În urmă cu 12 ani, scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu publicau la Editura Polirom volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”. „Febrili, scrupuloși, oricum ciudați pentru situația în care ne găsim”, îi descria Radu Cosașu în prefața cărții. Și tot el spunea că în timp ce „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.

După mai mult de un deceniu, BAS și Ernu au hotărât să reediteze volumul „Epistolarul de la Hanul lui Manuc” (vă apărea la Editura TREI anul acesta), însoțit de o nouă serie de scrisori, pe care le vor publica în prealabil în Scena9. Toate textele din această serie vor fi ilustrate de artistul Andrei Gamarț.

Mai jos, vă invităm să citiți al cincilea text din acest epistolar: o scrisoare adresată de Vasile Ernu lui BAS.

*

Dragă Bogdane,

Am ieșit tare greu din sărbătorile de iarnă în care nu aș fi dorit să intru. Nici nu știu cum să spun dar dacă suntem la ora „epistolelor sincere”: nu mi-au plăcut niciodată în mod serios. Sărbătorile de iarnă sunt legate de un puternic sentiment de tristețe și o melancolie care se mișcă spre o depresie jucăușă pentru a nu strica atmosfera. Iar cu vârsta acest sentiment se acutizează – mai ales că treptat dispar cei mai învârstă responsabili cu „atmosferă” și gestionarea sărbătorilor. Nu mai e cine să o facă în locul nostru și trebuie să o facem noi – cei încă vii. Și mai am deseori un sentiment că nu ne mai sincronizăm așa ușor cu cei ce vin din urma noastră – copiii. Mai ales că repetitivitatea  ciclică c sărbătorilor mă face să trăiesc așa un puternic déjà vu care se transformă în ritual. Cum ar veni: muzica pe cre o iubești în adolescență devine playlist-ul bătrâneții. Dar să nu exagerăm. 

La un moment dat am recitit scrisorile ca să văd în ce măsură ne răspundem. Sau în ce măsură suntem în același parcurs. Citindu-te atent am rămas blocat la observația foarte corectă: „Dat fiind că pentru mine acele scrisori au avut o funcție paideică, cred că schimbarea în ce mă privește a avut loc în chiar momentul când am pus punct epistolarului nostru. Se contraziceau amical atunci doi scriitori ce proveneau din medii diferite, care credeau în funcții distincte ale literaturii, dar care se întâlneau întotdeauna într-o pasiune comună febrilă pentru obiectul muncii: literatura. S-a schimbat oare ceva aici? Aș îndrăzni să spun că nu. Ce s-a schimbat probabil este modul în care anticipăm receptarea acestor texte: când le scriam pe cele de acum mai bine de un deceniu, nu funcționa ceea ce numim social media, iar modificările pe care aceasta le-a adus asupra caracterului și calității lecturii sunt notorii. Mă tem, așadar, că aceste scrisori lungi sunt cumva anacronice și indigeste.”

Așa e. E foarte greu de acceptat cât de multe s-au schimbat în ultimii ani. Dar mai ales, cum zici – felul de comunicare și receptare. Îți imaginezi o lansare tip Club A din 2000 pe Zoom? 

În ciuda acestui fapt, îndrăznesc să spun, că multiplele crize din ultima perioadă – ca să amintesc doar pandemia și războiul din Est – au readus cumva în prim plan nevoia primordială de poveste, de sens al poveștii, de căutare chiar de soluționare a traumelor prin povești sau prin procesul de a repovesti. Ceva care ne ajută să ne înțelegem crizele noastre și a celor din jur și mai ales ne ajută să fugim de singurătate. Toate  aceste proceduri ne readuc la funcția principală a poveștii așa cum o cunoaștem noi în lunga ei tradiție. Chiar dacă cei tineri lucrează cu mai multe feluri de a derula și recepta poveștile – prin vizual, prin seriale, prin jocuri video – tot la poveste apelează. Dar, așa cum arată piața de carte, putem spune că nu au părăsit nici textul clasic în câmpul căruia ne aflăm.

Revenind la textele noastre. Cred că ceea ce facem noi aici seamănă mai degrabă cu terapia prin text. Noi nu știm altfel să soluționăm problemele, crizele. Toate crizele noastre le vom soluționa prin texte că nu ne mai țin ficații pentru altele. Adică ne ascultăm unii altora obsesiile, durerile, gândurile doar că o facem public. Așa am decis.

