Editorii recomandă

---

Filosofie / Iubire

Iubirea, de la Platon la Tinder: vârste, clişee, capcane

Intră la idei / Carte

Cum s-a născut inima îndrăgostită

Familie / Iubire

Cum să ții o relație în viață 50 de ani. Sfaturi de la 7 cupluri de aur

La 31 de ani, Doru Vatavului scrie teatru, proză, film și lucrează ca programator. Anul trecut a fost nominalizat la premiile UNITER, la categoria cel mai bun text dramatic românesc, pentru „Rătăcirea”, un spectacol despre violență domestică regizat de Irisz Kovacs. Criticul Oana Stoica l-a numit pe Doru „cel mai provocator new entry în dramaturgia autohtonă din ultimii ani”. 

Am stat de vorbă despre cum se simte să te abați de la calea pe care ți-ai ales-o, ce înseamnă să pătrunzi în bula (uneori mult prea închisă) a teatrului, cât de echipat mai este acest mediu să pună în scenă problemele zilelor noastre, dar și cum se pregătește pentru premierele de anul acesta, pe lângă cea mai recentă - „deșteptarea”.  Urmează „Îndrumător pentru tânăr vânător”, în regia lui Irisz Kovacs, o piesă despre niște animale vânate care arată povestea unui vânător ce devine obsedat de un cuplu de cerbi masculi și comportamentele lor sexuale „deviante”, despre care Doru spune că este unul dintre textele cele mai apropiate de el, dar și care a luat o întorsătură complet diferită față de ce își propusese inițial. 

Într-o sală cu catifea roșie, cu accente neo-rococo, regizorul Bobi Pricop dă ultimele indicații echipei de la tehnic înainte să înceapă spectacolul și să deschidă ușile oamenilor. Publicul a venit să vadă piesa deșteptarea, scrisă de Doru Vatavului, care primește un scurt disclaimer: urmează să audă înjurături și multă romgleză. Oamenii sunt însă invitați să rămână deschiși, pentru că în această poveste există monștri mult mai mari decât niște simple cuvinte. Ascultă toți nemișcați, încordați pe scaune. În sală se află părinți și copii, adolescenți și adulți. Toți aplaudă, acceptând tacit această înțelegere.

Actorii sunt adolescenți, din trupa de tineri a teatrului, iar acțiunea se desfășoară în mare parte pe telefon, în microuniversul lor digital. Fiecare dintre ei are în mână câte un telefon cu care își filmează colegii, iar pe ecran publicul vede o proiecție a mesageriei personajelor principale, feeduri de social media, TikTok, streamuri de Twitch și multe meme. Tema centrală este felul în care tehnologia deepfake pătrunde abuziv și confuz în viețile adolescenților. Fiindcă n-au mai folosit această tehnică până acum, toată lumea are emoții. Inclusiv Doru Vatavului, care privește din când în când spre cei din echipa tehnică. 

În ultimele minute de repetiții îmi spune să fiu atentă la cât de funny e contrastul dintre inscripția de deasupra scenei „1889 – 1900” și toate imaginile care se derulează pe ecran: un sticker cu Traian și Ioana Băsescu îndrăgostiți, streamul lui Faiăr sau al lui Really Rux și multe emojis. Râd, aprob și fac rapid o poză.

L-am cunoscut pe Doru în urmă cu șase ani, când încă locuiam amândoi la Cluj. El era student la Politehnică, iar eu la Drept. Rezemați de caloriferul unei bucătării mici, mi-a arătat ce citea pe atunci, mi-a spus că vrea să scrie mai mult și, cine știe, poate chiar să facă film.

În august 2024, când i-a venit Ideea textului pe care l-a scris pentru deșteptarea, mi-a trimis un mesaj pe Instagram: voia să scrie o piesă despre adolescenți, cu adolescenți, pornind de la unul dintre textele documentate de mine despre abuzurile online cu deepfake. 

„working title is party 4 u după the charli xcx song”, îmi scria atunci.

Își dorea să scrie despre cât de greu este să fii adolescent în zilele noastre și, deși știa de la început că internetul trebuia să fie villain-ul poveștii, nu-și dădea seama ce formă ar putea lua. Când a citit articolul publicat în Scena9 despre pornografia neconsensuală creată cu ajutorul deepfake, și-a spus: „Uite o față pe care ar putea s-o aibă monstrul ăsta”.

În 2025, regizorul Bobi Pricop l-a invitat să facă la Oradea o adaptare după Deșteptarea primăverii, o piesă de Frank Wedekind despre adolescență și sexualitate într-o societate conservatoare. A citit piesa, dar spune că nu se potrivea cu felul în care scrie.

