndelung, fără să o înmoi în sos de soia amestecat cu wasabi (6). Continuu, fără grabă, fără lăcomie.

M-am întrebat dacă nu i-o fi, totuși, frig. Mi s-a făcut rușine de tot ce-mi trecuse prin cap. Ce oroare, o femeie goală cu mâncare pe ea!

Am luat-o înapoi spre ieşire, pe coridorul îngust, fără să mă uit în urmă, nici la Geoffrey, nici la doamna care ne condusese și care se ținea după mine fără să scoată un sunet. M-am încălțat repede și am ieșit pe ușă.

M-am plimbat o vreme aiurea pe străduțele înguste, acele străduțe fără nume din spatele marilor bulevarde. Adresele la Tokio se compun din trei grupuri de cifre, pentru că majoritatea străzilor nu au nume, lucru care îmi dădea mult de furcă.

Nu știu cât timp am umblat aiurea. Femeia întinsă pe masă îmi ardea pe retină; dorința venea de departe, din vremurile de dinaintea cotropitorului pielii, de dinaintea colacilor de grăsime, de dinaintea rușinii care mă plonjase într-o adormire totală; să mănânc după pofta inimii; să... nu, nu m-aș fi dezbrăcat în fața nimănui la cum arătam. Dar nyotaimori (7) a avut un efect de memento mori; toate poftele suprimate atâta vreme au dat năvală deodată, fără stavilă. Voiam să mănânc, să o mănânc, să mă zvârcolesc peste ea și peste toate îmbucăturile de pe ea, până la epuizare, până... simțeam că mă sufoc.

Am tras aer în piept abia când a sunat telefonul. Era Geoffrey. Părea îngrijorat, și-a cerut mii de scuze, apoi m-a rugat să merg cu el în nu știu ce club. Mi se părea că avusesem destule aventuri pentru o singură seară, cine știe unde mă mai ducea; dar nu-mi venea nici să merg acasă. Am băgat în telefon numele clubului pe care mi-l spusese: Womb (8). Din fericire, era la cinci minute de mers pe jos.

Când am ajuns pe străduţa cu clubul, l-am zărit pe Geoffrey așteptându-mă lângă o intrare cam dosnică; l-am strigat, nu foarte tare, şi, totuşi, de pe partea cealaltă a străzii, doi bodyguarzi m-au atenționat imediat să vorbesc mai încet. L-am privit cu ochi mari pe Geoffrey, care mi-a făcut semn să tac; m-am ținut după el, prin ușa de la intrare, cu detur pe la garderobă, până într-o încăpere gigantică, plină cu oameni; muzica duduia și toată lumea dansa. Pe pereți era plin de pancarte, iar pe multe dintre ele scria, în engleză, no dancing please (9).

Lista păcatelor capitale în Japonia poate începe chiar cu ăsta.

Să nu dansezi în club.

Deși acoperit pe jumătate de muzică, Geoffrey mi-a explicat că în Japonia există o lege care interzice dansul. Pe vremuri, se considera că întunecă judecata şi morala participanților, că e prea erotic. Între timp, legea anacronică devenise un pretext pentru accesul facil al poliției în cluburi, atunci când căutau consumatori și dealeri de droguri. Practic toate cluburile din Tokio erau semi-ilegale, de-asta mă şâșâiseră bodyguarzii de la intrare.

La primele discuții despre ce să faci și ce să nu faci în Japonia, organizate special de școală pentru nou-aterizaţii ca mine, dacă s-a insistat asupra vreunui aspect, acesta a fost drogurile. Ca gaijin scapi cam cu orice, poate şi cu crimă, există o indulgență infinită. Până la droguri. Niciun apărător al drepturilor omului de la Haga nu te scoate dacă te prinde poliția în Japonia cu droguri, chiar şi slabe. Nimeni nu glumea cu chestia asta.

Așa că toată lumea la Tokio bea, atât japonezi, cât şi străini.

Am băut și am dansat mult în Womb; mai întâi timid, apoi fără rețineri. Geoffrey s-a lipit de mine. Lumea din jur se uita la noi ciudat. Aveam senzația că mă ridic ușor de la sol. Chiar eram mai ușoară. Geoffrey mi-a spus că îi fusese dor să danseze așa.

