Exploratori / Cinema

Artistul-arheolog

de Ionuț Sociu

Publicat pe 22 octombrie 2020

În ultimii ani, s-a vorbit din ce în ce mai mult în România despre Harun Farocki (1944-2014), unul dintre cei mai importanți cineaști germani postbelici, autorul a peste 100 de producții pentru televiziune, cinematograf și radio. Interesul tot mai crescut pentru Farocki nu e surprinzător, mai ales că vorbim de un artist care a fost, din multe puncte de vedere, mereu cu un pas înaintea timpului său, mai ales prin preocuparea sa față de producția de imagini și rolul acestora în societatea digitală. 

După două expoziții dedicate artistului german la Iași și București, și după apariția autobiografiei lui Farocki (Zece, Douăzeci, Treizeci, Patruzeci, IDEA Design & Print Cluj, 2019, traducere de Christian Ferencz-Flatz), recent s-a deschis la Timișoara expoziția Harun Farocki – Ar trebui ca realitatea să înceapă.

Curatoriată de Diana Marincu și organizată de Fundația Art Encounters și Centrul Cultural German, expoziția cuprinde o selecție din filmele, instalațiile și video-urile realizate de Farocki între 1980 și 2014, organizate pe mai multe teme. Pe lângă instalațiile video care conțin extrase din istoria cinemaului (inclusiv fragmente din câteva filme de război iconice), există o secțiune a filmelor-eseu, care cuprinde și imagini din lagărele de concentrare naziste, și una al cărei focus e munca,o temă veche la Farocki, și mutațiile acesteia în epoca postbelică. 

Ce observi învârtindu-te prin aceste încăperi, unele gândite ca niște mici săli de cinema, e că, dincolo de împărțirea pe secțiuni, temele se întrepătrund mereu la Farocki, și asta îl face să fie un artist atât de „greu de apucat” și de fascinant totodată. Fie că e vorba de imagini legate de războiul din Vietnam, de lagărul de la Westerbork din Olanda (Răgaz, 2007) sau de cadre care urmăresc oameni muncind în diferite colțuri din lume (Munca într-un singur cadru, lucrare realizată împreună cu Antje Ehmann), există ceva circular aici. Ideea de ființă umană ca forță de muncă (prezentă și în lagăre), idolatrizarea muncii, relația dintre muncă și colonizare, reciclarea obiectelor (și a corpurilor), producția de imagini, evoluția tehnicilor de supraveghere  - toate astea sunt teme pe care le vedem confruntate și în această expoziție, într-un soi de dialog (fie el și fracturat). 

Harun Farocki, „Tropi de război” (2011), instalație video pe cinci canale, alb-negru și color, cu sunet. Foto: infi.ro

A curatoria așa ceva e în sine o provocare și presupune pe de o parte un efort de a-l aduce pe Farocki, care a fost descris de teoreticianul de film Thomas Elsaesser drept „un artist-arheolog”, mai aproape de un public mai larg, fără însă a-i ciunti ambiguitatea și misterul care-i caracterizează lucrările. „Ținând cont de faptul că în Timișoara avem un public cinefil foarte activ, ne-am gândit că va fi genul de expoziție care va crea și un punct de întâlnire între două zone care și în creația lui Farocki se întâlnesc perfect, pe un teritoriu mult mai fluid între cinematografie și artele vizuale”, spune curatoarea Diana Marincu. Și pentru ea, artistul german e greu de încadrat. „Mă uitam la ceva și nu știam precis dacă e documentar sau film experimental, nu știam cum să mă raportez la ce vedeam”, își amintește Marincu despre primele ei contacte cu lucrările lui. Într-un tur al expoziției, curatoarea a vorbit și despre titlul „Ar trebui ca realitatea să înceapă”, care face apel la titlul unui eseu omonim al lui Harun Farocki din 1988. „Titlul mi s-a părut foarte potrivit, mai ales dat fiind contextul pe care îl trăim astăzi. E vorba, de fapt, de un moment de răscruce, de momentul de dinaintea declanșării unei noi realități. Ce faci ca să pui stăpânire pe realitate și pentru a întrerupe o situație intolerabilă.”

Un alt artist cu care Farocki e adesea comparat e Bertolt Brecht, dramaturgul, regizorul și poetul german a cărui practică teatrală era bazată pe principii epice și pe efectul distanțării, prin intermediul căruia se urmărea „trezirea” spectatorului, care nu se mai lăsa astfel manipulat emoțional. Și ca și Brecht, Farocki e preocupat la rândul lui de mecanisme și de modurile de funcționare a imaginilor, cât și de relația dintre imagine și putere. „Farocki este un cititor critic al imaginilor,” , spune criticul Marius Babias, editorul volumului autobiografic Zece, Douăzeci, Treizeci, Patruzeci. „În încercările sale de a reciti imagini cu ajutorul imaginilor, el analizează atât modul lor de construcție, cât și relațiile de putere implicite în producția de imagini”.

