În urmă cu 12 ani, scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu publicau la Editura Polirom volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”. „Febrili, scrupuloși, oricum ciudați pentru situația în care ne găsim”, îi descria Radu Cosașu în prefața cărții. Și tot el spunea că în timp ce „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.

După mai mult de un deceniu, BAS și Ernu au hotărât să reediteze volumul „Epistolarul de la Hanul lui Manuc” (vă apărea la Editura TREI în 2023), însoțit de o nouă serie de scrisori, pe care le vor publica în prealabil în Scena9 în lunile care urmează. Toate textele din această serie vor fi ilustrate de artistul Andrei Gamarț.

Mai jos, vă invităm să citiți prima epistolă adresată de Ernu lui BAS. 

*

Dragă Bogdan, 

ideea de a reporni o discuție abandonată cumva acum mai bine de zece ani m-a pus pe gânduri: să discuți despre literatură în timp de război, în timp de pandemie și crize multiple? E cumva indecent sau poate că anume acesta e rostul nostru și al literaturii noastre? A literaturii în ansamblul ei: să depună mărturie, să aducă puțină reflecție în acest iureș informațional. Oare nu cumva literatura poate fi o zonă de refugiu care ne poate proteja?

În timp ce scriu sunt în Basarabia, pe o lună: tragedia aceasta din Est m-a tulburat profund. Am zis să revin. Și nu singur, ci cu Sașa: el a plecat în câteva tabere să cunoască puțin viața și oamenii de aici. Eu am rămas să hălăduiesc.

Zilele trecute m-am dus să-i fac o surpriză. În timp ce mergeam cu un amic cu mașina, ajung spre Nistru: eu știam că tabăra e dincoace de Nistru – era dincolo de Nistru. Undeva într-un sat – Coșnița -  unde acum 30 de ani începuse războiul transnistrean. Când treci Nistrul, vezi posturi de militari: ostași înarmați, toți în uniforme purtând kalașnikoave pe umăr, mașini blindate și vehicule militare. Nu e deloc plăcut să vezi toate astea, mai ales când știi că ai copilul dincolo de ei: ceva trezește o teamă profundă, lipsă de siguranță – o emoție stranie.

Această situație mi-a amintit de cuvântul Şibolet. E o istorie în Vechiul Testament: Judecători 12: 4-6, care stă la baza unui genocid. Acolo se spune:

Galaadiţii au pus mâna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Şi când unul din fugarii lui Efraim zicea: „Lasă-mă să trec!”, bărbaţii Galaadului îl întrebau: „Eşti efraimit?” Dacă răspundea: „Nu”, atunci îi ziceau: „Ei bine, zi Şibolet.” Şi el zicea Sibolet, căci nu putea să-l spună bine. Atunci, bărbaţii Galaadului îl apucau şi-l junghiau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.

Dar varianta modernă o știu de la faimosul teoretician şi formalist rus Viktor Şklovski, care povestește: era în timpul Războiului civil prin Ucraina. Cu el, în compartimentul trenului era un copil. Mergeau prin câmpiile întinse ale Ucrainei şi priveau pe geam. La un moment dat trenul a început să traverseze un lan de „kukuruz", porumb, popușoi. Copilul a început brusc să plângă. Şklovski a întrebat: ce se întâmplă, de ce plângi, care e motivul?

Copilul i-a spus istoria satului său. Era dintr-o zonă amestecată: localități de ucraineni, ruși şi ştetl-uri evreiești. A venit peste ei o bandă înarmată. I-au încolonat pe toți, mici şi mari, şi i-au pus pe rând să rostească cuvântul - „kukuruz". Cine rostea corect „ku-ku-ruz" era eliberat. Cine rostea cuvântul „ku-ku-uz", ca mai toți evreii - cu un R care nu se aude - erau împușcați.

Viața ta depindea de rostirea unei litere. Viaţa ta depindea de un sunet. De o I-otă. De atâta avea nevoie ura, violenţa, războiul, genocidul - era suficientă diferența unui sunet ca să justifice moartea unui copil.

Şibolet - Sibolet: un mic sunet, o mică diferență insesizabilă a dus la un genocid. Viktor Şklovski spune că Şibolet este întotdeauna cu noi - noi mereu inventăm aceste diferențe invizibile, insesizabile pentru a ne justifica ura, violenţa, crima, războiul. 
 
Cu aceste gânduri am ajuns la tabără unde se aflau copii fericiți. Copiii - români, ucraineni, ruşi, bulgari, găgăuzi, nemţi şi americani - rămân să se joace pe malul Nistrului. Sunt fericiți - ei încă nu știu problemele celor mari: se înțeleg dincolo de limbi. Încă nu știu istoria Șibolet/kukuruz. Dar undeva în depărtare este linia frontului – la doar 300 de km.

Tragedia războiului nu pare a se opri: ba chiar dă semne că sudul o să fie cuprins și mai mult în flăcări. Discutam cu un prieten să plecăm spre Odessa. Deocamdată aici se bombardează aleatoriu – dar încă rar. Dar de acolo până pe linia frontului este o aruncătură de băț. Toată această zonă o cunosc atât de bine că pot și acum spune cu exactitate principalele localități. În cărțile mele această zonă este foarte prezentă – mai prezentă chiar decât Basarabia: traseul Bugeac – Odessa până spre Nicolaev, Herson și Kahovka e copilăria mea.

