Jucat la premieră în prezența autorului Édouard Louis, Lupte și metamorfoze, spectacolul lui Eugen Jebeleanu de la Teatrelli reunește cele două cărți ale scriitorului francez despre tatăl, respectiv mama sa, Cine l-a ucis pe tata? și Luptele și metamorfozele unei femei (netradusă în limba română). Ambele texte au în mare parte un format specific, de monolog adresat direct protagoniștilor, tatălui și mamei. Louis nu face rechizitorii, ceea ar presupune o ierarhie în cadrul conversației, cu cel care vorbește într-o poziție superioară aceluia pe care îl incriminează. Dimpotrivă, scriitorul deschide dialoguri, unul post-mortem (tatăl său murise deja când a scris cartea), în care încearcă să-și înțeleagă interlocutorii. Chiar dacă vocile acestora nu se aud direct, ei comunică totuși prin amintirile pe care scriitorul le invocă. Desigur, în text, perspectiva este exclusiv a autorului, iar în spectacol, pe ea este altoită și cea a regizorului, care are propriul său dialog cu tatăl în Prețul aurului. O anume preferință pentru momentele calme — mici oaze de fericire măruntă — pare să îi aparțină lui Jebeleanu: acesta păstrează comentariile politice, dar are grijă să aducă tușe de duioșie în universul domestic sărăcăcios și patriarhal dintr-o zonă rurală din nordul Franței. Așa este momentul în care tatăl și fiul cântă împreună în mașină un cântec al lui Céline Dion, o scurtă apropiere între cei doi, o bucurie simplă, pură, după care se strecoară repede stinghereala.
Ambii părinți înregistrează (separat) mici succese în depășirea apartenenței la clasa muncitoare, descrisă în culori nu tocmai flatante de Louis. Tatăl reușește să se reconcilieze cu fiul, să îi accepte identitatea anormativă de gen, pofta de cultură și activismul politic de stânga. Cei doi își recuperează astfel relația tată-fiu, degradată de homofobia, precaritatea și patriarhatul care caracteriza clasa muncitoare. Mama are o evoluție mai îndrăzneață: divorțează, își afirmă vocal statutul de femeie independentă, chiar dacă rămâne dependentă financiar de noul ei partener, pleacă de acasă, din satul cu coduri sociale retrograde, la Paris. În raport cu mediul retrograd în care a trăit, traseul ei are o detentă de amplitudinea celei a Cenușăresei – la Paris, o vizitează însăși Catherine Deneuve. Întâmplarea ține efectiv de paradigma basmului.
În ambele cărți, Louis face un portret necruțător clasei muncitoare, detașându-se de perspectivele absolutiste glorificatoare, idealiste sau victimizante. Urmele politicilor care induc și conservă precaritatea ca o modalitate de a ține prizonieră o clasă socială, manipulabilă astfel economic și electoral, se văd pe corpurile și în viețile muncitorilor. Accidente de muncă, costuri de îngrijire medicală ridicate, sărăcie și acces dificil la educație – viața în lumea muncitorilor este mizerabilă, repetitivă, circumscrisă cadrului strâmt al traseului serviciu-acasă. Vacanțele sunt un lux nepermis, mărirea indemnizației pentru școală a copiilor este sărbătorită ca un eveniment personal. Deciziile politice îi afectează drastic pe cei de la baza societății și prea puțin pe cei de la vârful ei, zice Louis. Reacția lor nu e doar directă, împotriva puterii, ci și împotriva tuturor celor despre care li se spune că sunt vinovați de viața lor mizeră, adică cei diferiți de ei. Nivelul de intoleranță este proporțional cu cel al precarității și lipsei de educație. E un cerc vicios din care Édouard Louis reușește să iasă tocmai datorită identității sale de gen, stigmatizată în acest mediu și care a funcționat ca un factor de progres, de emancipare a scriitorului, pentru că l-a forțat să găsească căi de salvare personală.
Spectacolul lui Jebeleanu configurează un interior casnic care integrează tot spațiul de joc, chiar și spectatorii. Se joacă în sală, cu public pe trei laturi, inclusiv pe scenă. Spațiul este populat cu mobilier domestic cu fotolii, masă, un mic frigider roșu, mai multe ecrane (unele pentru supratitrare, altele pentru fotografii din arhiva autorului, dar mai ales pentru proiecții cu fragmente de emisiuni TV, știri, filme sau cu reproducerea repetitivă a unor fragmente scurte de text), recuzită casnică (ligheanul cu rățușcă de plastic ca semn al timpului și al clasei sociale), dar și scaunele din interiorul mașinii. Informația de pe ecrane ține captive personaje care absorb de-a valma imaginile și ideile care se revarsă de acolo, ura, dar și fascinația — Șerban Ghilvaci o imită pe Catherine Deneuve în filmul 8 femei (în care are și un sărut gay cu Fanny Ardant), exersând grația mișcărilor ei. Există și un gust al domesticului, căci spectatorii sunt serviți cu băuturile preferate ale mamei și tatălui. Universul casnic al clasei muncitoare este extins pe toate palierele și simțurile, dar privirea critică rămâne în prezent.