„Nu știu dacă e doar o fază în care sunt acum, dar nu mă interesează să fac adaptări”, explică Doru. Spune că a mai primit astfel de oferte pentru alte spectacole și mereu a ajuns să se îndepărteze de ideea de pornire. Cândva încercase să scrie o adaptare după un roman cu care nu rezona deloc și a ajuns să scrie o piesă care să se opună romanului respectiv.

„Și apoi m-am simțit la fel de mizerabil ca atunci când încercam să mă mint că pot face ceva care să meargă în aceeași direcție cu romanul, pentru că omul acela chiar a făcut ceva. Cine sunt eu să vin să-l contrazic și, în același timp, să mă folosesc de numele și de faima acelui proiect?”

Chiar dacă și de Deșteptarea primăverii s-a îndepărtat, Doru crede că tot există o asemănare tematică. Ambele vorbesc despre adolescență și subiectele tabu care o înconjoară, în contextul epocii lor. Una vorbește despre avort, suicid și sexualitate în secolul XIX, cealaltă despre abuzul pe internet, AI și, în multe locuri, despre sexualitate – sau despre modul în care ea poate să fie confiscată și deturnată.

Primul lucru pe care l-a făcut când au început să lucreze la text, a fost să-i trimită lui Bobi piesa „Isabelle” de pe albumul Music for Sleeping Children de la Boom Bip. Întreg albumul e construit din piese ambientale, acompaniate de un fel de confesiuni despre trăirile cele mai intime din adolescență.

„Ce m-a marcat la piesa asta a fost maturitatea fetei – câtă grijă și câtă profunzime avea felul în care vorbea despre situațiile prin care trecea. Cred că mi-am dorit și eu asta. Cel mai dificil lucru a fost să scriu un personaj feminin adolescent, o fată care să fie tratată cu dreptate, fără să fie infantilizată, fără să fie redusă la o naivitate simplificatoare, chiar dacă adolescența implică, inevitabil, naivitate.”

Îmi povestește asta după ce ne-am întors de la Oradea. Ne-am întâlnit la București, într-un local unde Doru vine des cu prietenii și comandă același lucru: un English breakfast și un sandviș cu ton. E o duminică mohorâtă de ianuarie, dar din când în când se strecoară prin geamul cu cadrane verzi și câte o lumină difuză. Cu o zi înainte, la București s-au jucat două spectacole scrise de el: Anticlimax și cerul (hartă către casă). În ziua următoare, Doru urma să revină la jobul lui part-time în IT. 

„Necunoscutul mă sperie de foarte multe ori”

Dacă îl întrebi pe Doru de unde e, o să-ți spună că s-a născut în Zalău, dar a trăit șapte ani în Măguri Răcătău, un sat din Transilvania, după care s-a mutat la Târgu Lăpuș, iar după liceu la Cluj. Acum locuiește în București.

„Regizoarea Leta Popescu mereu îmi spune că mă lălăi pre’ mult cu lucrurile pe care le zic. Mi-a zis să zic și eu pă scurt că sunt din Maramureș, că nimănui nu-i pasă”, îmi spune Doru râzând. Pe Leta a cunoscut-o la începuturile lui în teatru și o amintește des ca unul dintre oamenii care l-au format. Între timp, au și lucrat împreună la piesa scrisă de Doru, Bujor – despre cum putem vorbi de educația sexuală în școli, care a avut premiera la Galați. Vorbește mai mereu cu accent ardelenesc și orice-ți povestește te transportă parcă instant într-o scenă cu muuult umor. Mă face să mă gândesc la toate dățile în care mi-am reprimat micile floricele de accent și, pentru scurt timp, parcă n-am plecat niciunul din Cluj, chiar dacă întreg contextul e diferit. 

A crescut într-o casă lungă, cu curte mare, de pe dealul Răcătău, pe care o împărțeau trei familii. Și-a petrecut copilăria fără desene animate, fiindcă nu aveau semnal. Prindeau doar TVR1, așa că petrecea mult timp afară, făcea plăcinte din noroi sau se urca în căruțe din mers.

La șapte ani s-a mutat la Târgu Lăpuș, un orășel din Maramureș, și crede că de pe atunci și-a dat seama, într-o formă sau alta, că vrea să facă film. Părinții lui își amintesc cum au descoperit că Doru, împreună cu un prieten, a filmat o telenovelă improvizată, cu jucării din pluș pe post de actori. Avea episoade întregi și ce i-a amuzat cel mai tare a fost că pe cameră surprindeau și frânturi din proces, pentru că lucrau la scenariu în timp ce filmau. Așa că întorceau din când în când camera unul spre celălalt și vorbeau. 

