O nouă clasă politică vrea să rupă alianța dintre stat și educație, care de bine, de rău, rezistă de două secole și a asigurat finanțarea științei moderne și educarea populației tot atâta vreme. Faptul că toate guvernele de dreapta vor să lase tot mai mult din educație pe mâna privaților e o tragedie de proporții pentru echitatea socială. Consecința pe termen lung va fi că va distruge și ce-a mai rămas din sentimentul că participăm cu toții la aceeași realitate socială.
A existat o vreme, în zorii nu foarte îndepărtați ai modernității noastre politice, când statul a preluat funcția educativă a bisericii. Din punct de vedere al libertății intelectuale, această înlocuire a fost un progres și trăim de vreo două secole în Occident, chiar și în Occidentul nostru marginal, care nu e niciodată foarte sigur de sine, în inerția acestei substituții, în care statul a preluat asupra sa rolul său de distribuitor de cunoaștere, în scopul uniformizării nivelului de educație al populației. Schimbarea nu s-a petrecut fără tribulații și a fost nevoie de prefaceri sociale și mai mari, care să poată așeza noua direcție pe șine. Chiar și târziu în secolul XX, ceva din mefiența când liberală, când conservatoare împotriva preluării funcției pedagogice de către stat a supraviețuit, nu în ultimul rând pentru că în Europa educația a fost multă vreme un privilegiu de clasă și nu un drept; am început să ne gândim la ea ca la un drept foarte târziu, de unde și motivul pentru care clasele care au dat de regulă oameni care să ocupe funcții intelectuale au fost multă vreme aristocrația și, începând din umanismul timpuriu, burghezia – cu sau fără, dar cel mai adesea cu, instrumentele birocrației bisericești.
Când sarcina educativă trece de la biserică la stat, mutarea se petrece greu, dar se petrece deja pe fondul unei mentalități sociale în schimbare, care valida un set de idei noi, numite încă de pe-atunci socialiste, și a căror expresie cea mai pură e delirul de utopie politică de la începutul secolului XIX. În linii mari, utopicul și pedagogicul au fost de multe ori sudate încă din primele utopii – vizionarii noștri politici nu-și imaginează, de la Platon încoace, până la Morus sau Campanella, că ai putea să ai o constituție politică indiferentă la organizarea cunoașterii. Este o intuiție veche, primitivă aceasta și stârnește în modernitate o clasă întreagă de sceptici, de obicei de factură liberală, care se întreabă – și pe bună dreptate – ce ar putea face un stat de îndată ce-i lași pe mâini atâta putere, încât să dețină, pe lângă forța armată și instituțiile de ordine, și pe cea de a se putea grefa pe mințile locuitorilor lui prin propagandă pedagogică.
Constituțiile politice ale educației europene și românești au ezitat după 1989 între aceste tensiuni istorice: un sistem național de educație care să aibă ca unică responsabilitate starea cunoașterii la nivel național, dar căruia să-i fie lăsate totuși spații de libertate pentru cineva care ar putea să gândească diferit de stat și, prin asta, să nu fie automat vizat de el în caz că se abate de la doctrina moștenită. Ezitarea aceasta este și ea ecou al unei dinamici istorice vechi. Echilibrul între aceste tensiuni a fost mereu fragil și, multă vreme, ca și astăzi, privilegiul de forță a fost de partea statului, în sensul că existau totuși căi prin care autoritățile puteau interzice unui intelectual nedorit să predea în marile universități, de pildă – așa se explică de ce nu vedeți adesea radicalii politici populând catedrele școlilor de tradiție; ei au fost refuzați in corpore. Situația neobișnuită a anilor postbelici, în care în poziții universitare importante s-au aflat oameni care simțeau că nu sunt în alianță cu statul, ci că trebuie mai degrabă să-i modereze excesul de putere, cum se întâmplă în SUA sau în Franța șaișoptistă, sunt rare în termeni istorici și se datorează unui context specific.
