Imediat după Al Doilea Război Mondial, Suhrkamp, fondatorul acum faimoasei edituri care-i poartă numele, se aștepta să fie asaltat cu o avalanșă de manuscrise literare, cu dramă, eseuri și jurnale și recunoaște surprins că nu găsește de niciunele. Germanii nu se grăbeau să scoată la lumină ce li se întâmplase, presupusele documente umane ținute la sertar, care eventual să fi construit în tăcere un antifascism mut, înfricoșat, dar rezistent măcar în subterană. La doi ani după război, această mare răfuială cu trecutul părea să se amâne. Ăsta este poate cel mai surprinzător detaliu din această serie de prelegeri Oxford a poetului german Durs Grünbein, care se hotărăște să vorbească despre fascism când ar fi putut să vorbească despre poezie – deși o face poate că pentru prelegerile datează din 2019 și atunci devenise evident că fascismul nu mai era doar o temă istorică, prilej de rememorări indignate, ci rămăsese o posibilitate actuală în orizontul istoriei occidentale.
Altfel, e o carte stranie, tocmai pentru că e despre literatură doar pe ultima sută de metri și, odată ajunsă în această sută, nu spune ceva nemaiauzit. Cel mai apropiat lucru de ea pe care-l știu este Luftkrieg und Literatur („Războiul aerian și literatura”) un eseu din 2003 al lui Sebald despre rezistența asta la memorie a germanilor postbelici. Campania distructivă de bombardament aerian asupra orașelor Germaniei, care omorâse sute de mii de oameni și lăsase pe drumuri alte mai bine de șapte milioane, nu lăsase decât foarte puține urme în literatura națională sau în alte tipuri de discurs public. Se știa ce se întâmplase, era imposibil să uiți orașele prinse în furtuni de foc, în care uneori oamenii clocoteau odată cu asfaltul străzilor, dar o reprezentare literară a grozăviei, adică o luare în seamă a realității, lipsea.
Ce-l intriga pe Sebald acolo era că țara „părea să fi ieșit dintr-un război de anihilare fără niciun semn de traumă psihologică”. Într-unul dintre romanele pe care le discută, într-un cartier altfel desfigurat, naratorul vede o femeie curățând ferestrele unei case rămase în picioare; „amnezia” asta a societății la tragedia prin care a trecut, dar și la distrugerea pe care o provocase i se părea lui Sebald simbolică pentru starea de lucruri în Germania de după război: totul era distrus și totuși se mai găsea cineva să facă gestul altădată firesc al curățării ferestrelor, de parcă n-ar fi existat nicio convulsie istorică. Și Grünbein o citează pe Hannah Arendt în aceste rânduri cu o observație similară: că germanii aleseseră să respingă realitatea istorică, pe care și-o sublimau într-un soi de zel al reconstrucției. Toată lumea vorbea despre viitor, nimeni nu era pregătit să încerce să-și explice acest trecut imediat și inexplicabil.
În fine, de-atunci și până acum, am ajuns să aflăm mult mai bine etapele acestei progresii de la delir național la crimă împotrivă umanității, cu toate gradațiile ei de culoare, de la „brunul fecal” al uniformelor noului partid, la griul morții depersonalizate din lagăre. Grünbein recuperează încă o dată această istorie, dar nu o face frontal, ci creionând-o din detalii, oblic, cu o melancolie ușor bulversată, nu foarte diferit de felul cum merg personajele lui Sebald prin lume, recompunându-i geografia aproape involuntar, pe măsură ce se mută dintr-o melancolie în alta. O face, cum ar veni, cu ochii de poet, invocând când episoade biografice, când frânturi de realitate materială, mai degrabă dând ocol unei mari teme, poate prea mari ca să mai fie tratată cu subiect și predicat: ce mai poate să facă poezia cu lucrurile pe care nici limbajul nu mai știe să le cuprindă.
