Cu sau fără pandemie, fapt e că „Énorme”, o comedie care amestecă trivial și solemn cu multă dezinvoltură, este unul dintre cele mai bune filme franceze ale anului trecut. Și e proiectat sâmbătă, 13 februarie, în sală, la Cinema Elvira Popescu din București.
N-am văzut toate filmele lui Sophie Letourneur, dar le-am văzut pe ultimele două – și e ca și cum între Gaby Baby Doll, precedentul său efort regizoral, care datează deja de câțiva ani buni, și Énorme s-ar fi petrecut o revoluție. În toate sensurile cuvântului, căci Letourneur pare să fi completat între timp un tur de pistă, convocând încă o dată vechiul său arsenal de ași din mânecă – o anumită ingenuitate a privirii, secondată de o anumită apetență pentru figurile marginalilor iluminați, prin care spiritul poate pătrunde în lume pe nebănuite – și luând-o de la capăt cu forțe proaspete. Și ce contează că, în universul low-key imaginat de cineastă, o revoluție e mai curând o „revoluțică”, vorba lui Alex. Leo Șerban, adică o mișcare imperceptibilă pentru ochiul leneș obișnuit cu blockbustere? Important e că, pentru cei dispuși să-l vadă, Énorme afirmă o seamă de talente regizorale pe care filmul precedent nu ne permitea să le intuim, și care în trecut erau apanajul marilor maeștri: siguranța decupajului, voluptatea jocului de priviri, o atenție deosebită pentru corpuri și pentru spațiul pe care acestea îl modulează în drumul lor. Semn că filmul se simte la fel de bine pe postul de înaintaș (specific cinemaului de autor) și pe acela de apărător al porții (mai aproape de un cinema de public). Lucru tot mai rar azi.
Énorme privește un cuplu – ea, o pianistă de renume internațional (Marina Foïs); el, omul bun la toate pe lângă ea (Jonathan Cohen) – în viața căruia intră pe neașteptate un copil. E un fel de-a spune. Întâi, fiindcă copilul va rămâne până la final în burta mamei, ca o prezență nevăzută care schimbă totul, ca un hors-champ prezent totuși în cadru. Apoi, fiindcă acest „pe neașteptate” este rodul mașinațiunilor soțului, căruia la 40 de ani i se pune pata: marcat de o naștere spontană în avion, decide că își dorește un copil. Problemă: soția lui nici nu vrea să audă de așa ceva, ocupată cum este cu arta și cu prestațiile în jurul lumii, așa că omul e nevoit să recurgă la matrapazlâc. Resortul comic e angajat din start, în câteva secvențe petrecute în diferite hoteluri din America sau Germania, unde bărbatul se ocupă de toate, ajungând până la a răspunde în numele soției când acesteia i se urează bun-venit sau i se adresează mulțumiri după concert. Sigur, acest ritual al tipului care spune „Eu sunt Claire Girard” pare amuzant, dar e limpede că ceva nu merge bine, și că niciunul dintre parteneri nu are dreptate până la capăt. Ce e mai enervant, pare să ne întrebe filmul: un individ uleios care își ia atribuțiile prea în serios, sfârșind prin a ocupa de unul singur scena, sau o femeie care se ascunde, până la estompare definitivă, în spatele bărbatului ei, liber să-i aranjeze viața cum vrea?
E un joc pervers pe care filmul nu-l va abandona până la final – ba chiar îl va duce la un alt nivel. Când sarcina se confirmă, viitorul tătic e acolo pentru a și-o asuma pe deplin, iar nevasta e bucuroasă să-i delege tot calvarul care simte că urmează. Te-ntrebi cât poate dura această comedie, cu soțul venind acasă încărcat de nu-știu-ce-uri inutile marca Chicco, participând la sesiuni terapeutice destinate în special mămicilor, ba chiar făcând burtă și asumându-și o postură lălâie și dizgrațioasă, dintr-un soi de mimetism straniu, și cu soția privind placidă, de parcă nimic din toate astea n-ar preocupa-o în mod direct, în timp ce burta i se rotunjește suprarealist, până ce capătă proporțiile unei mingi medicinale? Iată una dintre invențiile lui Letourneur: să preia niște tropi familiari (schimbarea rolurilor în cuplu e veche de când lumea, de la Aristofan la Howard Hawks, după cum a arătat criticul Mathieu Macheret), să-i ducă până la ultimele consecințe și-apoi să depășească acel prag, arătându-ne că se poate merge și mai departe. În formatul strâmt al imaginii, burta crescută peste măsură amenință să rupă marginile cadrului, orbind totul în jur.
E motivul pentru care comedioara înscenată de Letourneur se dovedește profund destabilizantă, derapând nu o dată în grotesc sau visceral. Ce face ca un film de genul acesta, care nu anunța nimic, să devină un gest de autor? Durata, în principiu. Faptul că, în momentele cheie, Letourneur evită dinadins să țină o scenă „cât trebuie”, lăsând-o pe ecran cu o secundă sau două mai mult, până ce se transformă într-un moment tulburător. Uite consultațiile la spital, de pildă, care ar fi trebuit să însemne pură formalitate: când intrăm pe coridoarele aseptizate habar n-avem că, jumătate de oră mai târziu, tot acolo vom fi, cu burta crescând și crescând și cu pruncul refuzând să iasă la lumină, cu controalele nesfârșite și cu asigurările în care credem tot mai puțin. Se pune astfel de-un teatru al cruzimii în mic, în care o familie de ciudați (interpretată de actori) înfruntă niște cadre medicale specializate, care totuși le vor binele (interpretată chiar de oamenii spitalului), iar clădirea din jurul lor devine o arenă de joc.
Ce vreau să zic e că, spre deosebire de pastorala pusă la cale de Gaby Baby Doll – o povestioară lejeră și cam stupidă, care amintește de Frank Capra fără să poată pretinde la meșteșugul său –, Sophie Letourneur e acum mai incisivă în limbaj, mai pătrunzătoare în satiră și, esențial, mai conștientă de puterile cinemaului. De jocul cu plusuri și minusuri, în care spectatorul se-așteaptă la ceva anume, iar tu decizi să îi oferi acel ceva până la urmă, dar la momentul nepotrivit. Și ce să mai spunem de interpretările superbe ale acestor doi actori? De dozajul atent, între venin și dulcegărie, pe care îl picură Letourneur în ei – și care tot muncă de regizor se cheamă că e? Căci de acest echilibru între un bărbat expansiv, mereu în calea spectatorului, și o femeie retractilă la care nu se poate ajunge, depinde succesul ultim al filmului. Ca un ambreiaj miraculos care face ca două axe – una hăis, alta cea – să cupleze, formând o mișcare care le depășește și ne conduce în altă parte. Această mișcare – această falie – propune cele mai bune momente ale filmului, în care o situație face „clic” în ciuda tuturor germenilor de nepotrivire pe care îi conține. Am fi putut să ne împotmolim în morală cu acest film. Am fi putut să cădem în lozinci mereu la îndemână: viața de cuplu – un infern etc. Dar filmul știe mai bine de-atât. Mai lentă decât Quentin Dupieux, mai cu picioarele pe pământ decât Antonin Peretjatko, Sophie Letourneur e una dintre vocile grave ale comediei burlești din Franța zilelor noastre.