În mare, alianța dintre stat și sistemul de educație, la orice nivel l-am gândi, este un lucru cât se poate de concret, deși statului i-a trebuit o vreme să-și găsească poziția și firescul și să știe cum să procedeze pentru a fixa acest sistem în datele sale esențiale. Au existat vremi când mari profesori universitari făceau apologia desființării universităților cu totul, sub pretextul că n-ar mai fi nevoie de ele într-o civilizație alfabetizată, cum cea europeană începuse să fie la 1800. Au existat însă și intelectuali liberali care – deși sceptici în privința unei prea mari implicări a statului în procesul de educație – au muncit totuși la teoretizarea unor sisteme educaționale, de stat, care au sfârșit prin a fi de mare prestigiu și funcționalitate. Spectrul întreg, de la statul n-ar trebui să aibă nimic de-a face cu educația la statul trebuie să fie singurul ei garant, a fost repetat și exersat istoric cu mult înainte să le dea politicienilor români de azi prin minte că ar putea să se plaseze pe una dintre multele lui poziții.
Ce-a răsturnat balanța în cele din urmă în favoarea implicării statelor naționale în gestionarea sistemului de educație a fost o formă de patriotism local cu inflexiuni xenofobe (pe care o știm sub numele de naționalism), dar care nu avusese neapărat în primele sale iterații această încărcătură nefastă, și simpla realitate că societățile occidentale înțeleseseră că drumul spre o economie modernă trece prin științe, iar științele cereau neapărat expertiză înaltă, organizată instituțional și cu convenții pedagogice bine etapizate, nu doar vechiul citit și scris. Ideea că educația publică e o datorie, că trebuie gândită sistemic și că efectele ei sunt deopotrivă cognitive și politice este veche. La Condorcet, care era convins de ea și care scria în jurul Revoluției Franceze, educația era „un mijloc de a perfecționa specia umană” – sună ambițios pentru auzul nostru relativist. La Dilthey, 100 de ani mai târziu, era o „ridicare formativă către umanitate”, care înseamnă același lucru, într-un limbaj ceva mai idealist, și anume ceva ce încă am fi dispuși să credem cu toții, dacă am ști cum să mai interpretăm acești termeni foarte înalți într-o manieră care să nu ne facă să ne simțim penibili că am rostit cuvintele. Asta este una dintre formele pe care le ia alienarea în prezentul pragmatic în care trăim, și anume că marile aspirații trebuie rostite aproape cu un soi de rușine, ca și cum pe undeva ne simțim vinovați că am îndrăznit să ne gândim la ele într-o formă atât de pretențioasă.
Spectrul întreg, de la „statul n-ar trebui să aibă nimic de-a face cu educația” la „statul trebuie să fie singurul ei garant”, a fost repetat și exersat istoric cu mult înainte să le dea politicienilor români de azi prin minte că ar putea să se plaseze pe una dintre multele lui poziții.
Dar nu trebuie să fim idealiști ca să clamăm marile avantaje ale educației, zeii ridicolului ne salvează aici și putem fi și pragmatici. Fiindcă, în linii mari, această alianță dintre populație și stat care s-a exprimat în sistemele naționale de educație a fost un mare succes istoric, în măsura în care succesele istorice mai sunt o posibilitate ontologică. Că educația era, înainte de Revoluția Franceză, o chestiune de clasă însemna că de obicei funcțiile sociale și veniturile se moșteneau în familie, iar educația era vehiculul privilegiat pentru perpetuarea lor. Nu e că secolul XIX ar fi schimbat dinamica asta ca prin minune, n-a schimbat-o. De fapt, chiar și astăzi există un efect considerabil de clasă în educație – se vede în copiii care sfârșesc la liceele bune, care vin din familiile bune, în faptul că e o chestiune de mândrie pentru familiile de birocrați locali să-și trimită copiii la colegiile naționale sau școlile private sau pentru universitari să și-i trimită la universități străine etc. Și nici nu vreau să spun prin asta că ar fi o chestiune meschină – este cât se poate de firesc pentru părinți să vrea să-și trimită copiii în locurile despre care știu precis că le garantează o viață mai ușoară după absolvire, dar prin asta acceptă implicit că o viață mai bună trebuie să treacă neapărat printr-o formă de educație competentă.