La un moment dat, s-au aprins brusc luminile. Lumea a ieșit din club rapid, într-o liniște absolută, fără balamuc. Am păstrat liniștea cu noi până la stația Shibuya și încă vreo juma’ de oră în fața cutiilor de cafea de la automatul supersonic de băuturi, până au început să meargă trenurile. Cu ochii mici de somn, ne-am promis că ne vedem mai târziu la o cafea adevărată, caldă şi în ceaşcă; ştia el o cafenea simpatică în Ikebukuro al nostru cel de toate zilele: Dream Coffee; mi-a arătat pe telefon unde e, apoi a luat fiecare alt tren.

Vreo juma’ de zi mai târziu, i-am zărit profilul de la depărtare, prin geamul mare al cafenelei, întretăiat de doi ficuşi; el încă nu mă văzuse, era cu umărul spre geam și în fața lui, la masă, stătea o japoneză. Geoffrey s-a ridicat imediat cum am intrat și-a făcut prezentările: Kumiko, ea e Rosalyn; Rosalyn, ea e Kumiko, soția mea.

Așa am aflat că era căsătorit. Cu o japoneză. Şi că locuiau împreună în Oji, la vreo douăzeci de minute cu tramvaiul de la Ikebukuro. Habar n-aveam că la Tokio există tramvai. Supravieţuise o singură linie, Arakawa, şi era fix linia lor. Veneau des la Dream Coffee. Kumiko mi-a spus că auzise multe despre mine şi îi părea bine să mă cunoască, în sfârşit. După care m-a luat în brațe şi m-a strâns îndelung. Atingerea ei era aproape lipsită de greutate, şi totuşi îmbrăţişarea era cât se poate de puternică. Mi s-a năruit fiecare celulă din corp. De când mă îmbarcasem pe Heathrow şi până atunci, NIMENI, în afară de soțul ei cu o seară înainte, nu mă atinsese, nici măcar din greşeală.

– Îți era dor de o îmbrățişare, nu-i aşa?

Mi-a povestit apoi râzând cât de tare o surprinsese, după primul sejur mai lung în Australia, că la întoarcere nimeni n-a îmbrățişat-o la aeroport. Părinții n-o mai atinseseră de dinainte de adolescență.

– Măcar atunci când eram mică, făceam baie împreună...

Kumiko vobea foarte bine engleză. Mi-a explicat că baia copiilor împreună cu părinții era frecventă în Japonia. Nu mai auzisem chestia asta decât la o amică finlandeză, cum toată familia ei stătea serile împreună în sauna de acasă. Ai mei mai făceau uneori baie împreună, ei doi. Dacă eram în bucătărie, îi auzeam povestind și râzând, pentru că baia lor era fix deasupra. Acum, însă, tata zice mereu că noroc cu mine că mai folosește cineva cada lor mare și frumoasă. E ritualul meu când ajung acasă, de oriunde aș veni, fac o baie lungă și parfumată, cu multe lumânări, în cada din baia în care se ajunge doar direct din dormitorul lor. O indulgență nepermisă în copilărie, când foloseam doar baia comună de la etaj, pe care, împotriva voinţei amândurora, o împărțeam cu Mathilda. Incredibil cât de mult timp putea să petreacă soră-mea în baie.

În cele câteva case pe care le-am schimbat de când am plecat de la Sevenoaks, căzile n-au fost pe lista priorităților; băile, în general, au fost minimaliste, doar cu duș sau cu căzi mici, murdare și neapetisante, pentru că pe multe le împărțeam, uneori cu străini. Tokio nu făcea excepție la mărime, dimpotrivă, în cada din minuscula mea garsonieră mă ghemuiam, şi asta nu pentru că eram grasă. Baia era practic un modul compact din plastic bejuliu, ca la cuşetă; avea același robinet pentru duș și chiuvetă. În băile japoneze te speli cu dușul, în picioare pe podea sau aşezat pe un taburet, și abia apoi, dacă vrei, intri în cada minusculă umplută cu apă, curat fiind. Așa mică cum era și înghesuită cum trebuia să stau, cada era numai a mea. Pentru prima dată în viață, locuiam singură în casă. Nu împărțeam nimic şi nu mă întrerupea nimeni.