Discutând despre un posibil traseu mi-am amintit de Isaac Babel. Babel este cel mai cunoscut scriitor al regiunii și poate cel mai bun corespondent de război civil. Cartea cu care și-a făcut numele este poate cea mai inteligentă „corespondență de război” – Armata de cavalerie.

Corespondentul de război Isaac Babel pleacă într-o expediție cu armata lui Budionnîi și, zguduit de ceea ce vede, găsește limba perfectă pentru a descrie haosul războiului civil. În spatele haosului sângeros al vremurilor de restriște, el încearcă să descopere viitorul cosmos al noii lumi. Totul e prins într-un limbaj elastic, viu, dar are și multă melancolie. Prinde descompunerea unei lumi, dar nu este cuprinsă de disperarea morții, ci încearcă să vadă cum viața își face drum prin moarte, printre cadavrele tragediei războiului.

Armata de cavalerie este cartea lui cea mai bună – construită fragmentar, mici povești – cred că 37, nu mai rețin exact. Cândva o știam pe de rost. Povestiri din Odessa, cealaltă carte a lui, e și ea frumoasă, dar are o doză de folclor și umor care pe mine de mult nu mă mai atrage. Dispare tragismul – iar ironia și umorul fără tragism sunt puțin vulgare.

Armata de cavalerie – acest raport despre război - e scrisă între 1923 și 1937. Povestirile din acest ciclu au fost publicate încă în anii 1923-1924. În 1926, acestea au fost adunate într-o carte. Ulterior, Babel și-a completat și rafinat ciclul, ultimele povestiri pe care le-a scris fiind "Argamak" și "Sărutul".

Stilul? Influența? Babel folosește metaforele din Vechiul Testament, observații exacte, are precizia școlii naturaliste franceze, dar și tradițiile prozei clasice rusești: stilul narativ al lui Cehov, proza lui Tolstoi au lăsat urme, Pușkin cu Fiica căpitanului se vede în ultimele povestiri.

Farmecul lui Babel stă însă în structura specială a vorbirii împrumutată din limba idiș. E un soi de idiș pe rusește - frazarea e pe această structură. Asta se simte foarte tare – ca la Șalom Alehem, care însă a scris în idiș. Și indiscutabil suculența și vioiciunea rusei influențată enorm de stilistica limbii ucrainene – este specificul limbii sudice pe care o regăsim și la Gogol, mai ales în opera lui de început. Cum nota tot Viktor Șklovski: „genialitatea tehnicii lui Babel stă în faptul că el vorbește pe o singură voce atât despre stele cât și despre gonoree". Astea-l fac pe Babel unic și cu siguranță cel mai bun scriitor al acestei regiuni – din Bugeac până în Crimeea, cu ședere la Odessa: el prinde perfect spiritul locului. 

Tot el este cel care prinde de o manieră unică tragedia Războiului civil. De ce este unul dintre cei mai buni corespondenți de război? Pentru că fără a ascunde tragedia, crima, violența fără margini a războiului el reușește să dea speranță, să arate că oricât de violentă e ființa umană ea poartă cu sine nu doar chipul morții, ci și chipul speranței. Speranța păcii și vieții: în om se ascund și moartea și viața. El ne arată cum prin moarte și cadavre își face apariție viața – precum un fir de iarbă care sfărâmă piatra pentru a ieși la lumină. Viața, ne spune Babel, are o putere mai mare decât moartea.

În 1937 apare varianta finală a „cavaleriei”, cu ultimele povestiri. În 1939 Babel este arestat. În 1940, la doar 46 de ani, este împușcat. 

Stalin a citit cele două cărți ale lui Babel si a rămas descumpănit: cum e posibil ca bandiții din Odessa să arate ca niște eroi romantici îndrăgiți de toți, iar băieţii din „cavaleria roșie” să semene cu niște „brute violente”. Şi a tras linie: „Acest scriitor mişel nu înțelege despre ce scrie”. Şi punct. Motivul arestului? Că ar fi troțkist. Singurul argument: avea în casă o carte scrisă şi semnată de Troţki cu o dedicație specială: „Cu simpatie celui mai bun scriitor rus în viaţă”. 

A fost împușcat pe 27 ianuarie 1940. Cum scria Ehrenburg mult mai târziu: „L-au omorât pe Babel ca să nu mai putem privi prin ochelarii lui sparți şi înfricoșători”.

În 1954 a fost reabilitat: acuzațiile aduse împotriva sa au fost retrase fiind considerate „lipsite de orice bază". Soția sa nu a știut nimic despre el până la reabilitare - nu știa că e mort.

Isaac Babel – a fost doar un mare scriitor. Nu a scris mult dar ce a scris este fascinant. Este scriitorul de la care am învățat enorm – mereu îl țin pe masă alături de Gogol. 

Recent am citit că a fost descoperită o scrisoare lăsate de Babel undeva în peretele casei de vacanță. Era ultima lui scrisoare care avea o frază esențială: „Nu m-au lăsat să termin!”

Una dintre capodoperele lui se termină aşa: „Vine sabatul. Ghidale, fondatorul unei Internaționale irealizabile, s-a dus la sinagogă să se roage...”