„Ceea ce e very meta and I would love to see it now. Când eram copil și făceam asta, îmi dădea cea mai mare bucurie și cea mai mare satisfacție”, povestește Doru acum. 

Dar chiar dacă voia să facă film, a dat la mate-info pentru că, într-un oraș mic, era singura opțiune pe care o vedeau și părinții, și tinerii. Asta dacă voiai „să ai un viitor”. 

„Eram foarte rigid. Am fost mereu tocilarul clasei. Am luat 10 la bac și asta devenise toată personalitatea mea”, continuă Doru. „Cumva era zona mea de confort: să fac ce trebuie făcut. Știam că există o structură pe care, dacă o urmez, nu o să existe prea mult necunoscut care încă mă sperie de multe ori”.

S-a hotărât să dea la Politehnică, în Cluj-Napoca. Știa că e ceva la care poate să fie bun, chiar dacă nu-i aducea atât de multă satisfacție. Era o zonă a programării care-l interesa mai mult, și anume UI/UX – partea vizuală și interactivă a unui produs digital –, pe care o vede și acum ca pe un soi de dramaturgie a software-ului. A terminat facultatea, dar tot nu-i vine să creadă că a studiat lucruri atât de abstracte și atât de greu de pătruns.

Când are ceva greu de făcut, își spune că dacă a reușit să termine Politehnica, poate să facă orice. 

Fiindcă părinții l-au tot sfătuit să-și găsească o meserie cu care să nu moară de foame, a ales calea corporatistă, dar n-a uitat de film.

Într-o zi, Mara, o prietenă apropiată de-ale lui, mergea la bibliotecă să învețe pentru testele necesare pentru admiterea la universități din SUA, deși până atunci se pregătise pentru cu totul altceva. Atunci Doru și-a dat seama că te poți abate de la calea bătătorită pe care ți-ai ales-o. Momentul i-a dat curaj să încerce și el. 

Încet-încet, a ajuns la un schimb de experiențe pentru studenți în Olanda, care l-a scos din zona de confort. Nu era vreun program artistic, din contră: era genul de schimb în care învățai să te descurci singur. Erai scos afară din casă noaptea și trebuia, de exemplu, să trăiești o săptămână fără telefon. L-a ajutat mult cu anxietatea pe care o avea pe atunci și, treptat, l-a împins să încerce lucrurile pe care și le dorea cu adevărat din zona artistică.

„Am regăsit ulterior și în alte rezidențe sentimentul ăla pe care îl aveam doar când făceam telenovelele cu plușuri. Era un soi de libertate și un playfulness și o creativitate care pur și simplu mă făceau să mă simt foarte eu însumi, într-un fel în care nimic altceva nu mă făcea să mă simt”, își amintește Doru primele lui întâlniri cu zona filmului și teatrului.

Încearcă, încearcă, încearcă

S-a hotărât să dedice o oră pe zi în fiecare zi ca să se apropie tot mai tare de ceea ce-și dorea atunci să facă: film. Uneori mergea la cinema, alteori citea o carte de teorie sau de scriere, urmărea un masterclass sau se uita la talk-uri cu regizori și regizoare care-i plăceau: Gaspar Noé, Robert Eggers, Ari Aster. După vreo doi ani a prins curaj să facă niște scurtmetraje, despre care acum spune că sunt foarte slabe, dar care l-au învățat multe.

A pus la cale unul dintre aceste prime scurtmetraje (care a ajuns ulterior sămânța ideii spectacolului Rătăcirea, jucat astăzi la Teatru Metropolis), un fel de modern folk tale, împreună cu actorul și prietenul lui Coco Stănilă. Altul l-au filmat la Măguri Răcătău și nu l-a văzut nimeni în afară de ei și copiii care jucau în film. Apoi a urmat Festivalul Temps D’Images de la Fabrica de Pensule din Cluj-Napoca, unde a fost voluntar și a făcut fotografii. A fost pentru prima dată când vedea teatru cu adevărat contemporan, care vorbea despre lume, dar și despre el însuși într-un fel curajos. Doru voia în continuare să facă film, dar și-a dat seama că poate să pătrundă și în lumea teatrului.

„Mi se părea singurul mediu prin care pot să merit să exist și eu în lumea asta”, explică Doru. „Mă simțeam super outsider și nu știam că urma să fac teatru, doar tatonam puțin terenul”.

Timp de doi ani, a tot încercat. A picat de trei ori până să fie acceptat la rezidența de dramaturgie Drama5, de la teatrul clujean independent Reactor, cu Disco Regret, unul dintre spectacolele care se joacă și acum, în regia lui Irisz Kovacs. E povestea unui tânăr regizor care decide să facă un film despre căsnicia părinților lui. 