Că mi-am amintit. Vara asta am stat, cum îți mai spuneam, o lună în Basarabia. Pentru mine terapeutic iar pentru copil „paideic”, cum ai spune tu. Întâmplarea face că cea mai importantă voce a criticii literaturii ruse actuale să fi trecut în drumul exilului prin Chișinău. Era așa un déjà vu de „garda albă” – noua emigrație politică din epoca Putin, ce nu se supun și pleacă. Am stat puțin la cafea și tema de discuție a fost asta: cum și ce citim în epocă de criză, de război. Și am recapitulat cumva același obsesii. Și am constatat de comun acord: ritualul și nevoia lecturii, funcția ei se face la fel și îndeplinește același rol doar că se acutizează. În crize toate simțurile și nevoile sunt mai acute, mai pline de teamă. Adică literatura, povestea vine să ne țină împreună pentru a ne da sentimentul siguranței, protecției, pentru a ne oferi nevoia de sens, de interpretare a întregului, dă a ne alina fricile și temerile chiar și când ne zgândăre rănile cicatrizate.

Acum să revin la o obsesie care mă frământă și pe care o văd atât de prezentă că mă posedă. Iar la cei mici e deja interiorizată: monetizarea vieții. Parcă nu era atât de obsedantă la noi. Dar ea ne macină rău. Iar eu simt că nu o mai înțeleg. Chiar am citit Abraxas-ul tău prin acești ochi să văd cum a fost la tine. Și mergând din aproape în aproape m-am dus spre o temă: Banii în literatură. Citeam o carte inteligentă a unei profesoare din Canada: Jillian Porter - Economies of Feeling: Russian Literature under Nicholas I, Northwestern University Press in 2017. E o carte de economie politică a literaturii. A mai scris un eseu - Money and Mad Ambition: Economies of Russian Literature 1830-1850 (2011). Asta ca să revenim la clasici.

Încerc să mă lămuresc cu această obsesie. Teza mea mai veche e următoarea: literatura secolului XIX are ca temă centrală banii și tot de decurg din această obsesie. E adevărat asta? Dacă da, atunci de ce?

Una din temele centrale ale literaturii ruse, britanice și franceze din secolul XIX sunt banii. Niciodată literatura nu a fost mai obsedată de acest subiect – ea se construiește în jurul acestei obsesii. În secolul XX tema se va diversifica.

De ce? Asta spune ceva esențial despre transformările fundamentale într-o societate. Sistemul vechi agrar intră în dizolvare, industrializarea e în plin avânt iar valorile fundamentale sunt legate mai nou de noile relații economice. Banii devin cumva etalonul noilor relații economice, înlocuind orice altă formă de schimb - comercializarea totală a societății intră în forță. Într-o societate care trece printr-o profundă schimbare, când vechile valori se spulberă, singura valoare care rămâne în picioare sunt banii. Parcă sună a anii '90. Nu?

Banii devin singura valoare și unitate de schimb. Și cea mai teribilă forță - ultima religie și forță a lumii. Banii, ne arată cărțile centrale, nu au mai nimic cu economia, ci doar cu moartea. De asta devin fundamentali în noua societate. Și în literatură.

Scriitorii, chiar dacă mulți nu înțeleg asta, simt și prind bine acest spirit al timpului. Scriitorii mari de la Dickens la Balzac, de la Gogol la Tolstoi sau Dostoievski - Balzac  cu al său Moș Goriot care ne-a marcat copilăria - își construiesc operele în jurul acestei obsesii a banilor. Ca un soi de demență care a prins lumea nouă.

Prima idee centrală legată de bani: banii sunt valoarea absolută. F.M. Dostoievski descrie perfect această stare în Adolescentul: Arkașa Dolgoruki visează să devină un om foarte bogat. De ce? Pentru a avea lucruri, pentru a-și achiziționa ce visează? Nu. El vrea bani pentru statutul pe care îl oferă banii în noua societate: banii te fac un soi de semizeu. Aceste hârtii simbolice îți dau o forță teribilă în noua lume. La Dostoievski acesta temă a banilor ca valoare supremă e obsedantă.