Ce s-a întâmplat totuși în secolul al XIX-lea este că această idee că educația te pregătește pentru viață și că este vehiculul cel mai sigur pentru o abilitare socială generică și nu doar pentru „profesie” a ieșit din cercul îngust al claselor privilegiate (unde era o banalitate) și a devenit principiu politic democratic, cu potențialul de a tulbura apele sociale ale bătrânei Europe. A fost formulat atunci în fel și chip – îl regăsim ca principiu și în definiția humboldtiană a educației armonioase care trebuie să fie indiferentă la concretețea materialistă a lumii, și în cea, mai pedestră, a educației tehnice care oferă acces la meserii celor care au nevoie de o ocupație sigură. Dar ce nu existase înainte decât în forme abstracte, ușor aristocrate, a devenit la un moment dat un principiu politic cu pretenții universalizante: și anume că poporul ca atare trebuie educat pentru ca societății înseși să-i fie mai bine. Această idee că să știi garantează automat că vei trăi mai bine era și ea veche și n-a inventat-o romantismul, este de fapt ideea banală din chiar centrul filozofiei europene, de la Socrate încoace; ce s-a întâmplat este că romantismul a făcut-o pentru întâia dată demofilă și a spus: trebuie ridicat nivelul educației populației în toate privințele și asigurat un standard general de alfabetizare pentru toți.
Că asta s-a întâmplat într-o Europă în care unele populații erau analfabete în proporție de 90% este marele miracol al acelor vremi și nu trebuie să ne mire decât în măsura în care a fost posibil; pentru el există puține echivalente istorice, pentru efortul de a-l duce la îndeplinire, aproape nici un altul. Mitul profesorului de țară, cu aura lui autosacrificială, datează tot de-atunci și a fost transferat și la noi cu nuvelele lui Sadoveanu și Slavici. Mitul universitarului care conține o parte din conștiința intelectuală a națiunii și poate să se numere printre forțele ei directoare, la fel. Dar dincolo de mitografia lui continentală, sistemul acesta și-a dovedit eficiența destul de curând și statele europene au investit masiv în educație în secolul XIX și de-atunci încoace.
Pe cale de consecință, societatea modernă și sistemul de educație merg mână în mână, iar economia modernă este de negândit în lipsa unei educații înalte. Statul modern a fost aliat cu sistemul de educație în aproape toate privințele, de la logistica birocratică la cercetarea științifică de mare dificultate. Citiți listele de donații pentru Academia Română care se făceau chiar și din partea unor particulari la 1900 și veți vedea că nu sunt cu nimic diferite de dotările private pentru universitățile americane din aceeași perioadă. Ce obstacole au existat pe drum au fost sincope de parcurs, dar alianța aceasta a rezistat și ea configurează sistemul modern de științe și discipline în forma în care-l cunoaștem acum și-n care începe, ușor ușor, să cedeze.
Ce se întâmplă acum în Vest și la noi este că o nouă clasă politică vrea să rupă această alianță care rezistă de bine, de rău, de două secole și care a asigurat finanțarea științei moderne și educarea populației tot atâta vreme. Subfinanțarea sistemului de educație și înlocuirea lui cu unul privat este una dintre tacticile predilecte. Propunerea ca tot ce se predă în facultățile de tradiție să-și dovedească într-un fel sau altul profitabilitatea sau utilitatea imediată și stringentă este o alta – idealul ăsta e intangibil și disciplinele care aleargă după profitabilitate imediată se autodistrug. Înnodarea ideii de educație cu cea a utilității pe piața muncii e, în sfârșit, apoteoza, pentru că obligă sistemul pedagogic să se conceapă pe sine ca trebuind să producă abilități de piață, scurtcircuitându-și astfel menirea de a crea și conserva cunoaștere care poate fi gândită în afara logicii rentabilității.