Dincolo de literatură – prelegerile Oxford
Așa că ne vorbește de pildă despre timbrele poștale din vremea regimului nazist, despre autostrăzile construite atunci și văzute ca simbol al întâietății naționale, despre vedutele aeriene ale multelor orașe din care nu mai rămăsese nimic. Sunt sute de astfel de detalii mici, nedumeriri punctuale, constatări, minuții – de parcă Grünbein ar încerca să redea violența vremii pointilist, dar prin puncte care sunt legate unele de altele de o logică mai degrabă metaforică, învinsă de încărcătura memoriei. Și totuși, detaliile sunt relevante: bunicul său, la căsătorie în Gotha, primise de la primarul orașului Mein Kampf, pe care o păstrase în casă după război. Gottfried Benn se plimba cu aproape erotică plăcere pe autostrada construită de noul regim, bucurându-se de viteza mașinii de serviciu. Soldații sovietici, ajunși în orașele curate, se întrebau mirați de ce-ar fi vrut Germania să invadeze Rusia. Verbele folosite în propaganda noului regim aveau origine tehnică. Timbrele poștale de șase pfenigi cu figura lui Hitler erau violet. Etc., etc.
Sugestia aici este, cred, că fascismul n-a fost doar o ideologie intermitentă pe scara istoriei, respinsă apoi de război, ci că pătrunsese până în substanța lucrurilor și că de-acolo devenise invizibilă pentru limbaj. De-asta problema luării la cunoștință a trecutului fascist e atât de importantă în carte, mi se pare: fiindcă ce trebuia conștientizat nu era doar doctrina, personajele, schhimbările legislative, morții, ci modul în care lumea însăși fusese gândită, și să te întorci împotriva acestei gândiri era cu atât mai dificil cu cât o versiune propagandistică a istoriei se grefase pe psihic. Enigma fascismului era, atunci, că toată lumea învățase să vorbească doar într-un anumit fel și, când a venit timpul să se ia poziție împotriva celor întâmplate, șocului i se adăugase și un soi de neputință a limbajului.
Leg asta și de o observație de-a Hannei Arendt din Originile totalitarismului, că ce fac sistemele totalitare e să transforme „clasele în mase”, iar dacă neutralizezi propagandistic limbajul în măsura în care reușiseră să o facă naziștii, ești cu atât mai aproape de acest ideal, în care se refuză „lumea exterioară”.
Altfel, e o carte scurtă, esențializată, din care e greu să extragi discurs de idei, fiindcă vorbește despre lucruri prin învăluire. Dar are multe intuiții bune, episoade despre care nu știam, povești care merită spuse și trece bine pe românește în traducerea foarte bună a lui State. Miza ei este să-și pună din nou problema fascismului, pe care-l vedem acum luând noi forme de manipulare impenetrabilă la discursul rațional – și, ca atare, motivația e în mare parte etică, cu acest mic corolar estetic spre final, care ne întoarce înapoi la problema relației dintre literatură și istorie, dintre realitate și expresie, dar un corolar care e mai degrabă pesimist pentru scriitori, pentru că concede că există mereu ceva în istorie care „pune sub semnul întrebării întregul scris”.
M-am gândit zilele astea, încercând să-mi dau seama cum să atac cartea în stranietatea ei, dacă asta nu e cumva ideea cu adevărat nouă a literaturii postbelice în Vest, și anume că istoria de care suntem acum conștienți ca istorie a fost atât de grozavă, că – pusă lângă ea – literatura, oricât de bună ar fi, își pierde nimbul estetic și pare mai degrabă marginală și nu instrument privilegiat al memoriei, cum fusese de la Homer la romantici. Sau, ca să închei tot cu un citat din Arendt care e pesimit și el, dar în spiritul zilelor: „Nu ne mai putem permite să luăm doar ceea ce a fost bun în trecut și să considerăm pur și simplu ceea ce luăm astfel ca reprezentând moștenirea noastră, după cum nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul și să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare. Curentul subteran al istoriei occidentale a răzbit, în sfârșit, la suprafață și a uzurpat demnitatea tradiției noastre. Aceasta e realitatea în care trăim. Și din această cauză toate eforturile de a evada din oroarea prezentului în nostalgia unui trecut încă intact sau în uitarea pe care o anticipăm într-un viitor mai bun sunt zadarnice.”
Fotografie de deschidere realizată de Imre Orbán, preluată via arhiva Azopan.