Doru mărturisește că personajul din Disco Regret este scris chiar după el însuși și cum se simțea în pandemie: „Proaspăt ieșit dintr-o relație, super eșuat în cariera wannabe artistică și deprimat. Mi se părea imposibil să fac o nouă facultate pe care să o plătesc. Nici nu-mi permiteam să renunț la jobul din IT ca să fac școală, așa că eram blocat”.

„Poate să fie orice!”

Lucrurile au început să se schimbe într-o zi din lockdown. Era acasă la părinții lui când a văzut Me and You and Everyone We Know, filmul Mirandei July care urmărește mai multe personaje singuratice dintr-o suburbie americană și felul lor stângaci de a crea conexiuni unii cu alții. Spune că a început să plângă foarte tare: simțea pentru prima dată că există cineva pe lume care vede lucrurile puțin mai aproape de cum le vedea el. A fost un plâns de fericire. 

După aceea a început să se familiarizeze cu ce scria July. I-a citit toate cărțile, a ajuns și la monografia ei, în care colaboratorii vorbeau despre ce înseamnă să lucreze alături de ea – artistă multidisciplinară, scriitoare, performeră și actriță.

Părea că arta ei poate să prindă orice formă și că că tratează cu la fel de mare importanță și acel mare film făcut la Hollywood și posterul făcut cu lipici la ea în sufragerie și un videoclip filmat cu o prietenă pentru Instagram.

Doru a avut o revelație. „Poate să fie orice, nu tre’ să fie film! Poate să fie orice!” își amintește că a spus lăsând cartea jos.

A început să organizeze seri de scris, împreună cu prietenii săi. Erau cu toții pe Zoom, în pandemie, fiecare coordona pe rând ședința și își dădeau prompturi de scris. 

„Ok, în trei minute scrie despre un miros din copilăria ta.”

Și apoi le dezvoltau într-o poveste mai mare. Așa a ajuns să scrie scenariul unui scurtmetraj pe care l-a filmat doar la el în casă, cu ajutor de la un bun prieten. Proiecta clipuri din excursii la mare cu părinții lui pe lenjerii de pat, pe frigider, pe chiuvetă, până când casa lui a devenit toată un film despre o artistă eșuată care încă se gândea obsesiv la fostul ei prieten. 

Era în aceeași perioadă în care July își lansa filmul Gender. Pentru că era pandemie, a ales să-l publice pe IGTV, platforma Instagram pentru videouri lungi de maxim o oră. Doru nu putea să-l urmărească de pe telefonul lui, așa că i-a scris Mirandei July. Iar ea i-a răspuns.

Între timp, scurtmetrajul făcut de el în apartamentul lui – Blue Screen –, fusese acceptat la Competiția Locală de la Transilvania International Film Festival (TIFF). Când Doru i-a postat trailerul pe Instagram, Miranda July l-a dat mai departe și i-a îndemnat pe urmăritorii ei din România să meargă să-l vadă la Muzeul de Artă în Cluj-Napoca. 

„Și mie nu îmi venea să cred că se întâmpla asta în momentul în care eu nu aveam deloc încredere în mine,” își amintește Doru. „Nu credeam că merit să fac asta și era fix ca atunci când visezi lucruri și te trezești și îți spui Doamne, ce ciudat că am putut sa visez asta”.

Așa că Doru a îndrăznit să-i trimită scurtmetrajul complet și să-i ceară feedback. Nu se aștepta la nimic, însă a doua zi s-a trezit cu un bloc de text de la Miranda July, în care ea observa fix lucrurile și detaliile pe care Doru și-ar fi dorit ca cineva să le vadă în filmul lui.

„I kept waiting for it to be bad but each moment I thought it might, it became more complex (Am așteptat ca în orice moment să devină prost, însă de fiecare dată când mă așteptam să se întâmple, devenea tot mai bun)”, scria artista. 

„Era greu de crezut că se întâmpla asta, pentru că singurul mod în care îmi imaginam că aș putea să interacționez vreodată cu ea era dacă ajungeam să fac un scurtmetraj destul de bun care să ajungă la vreun festival gen Sarajevo, care din întâmplare să aibă și o retrospectivă Miranda July peste vreo 20 de ani, în care ea să vină acolo, plictisită de propria ei experiență artistică și de propriile ei omagii și să ajungă din greșeală, poate să fie lângă mine, la același bufet suedez, iar eu să-i zic că I’m her biggest fan”. 

Pentru Doru a fost unul dintre momentele care l-au încurajat să scrie și să tot încerce. Și de atunci lucrurile au început să se miște în direcția bună: a fost acceptat la toate rezidențele și concursurile importante din țară, care au fost pentru el un fel de școală. 