Pentru toate acestea e nevoie de o redefinire a conceptului tradițional de educație, așa cum l-am moștenit din modernitatea timpurie și de ruperea legăturii dintre el și funcția universalizantă, democratizantă a educației cu care reușise romantismul să alieze aceste concept.
E aproape imposibil azi să mai dai un răspuns interesant la întrebarea „Ce este educația?” sau cel puțin unul care să te pună din nou pe gânduri în privința semnificației procesului. Poți să dai răspunsul instituțional, că educația e școală sau ceea ce se petrece în școală, liceu, universitate – care e răspunsul pe care ți-l dau birocrații sau pedagogii când insistă pe protocoale și programe. Sau poți aduce explicația filozofică și iluministă că educația este procesul prin care înțelegi lumea, orizontul mereu deschis al unei curiozități fundamental umane pentru care școala îți oferă doar instrumentele, dar niciodată lucrul însuși, care e mereu în curs de obținere, dar rareori cu adevărat obținut. În amândouă aceste răspunsuri aproape reflexe supraviețuiește ceva din vechiul lor umanism, adică din convingerea foarte optimistă că oamenii au un „potențial” și că ceea ce numim educație este suma de procese prin care ne asigurăm că „și-l ating”. E ce spuneau Dilthey și Condorcet mai sus, dar e ce poți să auzi în mod repetat și în secolul XIX românesc dacă știi ce cărți să citești. Când reprezentanții Academiei Române prezentau sarcina întregirii fondului de carte ca pe o misiune „nobilă și sfântă” sau când Kogălniceanu credea că „puterea și progresul” sunt consecințele investițiilor în Universitatea din Iași, ei se acordau la notele aceleiași descendențe discursive.
Gândul fundamental care a stat la rădăcina sistemelor moderne de educație este că a ști e mai bine pentru viața știutorului și că o masă critică de știutori e mai bună în sens general pentru societate ca întreg.
E greu să mai găsești doi oameni într-o instituție azi care să-ți poată repeta discursul ăsta altfel decât stereotip și sunt foarte puțini cei care-i știu istoria în detaliile ei. Atâta s-a neutralizat ca discurs, că până și politicienii care demantelează sisteme de educație ți-ar livra probabil un răspuns asemănător, care s-a dezutopizat prin rutinizare. Altfel spus, nu ne mai apropiem de sistemele noastre de educație cu apologii din acestea irealizabile despre potențialul naturii umane, scrise în limbajul atât de confient al altor secole și rareori ne apropiem de ele știind din ce anume vin, adică din ce societăți care au avut ce gânduri. Dar gândul fundamental care a stat la rădăcina sistemelor moderne de educație este că a ști e mai bine pentru viața știutorului și că o masă critică de știutori e mai bună în sens general pentru societate ca întreg.
Pentru că s-a așezat în dispozițiile lui convenționale, discursul pare permanent și în același timp ușor de ignorat. Firește că-ți trimiți copiii la școală, firește că acolo se învață lucruri pe de rost și se dau note. Dar n-a fost mereu așa – în mare parte din istoria cunoscută, n-a fost așa deloc; în primul rând demografic, vasta majoritate a populației oricărei țări nu era educată sau era educată precar. Chiar și la începutul secolului trecut, 99% din populația unei țări trecea prin viață fără să fi văzut interiorul unei universități și fără să fi știut ce se face acolo, nu în ultimul rând pentru că limba vorbită înăuntru și cea vorbită în afară nu erau mutual inteligibile. Vasta majoritate a populațiilor din țările balcanice erau complet analfabete, nu doar funcțional, și puteau trece prin viață fără să aibă nevoie să citească un text. De altfel, nevoia alfabetizării n-a fost fixată ca obligatorie în Balcani multă vreme nici măcar pentru preoții parohi, darămite pentru populația generală.