Dostoievski apelează la un truc isteț în Idiotul pentru a arăta această obsesie pentru bani. Dostoievski aruncă cu ajutorul unui erou milionul de ruble în foc. O avere în bani este aruncată pe foc. Cititorul uită total de eroi și caută repede să vadă ce se întâmplă cu banii: ard sau sunt salvați? Sunt salvați or ba? De asta e tare Fiodor Mihailovici – știe să-ți trezească demonii.

A doua idee: banii sunt din sfera misticii nu au treabă cu economia. Gogol merge mult mai departe cu ale sale Suflete moarte care în esență reprezintă o istorie a unei afaceri. Marea afacere se numește Suflete moarte. Gogol este poate primul mare scriitor care înțelege, sau se prinde, de conexiune banilor cu mistica, cu religiosul.

Banii au o forță teribilă, au o forță magică care poate aduce în stare de demență pe oricine. Marii luptători pentru acumularea de valori precum banii mereu sunt posedați: un soi de mistică neagră. Unde apar banii apare imediat răul. Chiar și când aduce bunăstarea banii au un soi de blestem. La Gogol este perfect descrisă această stare mistică, demonică a banilor – Suflete moarte e împărăția lor. Pliușkin este imaginea posedatului de forța banilor. Cicikov își construiește imperiul banilor - țara Sufletelor moarte.

A treia idee: banii nu au legătură cu munca. Atât e la Dickens și la marii scriitori ruși pe care-i știu ceva mai bine. Banii în sensul de acumulare nu au nicio legătură cu munca: nu sunt un produs al muncii. Cum apare banul în joc cum apare crima. Acumularea este legat de obicei de crimă sau în cel mai bun caz de jaf, furt, înșelăciune. Sau mai ușor: moștenire. Nu cunosc un erou literar care să fi acumulat mari averi prin muncă. Iar cei ce au averi prin moștenire se plictisesc de moarte. De ce? Așa ceva nu există decât accidental. Asta o spune marea literatură fără drept de apel. Orice mare avere are la bază crima sau furtul.

Altă idee obsedantă în literatură: banii și nedreptatea socială. Banii arată în modul cel mai direct că se bazează pe o singură valoare – nedreptatea. Cum apar banii cum apar toate forțele iadului. Banii în esența lor întruchipează răul – ochiul dracului. Ei sunt ochii prin care vezi iadul.

Poate de aceea ei sunt foarte ofertanți pentru un scriitor: pentru că în jurul lor se nasc cele mai mari tragedii.

Cum ar suna Crimă și pedeapsă azi la noi. Un student merge la Cluj la școală. Părinții de prin sat nu au bani. La Cluj chiria e enormă. Bunica de la care închiriază amărâtul o cameră are bani. Tânărul din disperare și nevoie de bani, plus atracția mistică a lor, ia toporul și-și face drum în viața: oricum bătrâna vota greșit nu cu „lumea bună” care i-a adus Untoldul în oraș. Peste câțiva ani va ajunge om civilizat și poate prim-ministru. Pe cadavre se merge mult mai sigur: banii asigură ascensiunea. Crimă e un mijloc la îndemână. Topor să fie.

Ultima idee importantă: banii sunt iraționali. Mereu întâlnim asta în literatura de secolul XIX – banii duc spre demență lumea. Ei nu declanșeze un comportament logic: sunt iraționali. Au ceva spiritual dar diabolic: vin nu la cei care i-ar merita ci ajung în mâniile unor personaje stranii. Banii nu se dau după merit. Și mai au o logică antieconomică – ei nu vor să fie acumulați ci cheltuiți. Banii vin nu la cei ce acumulează ci la cei ce risipesc. De aceea banii deseori sunt imaginea drogurilor – imaginea consumului dependent. Sau imaginea vampirismului – dependența de a suge sângele celui viu. Imaginea vampirismului aristocrat va face mare carieră în  lumea poveștii.

Practic banii nu au nimic cu viața, ci doar cu moartea: nu au nimic cu fericirea căci aduc în definitiv dependență de moarte – sunt sursa nefericirii.

Cum ar spune Cehov – dacă în primul act apare o rublă la final vom avea o crimă.