– Kumiko-san!

Ne-a întrerupt un sarariman de vreo șaizeci de ani, în tradiţionalul costum negru și cămașă albă, proptindu-se lângă masa noastră și vădit bucuros să o vadă pe Kumiko.

– Bună ziua, Sato-san! i-a răspuns Kumiko politicos.

Apoi a făcut prezentările și toată lumea a devenit deodată san, inclusiv soţul ei, Geoffrey-san, lucru care m-a proiectat în contextul mai riguros, mai formal, de la școală. După care totul a devenit brusc intim, pentru că am aflat din primele fraze ale lui Sato-san că era văduv, soția lui murise de cancer la plămâni. Venea direct de la parastas. Era cel de treisprezece ani, apparent foarte important.

Discuția dintre Kumiko si Sato-san a semănat cu o ședință deterapie cu public. Nu mai trecusem de politețuri cu niciun japonez până în ziua aia. Parcă se deschisese o ușiță secretă și, în mai puțin de o oră, eram intimă cu doi, una mă îmbrăţişase, altul se confesa. Mă rog, cu subtitluri, căci Kumiko ne traducea, mie şi soţului ei, din japoneză în engleză; nici eu, nici Geoffrey nu l-am fi înțeles pe Sato-san decât din doi în trei: „Soția“ particular „făcea“ particulă „așa, așa, așa“ particulă „e dificil fără“ neeee.

Adică lui Sato-san încă îi era dor de soția lui, chiar și după atâția ani. Îi era urât singur. Kumiko l-a întrebat dacă s-ar recăsători.

– Cu tine! i-a răspuns Sato-san. Aș face baie cu tine în fiecare seară.

Kumiko traducea impasibilă, zâmbind. Am așteptat subtitlurile să mă asigur că înțelesesem bine. S-a întâmplat din nou atât de brusc, că nici n-am apucat să percutez. Am făcut ochii mari la Geoffrey, ca la intrarea în Womb, cu o seară înainte; am aşteptat de la el un gest, fie şi să-mi ţin gura. Nimic. A izbucnit în râs, iar Sato-san și Kumiko l-au urmat. I-am privit pe toți trei, pe rând, înmărmurită.

Tata îi mai zicea uneori mamei chestii cu vagă tentă sexuală, mai ales când avea public: „Sper că a fost bine și pentru tine, draga mea“. Sau, când o vedea că transpiră: „Draga mea, ai călduri?“, după care îmi zâmbea complice, de parcă m-ar fi luat drept aliată. Râdeam împreună cu el, simțeam un fel de camaraderie doar între noi doi, care o excludea pe mama, chiar şi pe Mathilda, şi-mi plăcea. Nu știam exact ce înseamnă să ai călduri, îmi imaginam că să-ți fie cald. Și, totuși, detectam, din tăcerea mamei, din felul în care se chinuia să ignore remarca, un fel de jignire. Cum de tata, care altfel e un gentleman, putea să emită asemenea replici? M-am simțit mult timp vinovată că râsesem, copil fiind, împreună cu el. Dar mama nu mă pusese niciodată la punct. De ce lăsa glumițele astea să treacă într-o ambivalență abia mimată? Oare cum i s-ar fi părut replica lui Sato-san? Ar fi ignorat-o, așa cum făcea cu tata? Așa cum făcea şi Kumiko?

– Dar sunt mai bătrân decât tatăl tău, a adăugat Sato-san, râzând în continuare.

Kumiko s-a întors iar spre noi pentru subtitluri. Apoi i-a răspuns în japoneză, fără să ne mai traducă. Au mai schimbat câteva replici, după care l-am auzit pe Sato-san, sacadat, în engleză:

– Faci baie împreună tata.

– Adică vrea să spună că ar fi ca și cum aș face baie cu tata, mi-a tradus repede Kumiko din engleză în engleză, zâmbind.

– Aaaaaaa! Adică baie cu tatăl, adică nicio chestie, adică în Japonia copiii fac baie cu părinţii...

– Noroc cu discuția de dinainte de a apărea Sato-san, că te-ai prins și tu odată ce se întâmplă! Hai, mă, chiar așa, nu le mai lua și tu pe toate în serios... Un om bătrân care vine de la parastasul nevestei. Ce-ai?