Este marele merit al ideilor socialiste moderne că au făcut, convins sau obligat statul să investească enorm timp și efort pentru a produce un sistem care a adus beneficiile alfabetizării și în colțurile cele mai îndepărtate ale țării și că, făcând asta, au schimbat fața societăților moderne. La începuturile ei, ecuația era neobișnuit de simplă: dacă nu știi să citești, nu poți ști nici cât de mare e lumea. Dacă știi să citești și dacă îți formezi obișnuința de a fi curios în privința lumii, poți ști cum funcționează. Când nu știi cum funcționează lucrurile, nu le poți manipula sau crezi că depind de tine cele care n-au depins niciodată sau că nu depind de tine cele pe care le-ai putea controla cu ușurință dacă ai ști cum.
Asta era marea sarcină democratică care a fost răspândită de educația modernă. Mai târziu, când sistemul de științe a devenit infinit mai complicat și abilitatea de a manipula realitatea n-a mai fost doar o chestiune de informație scrisă care putea fi dobândită prin simpla alfabetizare, a apărut nevoia unui sistem suplimentar de educație care să-l dubleze pe primul: acum îi zicem „cercetare”, dar sistemul n-a fost articulat la adevărata lui anvergură decât în marile școli europene de la sfârșitul secolului XIX, aproape în totalitate cu sprijinul statului.
În esență însă, până la apariția sistemului de cercetare, o anumită revoluție fusese deja înfăptuită: și anume generalizarea principiului educației la nivelul națiunii întregi, pe baza ideii că ce face educația este că-ți dă o idee despre ce fel de lucruri poți schimba în lume și că astfel consecința cognitivă a educației e dublată de una politică. Cu alte cuvinte, că ieși dintr-o școală nu doar știind numele celui mai înalt munte din Europa, ci și încărcat cu noțiuni despre propria capacitate de a produce efecte în lume. Această capacitate este mai eficientă atunci când nu-și refuză componenta politică, adică când se înțelege pe sine ca abilitate de a schimba fața societății sau ca un soi de conștiință că decizia individuală participă la starea generală a lucrurilor și că vei putea, în consecință, să-ți dozezi această responsabilitate cum trebuie. Mai simplu spus, de-asta înveți: ca să înțelegi cât de mare e lumea și cât de eficient poți să fii în ea și, eventual, cum s-o faci mai bună decât este.
Oponenții educației populare s-au temut de altfel de această „împuternicire” a claselor inferioare de la bun început. De la Henric al VIII-lea care interzicea lectura Bibliei în vernaculară pentru anumite categorii sociale, până la aristocrații de secol XIX care se uitau strâmb la servitorii lor când îi prindeau citind literatură, rezistența aceasta a fost cvasi-universală, din acest motiv: că știau și ei că educația extinde consensul social la sfera celor educați, fiindcă cei educați își dau seama mai repede că consensul social depinde de autorități care instalează credințe în societate sub forma unor sisteme de putere care par eterne pentru că nimeni nu le pune la îndoială și care ar putea fi puse la îndoială atâta vreme cât creezi o pătură de oameni suficient de angajați să-și gestioneze interesele politice.
Mai simplu spus, de-asta înveți: ca să înțelegi cât de mare e lumea și cât de eficient poți să fii în ea și, eventual, cum s-o faci mai bună decât este.