„We instantly bonded”

La unele dintre ele a și scris texte care au devenit spectacole ce se joacă recurent la teatre din țară, cum ar fi și Disco Regret, pe care l-a scris într-o rezidență de la Reactor. Irisz Kovacs, regizoarea spectacolului, proaspăt ieșită de pe băncile facultății, i-a spus că vrea să-l pună în scenă.

Irisz își amintește că era vara lui 2021 și erau aproximativ cinci oameni în sală la lecturile interne ale pieselor scrise în cadrul rezidenței din care făcea parte și Doru. Ea, la rândul ei, era rezidentă la Fresh Start, rezidențele destinate tinerilor absolvenți din toate domeniile teatrale.

„Era în prima parte a zilei, îmi amintesc o anumită temperatură a luminii care cădea lateral pe fețele actorilor. (...) Sunt un spectator care se frăsuie mult, și e rar pentru mine sentimentul că îmi ies din corp și sunt transportată altundeva, dar atunci l-am avut. La un moment dat, e o ceartă tată-fiu și îmi amintesc cum simțeam că mă înjunghie fiecare replică pe care și-o dau, era ceva foarte specific și familiar, o resimțeam cumva fizic”, povestește Irisz la aproape patru ani de atunci.

A emoționat-o finalul și i-au venit în cap o groază de imagini vizuale ale mamei din piesă într-o rochie albastră, exact așa cum se termină spectacolul lor de la Metropolis acum. Premiera lui a avut loc în 2022. „Avea un bittersweetness pe care încă îl găsesc în toate piesele lui, și cred că în spațiul permeabil dintre deznădejde și speranță ne reîntâlnim la fiecare proiect”, continuă regizoarea.

Pe Irisz o cunoscuse în Cluj și „we instantly bonded”, spune Doru. Aveau și un fond comun: amândoi au crescut citind cărți fantasy. Doru i-a povestit despre o perioadă din viața lui când ducea această viață dublă: pentru oamenii din jurul lui era un simplu elev, iar online scria recenzii la cărți fantasy pe un forum dedicat. Nimeni nu știa de identitatea asta a lui, nici măcar părinții.

Lui Doru îi plăceau fotografiile în stil documentar pe care Irisz le făcea cu tineri, foarte mulți dintre ei actori, care păreau toți cool și edgy.

„Uau, aș vrea să fiu prieten cu ea, ca să fiu și eu tânăr în felul ăsta în care n-am fost niciodată,” se gândea privindu-i imaginile. „Eu mereu am fost cuminte.”

De atunci, au lucrat împreună la mai multe spectacole. Au început cu Disco Regret. Doru își amintește și el de prima lectură cu publicul, unde a putut să vadă cum reacționează, la ce scene râd, dacă sunt interpretate cum ar trebui. 

„Îmi amintesc că, la prima lectură, modificam lucruri pe loc. Aveam laptopul în față și lucram la primul draft. Era o lectură internă, dar sala de la Reactor era plină – vreo 20-30, poate chiar 40 de oameni, mai ales prieteni. Deși era un spectacol oficial, era, de fapt, doar o prezentare de lucru. Urmăream reacțiile: unde râdea lumea îmi spuneam «ok, aici e bine», iar unde nu râdea nimeni, tăiam direct. Apoi mi-a spus cineva că l-a deranjat puțin faptul că stăteam întruna pe laptop”, îmi povestește Doru râzând, la el în sufragerie, despre prima dată când Disco Regret a ieșit în lume.

Între timp, Doru scrisese mai multe texte și încerca să-și descopere propriul stil. În Disco Regret vedea acum niște adevăruri neșlefuite, elemente personale care-l făceau să se întrebe „Cui îi pasă?”. În timp, însă, și-a dat seama că lumea rezona inclusiv cu acele lucruri.

A urmat familienormală.jpeg, montat la Teatrul Apollo111 din București doi ani mai târziu cu Adrian Ban, Florin Grigoraș, Bogdan Iancu, Pamela Iobaji și Cristina Toma. Apoi Sakura Sandwich la Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe, ambele în regia lui Irisz Kovacs. 

Irisz a rămas și primul lui spectator. După ce primesc o invitație pentru a crea un spectacol din partea unui teatru, Doru scrie o schiță a textului, apoi cei doi se întâlnesc față în față și discută despre cum pot să ducă mai departe acest nucleu. Pentru că deja se cunosc bine, el spune că scrie anumite lucruri știind că regizoarea se va bucura să le pună în scenă.

„De exemplu, în Centrul Central, care este o satiră la adresa medicinei new age și a vracilor din online, de la jumătatea lui, textul explodează într-un amestec de fire suprarealiste care se întretaie și care comunică între ele și care e o mare, mare prăjeală cartoonish, dar într-un mod voit”, explică Doru. S-a gândit la acest artificiu tocmai pentru că știa că o să-i placă lui Irisz.