– Da, un bătrânel cam... care să fie adjectivul corect... Li-bi-di-nos!

– Of, atâta pudibondadă! A făcut şi el o remarcă deocheată. Mare lucru!

După ce am terminat de dialogat cu mine însămi, m-am conversat o vreme cu ei, în engleză. Sato-san, care păruse atât de stăpân pe sine și dezinvolt în limba maternă, era oarecum ridicol cu sacadatul ton copilăresc din engleză; se tot uita la Kumiko, ca un băiețel care avea nevoie de confirmarea mamei. Poate chiar era limba de vină. Cu siguranţă eu în japoneză sunam şi mai jalnic. Lost in Translation.

Kumiko mai mult observa situația, ca arbitrul unui meci de tenis, intervenind foarte puțin, numărând doar punctele. Geoffrey mai ataca prin mici ironii, pe care Sato-san încerca să i le întoarcă. Și-a epuizat engleza destul de repede, s-a ridicat de la masă, ne-a salutat politicos pe toți trei și a plecat.

Am așteptat ca Geoffrey sau Kumiko să zică ceva, orice, despre ce se întâmplase. Kumiko mi-a spus, zâmbind cu bunăvoință, fără pic de ironie, că Sato fusese, pe vremuri, unul dintre clienții ei preferați.

De data asta, Geoffrey nu m-a mai lăsat cu ochii-n soare; a intervenit și mi-a explicat cum Kumiko lucrase ca hostess-ă. Era o practică uzuală a studentelor de a face un ban în plus. Tot ce aveau de făcut era să stea la povești cu bărbații și să le toarne băutură în pahar; pentru asta, erau plătite cu ora de proprietarul localului în care lucrau.

Kumiko n-a adăugat nimic. S-a întors către mine și m-a întrebat senin:

– Să comandăm ceva de mâncare? Ți-e foame, nu-i așa?

M-a lovit din nou în plex, ca îmbrățișarea de mai devreme. Deși eram lihnită, i-am spus doar:

– Da, aș mânca ceva.

Aveam impresia că doar mie îmi era mereu foame la Tokio; oamenii nu mâncau mai nimic, doar ciuguleau. De unde la Rabat îmi luase ceva să mă obișnuiesc cu mâncatul de cinci ori pe zi, cu cușcușul sățios și prăjiturile super-dulci, cu faptul că de multe ori se mânca la grămadă, dintr-un vas mare în  mijlocul mesei, fără farfurii și adesea chiar fără tacâmuri, și că habar n-aveai cât băgai în tine, la Tokio îmi era mereu foame. Până și cu experiența curei de slăbire la activ, și tot nu mă săturam niciodată.

Lumea comanda de obicei în stil tapas – multe feluri din care lua fiecare. Erau servite foarte frumos, în tot felul de boluri și farfuriuțe; îmi plăcea că încercam lucruri diferite, întotdeauna delicioase. Dar erau ca niște degustări la care îmi era imposibil să mă relaxez sau să mă satur; ca de la cocktailuri, plecam mereu flămândă.

Prânzul cotidian după perfuzia matinală de limbă japoneză  era de obicei format din două onigiri. Cam asta mânca lumea, ouă Kinder japoneze. Aşa că asta mâncam și eu. Oricât îmi plăceau de mult, pentru mine erau doar un aperitiv. Totul era de fapt aperitiv, varianta kinder, la jumătate de mărime sau de porție. Până și hamburgerul de la MOS – un fel de McDonalds japonez – era în miniatură.