Nu poți crea asemenea comunități autoeficiente fără educație; e imposibil. Și nu mă refer aici la o educație instituționalizată în clădiri de stat, ci la efortul general de a te asigura că oamenii din comunitatea ta înțeleg cum să se mobilizeze și organizeze pentru a-și îmbogăți viețile. O rezistență cvasi-universală a existat și în privința educării femeilor, și în privința educării negrilor în America, și în privința educării laolaltă a copiilor de aristocrați cu cei din plebe și asta până foarte târziu. Peste tot motivul a fost același: dacă îi educi pe toți la fel, vor gândi toți la fel și, știind aceleași lucruri, vor vrea aceleași lucruri. Ce distanță există între a vrea și a obține poate fi cu atât mai ușor parcursă de cei care știu, iar clasele înalte de până la 1800 erau foarte conștiente de acest adevăr sociologic. Au fost conștiente de el și după aceea, dar mai puțini capabile să se opună valului istoric. Motivul pentru care n-au putut să le refuze supușilor lor acces cu totul la o astfel de educație care înnobilează în absența unui titlu a fost ironic și în același timp foarte modern: că aveau nevoie de o birocrație competentă care să gestioneze treburile statului și, mai târziu, că aveau nevoie de oameni de știință care să producă tehnologie de interes economic și de o forță de muncă pe măsură.
Tensiunea aceasta dintre o educație care conferă abilitate, bogăție și statut, dar în același timp deschide ochii celor educați în privința mecanismelor de putere la care sunt supuși a fost definitorie pentru societățile moderne. Peste tot unde exista interesul ca plebeul, muncitorul, țăranul, femeia, sclavul să fie ținuți într-o ignoranță utilă, rezistența împotriva educării lor a fost un obstacol major. Studenții au fost masă de revoltă în ultimele două secole din același motiv – că ei înțelegeau că ce li se prezenta drept ierarhie necesară e uneori fabricație. Lupta pentru educație este, în cele din urmă, o luptă pentru privilegii și cunoașterea este unul dintre privilegiile fundamentale, pe care se întemeiază toate celelalte. Această dinamică tradițională ține, de bine de rău, până în secolul XIX, când sub presiuni sociale nemaiîntâlnite, catalizate de noi conștiințe ideologice, statul deschide porțile spre organizarea unui sistem național de educație cât mai general.
E greu de supraestimat cât de importantă a fost decizia asta și câte s-au câștigat de pe urma ei. Faptul că tehnologia a schimbat fața societății occidentale i se datorează. Faptul că medicina a evoluat de la o știință doar cu numele la entitatea de o fundamentală importanță practică care e astăzi, la fel. Dispariția distanțelor sociale dintre femei și bărbați, care păreau imposibil de traversat acum nici măcar un secol, i se datorează – gândiți-vă că introducerea învățământului universitar pentru femei a însemnat la un moment dat chiar și schimbări arhitecturale: trebuiau create noi uși la sălile de curs, pentru ca cele două sexe să nu se întâlnească la intrare. Faptul că acum, în loc să alegi decidenți dintr-o pătură socială de doar câteva mii de persoane, îi alegi din întregul de milioane al populației, la fel; pe noi, e drept, nu ne ajută, pentru că partidele politice românești au renunțat de mult la lărgirea bazei de reprezentare în afara tribului imediat.
Și lucrul de care se temeau la începutul secolului XIX aristocrații într-adevăr s-a întâmplat: clasele privilegiate chiar au pierdut din puterea pe care o aveau, fiindcă un om educat și care știe ce implică efortul de înțelegere a lumii e mai greu de mințit, căci înțelege cum să-și instrumentalizeze politic vigilența. Dar schimbările n-au fost atât de drastice încât să facă sistemele de educație perfect democrate niciodată: au rămas în continuare școli de elită, mari universități la care ajung copiii celor bogați, școli care te învață nu doar istoria muzicii și-a filmului, cum să citești Chaucer în original și să faci scrimă în timpul liber, dar și cum să vorbești cum trebuie la recepții și să împăturești șervețelul la masă în așa fel încât să fii un membru recognoscibil al tribului tău. Astea n-au dispărut niciodată cu adevărat și au avut mereu puterea să creeze noi ierarhii sociale, fiindcă sunt constituite în spiritul puterii pe care vor s-o perpetueze. Școlile private românești de astăzi există, deși n-ar recunoaște-o, parțial în același spirit, pentru simplul motiv că toată lumea știe că o educație de excepție aduce cu ea, de regulă, o mai competentă înțelegere a mecanismelor sociale și a modului în care pot fi manevrate.