Piesa s-a jucat ultima dată pe 18 februarie la Teatrul de Comedie, cu scenografie de Clara Ștefana și actorii Florin Aioane, Ana Bumbac, Laura Creț, Cătălina Frunză, Maria Moroșan, Theodora Stanciu și sound design de Adrian Piciorea. 

La fel ca în cazul lui Doru, și Irisz se gândește uneori la ce ar putea să-i placă lui sau ce i s-ar potrivi.

„De multe ori reperez instant «știucile» introduse de Doru, îi trimit în mod special râsete și inimi pe pasajele alea. Uneori le scrie, râdem amândoi, apoi le taie. E un proces colaborativ, am mari emoții când vine Doru la repetiții pentru că, sincer, și eu fac anumite momente cu gândul că el se va distra când o să le vadă”, explică Irisz procesul ei și al lui Doru de lucru. 

Cât despre ceea ce-i „mână în luptă”, într-un context tot mai precar al teatrului și al artelor, în general, Irisz spune că real nu simte că e o luptă, pentru că amândoi fac ceea ce le place: se distrează la repetiții și sunt, până la urmă, doi prieteni.

„E o luptă doar la nivel administrativ, când aștepți 3-4 luni să primești banii, când bugetele sunt foarte mici... Dar asta putem influența în foarte mică măsură. În schimb, simt că spectacolele noastre își găsesc tot mai des publicul, iar plăcerea de a trimite mesaje în univers și a primi răspuns e foarte mare! Și poate printr-un spectacol schimbi lumea doar infinitezimal, microscopic, dar poate se adună? De-a lungul timpului, de-a lungul anilor?”, se întreabă regizoarea.

Proiectele lor se nasc în moduri diferite, spune Irisz. Uneori îi vine lui Doru o idee, iar ea îi găsește o „casă”, alteori este Irisz invitată undeva și se gândește că ar fi un loc potrivit pentru ei doi. Așa s-a întâmplat și cu Rătăcirea. Irisz știa că vrea să facă ceva cu folclor și muzică la Zalău și s-a gândit la Doru, care s-a și născut la Zalău. Așa că au dus spectacolul acolo, într-un loc fără teatru până când Asociația ProTeatru a deschis Moara Artiștilor – Centrul Cultural Educativ –, așa că spectacolul a căpătat pentru el și o dimensiune personală. 

Burn-out, teatru și cât mai e meta la mijloc?

În decembrie 2025, am fost la Teatrelli să văd cerul (hartă către casă), un spectacol scris de Doru, regizat de Irisz Kovacs, cu scenografia semnată de Clara Ștefan, pornind de la picturile lui Șerban Savu, artistul care a reprezentat România la Bienala de la Veneția de anul trecut. În spectacol, o echipă de îngeri formată din actorii Armand Crișan, Mălina Moraru, Cezara Petredeanu și Adelin Tudorache lucrează într-un fel de corporație și, din cauza muncii, nu mai pot să protejeze la fel de bine oamenii pe care îi au în grijă. Sunt, pe scurt, burned out. Doru mi-a trimis și un fragment care dezvăluie puțin din ceea ce se întâmplă în spectacol.

Ai plivit buruienile. 

Ștefănuț și Maria dorm. 

Astăzi nu s-au cerut niciodată la tabletă.

Doina face în sfârșit școala de șoferi. La 56 de ani. Bravo ei.

Pe straturi ai găsit o coropișniță și ai mutat-o pe gard. 

Ce rău a făcut? 

Ce știe ea? 

N-a făcut niciun rău.

N-a făcut niciun rău nimănui.

Te întinzi pe spate la plajă.

Închizi ochii.

Dar continui să vezi lumina soarelui prin roșeața pleoapelor închise. 

Nu e cu nimic diferit de felul în care vedeai lumina soarelui prin roșeața pleoapelor închise când aveai doisprezece ani. 

Sau doi ani. 

Sau două secunde. Nu e cu nimic diferit de felul în care vedeai lumina soarelui prin roșeața pleoapelor închise înainte să le deschizi pentru prima oară. 

Ești tu. 

Acesta este trupul tău. 

Prin el au trecut 

Zilele

minutele 

orele

și acum 

ești aici

în grădina ta

în casa ta

cu credit pe patruzeci de ani

dar cu un viitor așternut în față 

și la intrarea spre viitorul tău e gazonul pe care tu cu mâna ta l-ai plantat

Ești tu

E trupul tău

și astăzi e o zi bună

și astăzi vindecarea există. 