Ceea ce domină spațiul sunt perdelele cu care scenografa Velica Panduru (care are ca marcă stilistică acest element de decor, perdele / cortine) a acoperit un întreg perete. Sunt perdelele de care se îngrijea mama, simbol al rolului ei social prestabilit în cadrul familiei, casnica responsabilă pentru zona domestică, curățenie, hrană, copii. Perdelele vor fi schimbate atunci când mama își schimbă destinul și se emancipează prin divorț. Velica Panduru a colorat perdelele în culorile intense ale unui curcubeu LGBT, transformându-le astfel în elefantul din cameră, homosexualitatea lui Eddy (scriitorul purta încă numele original), care stânjenește, dar despre care nu se vorbește. În spectacol, perdelele LGBT sunt atât de mari și viu colorate încât nu-ți poți întoarce privirea de la ele. Sunt aici, uită-te la mine, pare a zice Louis.
Spectacolul are o componentă performativă puternică, cu textul pulverizat din mai multe surse, înregistrat și live, la intersecția dintre logica fragmentară a amintirii și analiza critică. Corpurile performerilor nu au identitate de gen și de personaj, ele reprezintă idei, stări, perspective, în afara unor cadre caracterologice. Se face un reenactment caricatural al unei scene din filmul Titanic, personajele ies uneori de după cortina curcubeu sau își bagă capul în frigiderul roșu, Într-o scenă, corpul Măriucăi Bosnea este întins pe jos, într-un body nude, dezbrăcat de identitate, în așteptarea alteia. Actrița se îmbracă apoi cu o rochie cu paiete pentru a face curățenie, mânuind cu grație și sârg o mătură. Mama a avut o evoluție, dar statutul ei rămâne ancorat în clasa muncitoare. Există o scenă nud fără sexualitate în care Nicko Becker, care reprezentant al unui personaj simbolic al acestei familii, își dă jos, metaforic, masca socială, costumul rigid al prejudecăților, și identitatea lui se reconstruiește de la zero, mai exact din nisip, ca o pasăre Phoenix. Există și o scenă de sex fără nuditate în care actul sexual este coregrafiat având ca fond sonor discursuri politice. Sexul și libertatea lui sunt configurate în paradigma politică, politicul modelează viața și identitatea sexuale.
Mi-a rămas în minte dialogul despre zidul Berlinului, nevoia copilului de a afla mai multe despre asta și stânjeneala tatălui că nu știe să îi răspundă la întrebări. „Dar spune-mi cum era, cu ce semăna zidul, dacă persoana iubită locuia de cealaltă parte, nu mai puteai să o vezi niciodată, niciodată?”. Édouard Louis, tatăl și mama sa, toți au trecut de ziduri: tatăl își acceptă fiul homosexual, mama devine independentă, depășind rolul de gen care i-a fost stabilit de societate, fiul își reconstruiește complet identitatea, de la nume la clasă socială. Eugen Jebeleanu pune în centrul spectacolului lui aceste metamorfoze care transformă identitatea și statutul social, cu toate convulsiile care le însoțesc, cu dezamăgirile, pierderile și umilințele lor, dar și cu momente fugitive de tandrețe stângaci exprimată între copil și părinți, a căror valoare devine mai puternică în timp, mai ales când părinții nu mai sunt. În aceste puncte, ale transformării personale și ale amintirilor duioase, se întâlnesc Jebeleanu și Louis. Spectacolul le poartă semnătura în egală măsură.
Următoarele reprezentații sunt pe 16 și 17 aprilie, iar biletele sunt disponibile aici.
Teatrelli
Lupte și metamorfoze
Concept și regie: Eugen Jebeleanu
după „Luptele și metamorfozele unei femei” și „Cine l-a ucis pe tata?” de Édouard Louis
Scenografie: Velica Panduru
Cu: Măriuca Bosnea, Șerban Ghilvaci, Niko Becker
Sound design: Niko Becker
Light design: Sabina Reus & Eugen Jebeleanu
Asistență dramaturgie: Paula Rusu
Asistenta scenografie: Sabina Reus
O producție creart/Teatrelli din seria spectacolelor / performance-urilor work in progress.
Proiect realizat în parteneriat cu Institutul Francez din România.
Mulțumiri: Teatrul de Animație Țăndărică, Muzeul Istoriei și Culturii Queer din România
Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 18 ani.
Nerecomandat persoanelor cu sensibilitate la fum de scenă.