N-aveam cum să compensez nici mâncând mai mult acasă; îmi era foame și pentru că eram săracă. Nici măcar orezul de bază, pe care îmi imaginasem că-l puteai cumpăra pe un preț de nimic, nu era ieftin. Nu doar că orezul nu se cumpăra cu sacul, dar sacul de orez fusese el însuși singura monedă japoneză vreo șase secole. Iar orezul nici măcar nu era mâncarea japoneză tradițională. Doar după Al Doilea Război Mondial a devenit accesibil tuturor. Până atunci, aproape nouăzeci la sută din populație trăise sute de ani cu mei și câteva legume. Singurul orez pe care îl mâncau era cel care le rămânea de la plata impozitului, evident tot în orez. Eu nu trecusem de 1950. Şi nu doar eu. Un american dintr-o clasă paralelă mi-a spus că dolarul era și mai prost cotat decât lira și că, de săptămâni întregi, nu se hrănea decât cu tubulețe de geluri energizante la o sută de yeni bucata. Am observant că era plin de ele prin konbini-uri. Încercasem și eu unul și mi se păruse îngrozitor, ca toate celelalte siropuri, prafuri și alte suplimente alimentare. Ieșirile cu clasa de japoneză sau petrecerile de acomodare pentru străini erau ocazii pe care niciunul nu le ratam, erau mâncare gratis.

Malthus zicea că „nu există lumină; nimic altceva decât o umbră groasă a Foamei; guri deschise, deschizându-se mai tare și mai tare; o lume care sfârșește în cea mai înfricoșătoare consumare: de către locuitorii ei prea mulți, înfometați până la delir, mâncându-se unul pe altul, universal“. Umbra groasă a foamei duble, de mâncare și de oameni, mă urmărea de mult prea mult timp, de dinainte să ajung la Tokio, dar parcă și mai abitir de când aterizasem acolo, prin vârtejul zilelor monitorizate doar de lichidul transparent, gros și dulceag al limbii șugubețe care îmi perfuza venele.

Uneori, contemplam prin parcuri pâlcurile de fete care își mâncau tacticos bento-urile, cutiile alea speciale și frumos aranjate care conțineau prânzul, format tot din bucățele minuscule de diferite alimente. Aveau gesturi scurte, dar constante, deloc repezite, cu degetele și încheieturile mereu aliniate sau în unghiuri de nouăzeci de grade, armonioase, ca într-o continuă ceremonie a ceaiului. Își sprijineau spatele mereu drept în taliile înguste, prin care nici nu aveau cum să treacă în jos pe tractul digestiv decât înghițituri și porții foarte mici.

Aș fi vrut și eu să mănânc încet, elegant și cu spatele drept, să mă satur la fel de repede și să împachetez jumătate din bento, să-l țin pentru mai târziu sau să-l arunc. Parcă își dozau combustibilul, cum văzusem la televizor jucătoarele de tenis luând doar câte-o mușcătură-două dintr-o banană, în pauzele dintre game-uri.

Dar japonezele nici măcar nu mâncau puțin și des, nimeni nu mânca între mese. Prima dată când am ronțăit un măr pe stradă la Tokio am simțit din privirile trecătorilor că ceva nu era în regulă. Spre deosebire de Rabat, unde uitasem într-o zi că e Ramadan și fusesem dur apostrofată că mi-am permis să mănânc un măr pe stradă, la Tokio nu mi-am dat seama care era problema, pentru că nu mi-a zis nimeni nimic.

Am vrut să o întreb pe Kumiko toate lucrurile astea; aveam în sfârșit ocazia să vorbesc deschis cu o japoneză care știa atât de bine engleză și, în plus, știa cum e să fii străin. Dar n-am făcut-o. M-am gândit că sigur se vor mai ivi multe astfel de ocazii, ăsta era doar începutul.


(1) Cuvânt folosit pentru „străin“, care înseamnă literal „persoană din afară“; termenul corect (politic) este gaikokujin, gaijin fiind considerat peiorativ.

(2) Adevărată întrupare a variantei japoneze de ou Kinder, și ea un „negativ“: poleala – nori, o algă de un verde atât de închis, că pare neagră, nicidecum albă ca norii; învelișul – nu ciocolată închisă la culoare, ci orez alb imaculat; surpriza – ton, prune uscate sau celebrul natto – soia fermentată.

(3) „Separat“/„diferit“ – în lb. jap.

(4) „Salariat într-o companie/corporație“ – în lb. jap.

(5) Feluri de mâncare cu peşte crud.

(6) Hrean japonez.

(7) Sushi/sahimi servit pe femei goale.

(8) Club celebru din Shibuya.

(9) „Vă rugăm nu dansați“, în lb. engl.


Un cal într-o mare de lebede”, de Raluca Nagy, a apărut la Editura Nemira, în 2018, în Colecția „N'autor”.

Foto main: Flickr/brightsea