Piciorul ți-e ca nou 

și astăzi e o zi bună 

și astăzi vindecarea există. 

Ești tare, ce are...

Ce are, dacă-ți zici

că ești chiar tare?

La sfârșit, tot spectacolul se demontează și devine o meta-critică despre teatru, condițiile de muncă ale artiștilor, austeritate și precaritate. În timp ce actorii adună recuzita și, practic, dau publicul afară, nu poți să nu te întrebi cât de fragil e tot mecanismul din spate, dar și cât anume din ce am văzut acolo resimte și Doru. 

E interesant să audă interpretări diferite ale acestui spectacol, mi-a spus în sufrageria lui când ne-am văzut a doua oară în februarie, și i-am povestit cum luasem eu totul.

„Interpretarea mea este că spectacolul vorbește despre două forțe pe care le simt mereu când lucrez la un text. Pe de o parte, e îndoiala personală – cine sunt eu să vorbesc despre ceva și să spun că e important? Pe de altă parte, e încrederea aproape oarbă a autorității – statul, ministerul, puterea – care decide ce contează”, îmi explică Doru.

„Există și întrebarea dacă ceea ce facem mai are cu adevărat impact, dacă poate schimba ceva, mai ales într-un context în care domeniul cultural pierde tot mai mult teren. Cred că arta are un rol esențial în societate, dar nu e ușor să-ți păstrezi convingerea asta când apar piedici din toate părțile. Și îndoiala vine, în cerul (hartă către casă), de fapt, în mai multe straturi.”

În spectacol, îngerii primesc task-uri sub forma unor tablouri de Șerban Savu și trebuie să intre în viețile oamenilor ca să le ofere un soi de alinare. Doru crede că mecanismul ăsta seamănă cu cel al teatrului: când vezi pe scenă o piesă în care te regăsești, ceva se liniștește în interiorul tău, pentru că înțelegi poate că nu ești singurul care simte acele lucruri.

Unul dintre îngeri începe la un moment dat să chestioneze și să se îndoiască de misiunea lui. Îndoiala se mută ușor din ficțiune în realitate, când actorul începe să se întrebe dacă mai crede în arta lui sau dacă ea mai poate rezista într-un domeniu atât de precar și subfinanțat. Dar există și celălalt înger, Mălina, care e atât de pasionată și care o ia de la capăt la nesfârșit, din nou și din nou. 

„Și pentru mine… eu rezonez cu ambele. Chiar dacă mă străduiesc foarte mult cu un text și chiar dacă există piedici din partea finanțărilor sau dificultăți de tot soiul, la final tot simt că există ceva în mine care își dorește să facă asta for some reason”, continuă Doru. „E ceva foarte puternic, ceva ce nu poate fi divizat, băgat sub preș sau descurajat. E un fel de speranță că o să rezistăm să facem asta sub orice formă, chiar dacă e o poveste pe care i-o spui unui prieten când are o problemă, un sketch pe care îl faci pe internet sau orice metodă găsești tu să spui acea poveste.”

Anticlimax, care se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români, în regia lui Bobi Pricop funcționează, oarecum, pe același mecanism. Inițial trebuia să fie un spectacol despre niște performeri care încearcă să vorbească despre schimbările climatice, dar nu prea le iese. Însă în timp ce încerca să scrie despre asta, Doru și-a dat seama că nici lui nu îi iese. 

„Anul trecut s-a nimerit să fie anul autoreferențial. Cred că am început să mă gândesc tot mai mult la scopul meu, la scopul nostru ca breaslă, la funcția teatrului. (...) Adică Anticlimax e, pentru mine, despre îndoiala pe care o am de fiecare dată când scriu orice”, explică Doru. „E despre toată anxietatea cu care vine la pachet cu ideea de a pune niște cuvinte public, de a-ți asuma o voce și de a spune că eu merit să fiu ascultat, mai ales când vine vorba de subiecte atât de mari și de importante, și de arzătoare și de critice, cum e climate change.”

Lucrând la acest text și-a dat seama că felul în care funcționează teatrul în România, la acest moment, nu este tocmai pregătit să abordeze probleme sau teme atât de mari: 

„E despre anxietate climatică, dar și despre feelingul meu încercând să scriu ceva care să conteze pe tema asta. Chiar am încercat. Asta a fost doar copleșire și anxietate. Și pe măsură ce cercetam din ce în ce mai mult, simțeam că sunt din ce în ce mai pierdut. Lupta asta (n.r., climatică) mi se pare una serioasă, iar eu veneam cu un ciocan gonflabil, în loc de unul adevărat care să bată cuiul.”