Și lucrul de care se temeau la începutul secolului XIX aristocrații într-adevăr s-a întâmplat: clasele privilegiate chiar au pierdut din puterea pe care o aveau, fiindcă un om educat și care știe ce implică efortul de înțelegere a lumii e mai greu de mințit, căci înțelege cum să-și instrumentalizeze politic vigilența.
Dar au existat în ultimele două secole, în paralel cu aceste școli, și celelalte: școlile de cartier unde poți spera că se poate învăța logica experimentului științific, profesori de matematică nu foarte bine plătiți, dar care te ajută să deprinzi regulile elementare ale raționamentului logic, universitățile foarte bune de stat unde, dacă muncești cum trebuie și-ți faci datoria, te aștepți ca la final să știi mai multe despre lume decât dacă nu le-ai fi făcut, și că vei afla aceste lucruri de la oameni de care te leagă nu clasa socială, sau nivelul de venit, sau aptitudinile, ci curiozitatea aceasta intimă, autentică, pe care vă construiți amândoi o înțelegere imperfectă a lumii și care te încarcă cu o cunoaștere pe care îți poți întemeia o viață demnă, care să se răsfrângă și asupra altora. Asta e utopia la care n-ar trebui în ruptul capului să renunțăm și pentru care care cred că statul român ar trebui să sacrifice mult mai multe decât sacrifică în prezent. Fără această utopie, care în fapt și-a dovedit randamentul istoric, mi se pare nu atât că orice societate e mai puțin pregătită să facă față unui viitor care se va articula în mod necesar tehnic și ca atare cognitiv, având nevoie de oameni cu aptitudini tot mai subtile, ci că societatea însăși e mai puțin în sinea ei tocmai ca societate.
Că salvarea va veni aici de la sistemul privat de educație, cum ni se propune în spațiul public, e greu de crezut. Sistemul privat, în educație sau cercetare, nu este imediat interesat să susțină o cunoaștere colectivă. El susține doar cunoașterea care-l interesează și, când are de ales între descoperiri de ordin comunitar și descoperiri care să-i prelungească profiturile, le va alege pe cele din urmă – cum statul își permite uneori să nu facă. Ideea că sistemul privat e un mai firesc ordonator de cercetare doar pentru că răspunde la nevoile pieței este o fabricație – nu există decât foarte greu obiectivitate acolo unde cunoașterea se întâlnește cu banii; în procesul de cunoaștere, ceva trebuie să rămână din vechiul ideal al curiozității dezinteresate, care urmărește firele unei investigații chiar și atunci când nu e limpede dacă ea are folos economic.
Faptul că acum toate guvernele de dreapta vor să scoată treptat statul din educația națională și să lase tot mai mult din ea pe mâna privaților e o tragedie de proporții pentru echitatea socială. Consecința pe termen lung va fi că va distruge și ce-a mai rămas din sentimentul că participăm cu toții la aceeași realitate socială și nu la una în care, după ușile școlilor, ne așteaptă tot aceleași diferențe pe care le știm și dinafara lor și care ne aduc aminte în primul rând de cât de mulți bani fac părinții noștri. N-o să se întâmple imediat înlocuirea asta, fiindcă un sistem social creat de-a lungul a două secole e puternic inerțial și dispare greu. Chiar și azi le e greu neoliberalilor să ne spună cu toată seriozitatea că statul n-are nicio treabă cu organizarea educației – ei, ne zic, vor doar să existe alternative. N-o spun încă cu vocea întreagă, fiindcă e o sfidare prea mare a evidențelor și a istoriei deja parcurse, dar este de fapt visul, fie el și inconștient, al oricărei clase economice aflate la putere să-și țină poporul într-o ignoranță relativă, în timp ce statul lucrează în continuare în folosul lor.
Imagine: Albert Anker, „Das Schulexamen / Examenul școlar” (1862). Sursa: Wikimedia Commons