Doru spune că e un spectacol al contradicțiilor, dar sunt aceleași contradicțiile pe care și el le resimte atunci când încearcă să creeze ceva. Criticii l-au numit un spectacol „curajos”, cu un „echilibru fin între auto-ironie și statement”, dement și plin de umor.

Să îți meriți locul în lumea teatrului

Deși după pandemie, în 2022, a avut șase premiere ale unor texte scrise de el și a și regizat un spectacol în același an – Cum s-a îndrăgostit domnul Gherase de Clara Smith de Cosmin Stănilă, la Teatrul Național Cluj-Napoca, lui Doru i-a fost în continuare greu să scape de sindromul impostorului, de sentimentul că ar fi un outsider în lumea teatrului. Spune că și-ar dori mult să vorbească pe larg cândva despre cât de greu este să-ți găsești locul într-o bulă intelectuală, deseori închisă, și să simți că meriți să faci parte din acel nucleu. Darămite să ajungi să-ți câștigi existența doar din asta. De aceea lucrează în paralel și în IT.

„Am ajuns într-un punct în care mă simțeam foarte pierdut și nu mai eram sigur dacă nu cumva am ajuns aici dintr-un accident sau dacă doar mi s-a îngăduit o vreme să fac asta, ca apoi să mi se confirme că nu sunt, de fapt, cine credeam și că nu pot face asta cu adevărat”, continuă Doru. „Aveam senzația că trebuie să muncesc într-una, să nu las să-mi scape din mână șansa asta, îmi era foarte frică de ziua în care cineva va zice  «ce-i cu ăsta, cine se crede, n-are ce căuta aici».”

Anul trecut, Doru a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru Rătăcirea și simte că această validare l-a mai vindecat puțin. „Nominalizarea m-a făcut mai degrabă să răsuflu ușurat decât să sar în sus de bucurie. Mi-a mai liniștit un pic îndoiala permanentă legată de locul meu în teatru.”

Acum se concentrează pe viitoarele lui proiecte: Îndrumător pentru un tânăr vânător în regia lui Irisz Kovacs și montarea spectacolului Brigada Haos, după un text scris de Cosmin Stănilă, la Teatrul Național Cluj Napoca. În paralel scrie la alte texte noi despre care încă nu știe exact când vor avea premiera.

Despre Îndrumător pentru un tânăr vânător, Doru a scris și în ultimul număr print al Scena9, în care spunea că este o poveste despre dorință și despre trupul animal. 

„Cred că e cel mai aproape de mine din tot ce am scris până acum - e și povestea care a deraiat cel mai mult de la traseul inițial pe parcursul dezvoltării”, scria atunci.

****************************************************************************************

E seara premierei spectacolului deșteptarea. Doru intră în sala mare a Teatrului Regina Maria și îl caută pe Bobi.

Vrea să știe din ce pagini de meme au mai luat postări pentru spectacol, ca să poată să le dea credit.

„E amuzant că o să cităm pagina @bucigoi la un Teatru Național”, îmi spune în timp ce caută imagini în conversații cu Bobi și cu prietenii lui.

Artiștii au emoții și o parte dintre ele ajung și la mine. Este prima dată când văd o piesă care conține ceva și dintr-o documentare de-ale mele și mă gândesc cât de important este să vedem mai des astfel de teme pe o scenă de teatru. Mă întreb dacă Doru are aceleași emoții pe care le avem și noi, ca jurnaliști, atunci când publicăm un text important, dacă se întreabă dacă lumea va înțelege cu adevărat mesajul pe care el încearcă să-l transpună. Mi-a confirmat ulterior că da și că fiecare premieră se simte extrem de intens, de parcă se topește cu totul în scaun. 

În sală intră lumea, iar la câteva scaune distanță de Doru stau părinții și prietenii lui. Mama și tatăl lui nu au lipsit de la niciun spectacol, iar de cum începe tatăl lui scoate telefonul și face poze aproape la fiecare moment. Spectacolul se deschide cu „baby be the class clown, I’ll be the beauty queen in tears”, versurile scrise de Lorde când avea 16 ani. 

După ce începe piesa, Doru râde la glumele pe care le aude rostite de tinerii actori. Spune că mereu ajunge să facă asta, pentru că e amuzant când lumea prinde referințele sau când își vede prietenii recunoscând un inside joke. În același timp, mi se pare că își păstrează o gravitate pe care reușește s-o mențină și în scris, chiar dacă o strecoară prin umor. 

Poate că tocmai tensiunea dintre aceste momente vorbește despre contradicțiile lui Doru: programator și dramaturg, tipul disciplinat care învață constant și cel relaxat, care glumește mereu; anxios când vine vorba despre rolul lui în teatru, dar în același timp, convins că, în ciuda tuturor îndoielilor și piedicilor, în teatru e și locul lui.