De la stânga la dreapta: Harun Farocki, „Transmitere”, 2007, video, color, cu sunet, Harun Farocki, „Răgaz” (stop cadru), 2007, video, alb-negru, fără sunet. Foto: infi.ro

Și tot ca Brecht, Farocki a fost puternic legat de Berlin, oraș în care s-a impus încă din anii ‘70 ca un artist angajat politic, dar și ca publicist și membru al redacției Filmkritik, revistă care a marcat cinematografia germană din a doua jumătate a secolului 20. Despre relația lui cu Berlinul (mai exact Berlinul de Vest), povestește și în autobiografia sa, în care captează atmosfera unui oraș care trece prin transformări profunde. Aici, Farocki însuși își caută drumul în tinerețe, navigând printre joburi temporare (chelner, însoțitor pe camioanele fabricii de bere Kindl ș.a.), prins în interminabile dezbateri despre arta angajată și neangajată și încheiendu-și zilele fredonând cântece de Brecht în metroul berlinez. 
                           
„Iarna lui ’62/’63 a fost una dintre cele mai friguroase din cei aproximativ o sută de ani de când se înregistrau datele vremii,” scrie Farocki. „În Berlinul de Vest, resursele de cărbune începuseraă să se rărească și a trebuit apelat la depozitele Senatului. În Schöneberg, am văzut împreună cu prietenul meu Dirk o scenă ca în teatrul lui Brecht. Un camion a venit și și-a răsturnat încărcătura de brichete pe un trotuar, în fața unui magazin de cărbuni. Vânzătorul de cărbuni a pus alãturi un cântar, iar oamenii degerați aoteptau la rând. Era autoservire, iar clienții își umpleau găleți și coșuri ori chiar valize și poșete cu cărbune. Vânzătorul insista ca recipientele să fie cântărite și ele. Era gras și nu scotea mâna din buzunar decât pentru a lua banii. Oamenii mârâiau, dar nimeni n-a ridicat vocea împotriva exploatatorului.”

(„Zece, Douăzeci, Treizeci, Patruzeci - Fragment al unei autobiografii”, IDEA Design & Print Cluj)
                
Farocki nu și-a terminat autobiografia, dar așa cum observă și Marius Babias, tocmai caracterul ei neîncheiat o face atât de fascinantă. „Întrucât propria moarte nu poate fi oricum niciodată povestită, autobiografia rămâne, riguros vorbind, un gen mereu fragmentar”, scrie criticul în prefața cărții. 

Antje Ehmann & Harun Farocki, „Munca într-un singur cadru”, 2011-în desfășurare, 5 calupuri de video-uri. Foto: infi.ro

Pentru Farocki, scrierea autobiografiei a fost un proiect de zece ani și a reprezentat tot un prilej de sondare a mecanismelor narative. Lucru pe care îl face strălucit în și în lucrarea Interfață (1995), film care ocupă un loc special în expoziția găzduită de Fundația Art Encounters. Acest video pe două canale „reprezintă cea mai importantă ars poetica a cineastului” și este un fel de auto-portret în care îl vedem pe Farocki la masa de montaj reflectând pe marginea propriilor lucrări. E o meditație asupra procesului de lucru cu imagini deja existente versus producția de de noi imagini. Printre imaginile pe care Farocki le comentează sunt și câteva din Videograme dintr-o revoluție (1992), film pe care Farocki l-a realizat împreună cu regizorul român Andrei Ujică. Filmul reconstituie cronologia din perioada 20-25 decembrie 1989 prin intermediul unor filmări făcute de angajați ai TVR și cameramani amatori și este un exemplu de found footage cinema, bazat pe înregistrări preexistente. (Găsiți aici un studiu consistent dedicat filmului, scris de Andrei Gorzo.)

Fie că ești sau nu fan Farocki, o astfel de expoziție merită vizitată (și revizitată, aș zice) pentru că te împinge să reflectezi asupra relației pe care o ai cu imaginile (și memoria), dar asta nu se întâmplă pe căi imediate, strict raționale. După cum însuși Farocki spune într-un interviu, e un proces care are mult de-a face și cu intuiția și cu tensiunea:  

„Mi se întâmplă des să găsesc ceva sau să filmez ceva care m-ar ajutat mult în ceea ce urmează să fac, dar îmi dau seama că nu pot folosi acele imagini pentru că le lipsește intensitatea, o chestie pe care nu pot descrie precis. Vreau să las loc și intuiției aici. Mă uit la anumite imagini și ele trebuie suficient de puternice, altfel nu au ce căuta în film. E ca în viață. Sunt niște oameni pe care îi cunoști dar nu e ceva ce decizi tu, ci pur și simplu îți dai seama la un moment dat dacă oamenii îți vor deveni prieteni, dacă vei împărți cu ei anumite lucruri, sau dacă vor dispărea din viața ta. Așa e și relația mea cu imaginile. Ele nu trebuie să fie frumoase sau unice. Pot fi chiar aproape vulgare, dar important e să aibă o tensiune, să aibă anumite înțelesuri insolite  și contradictorii. Asta contează pentru mine.” 
 

Expoziția Harun Farocki - Ar trebui ca realitatea să înceapă, curatoriată de Diana Marincu, e organizată de Fundația Art Encounters și Centrul Cultural German din Timișoara, în colaborare cu curatoarea și artista Antje Ehmann. Ea poate fi vizitată până la sfârșitul lunii octombrie la sediul Fundației Art Encounters din Timișoara. 

Tot în această perioadă puteți vizita în Timișoara cele două expoziții organizate de Asociația Culturală Contrasens, la Comenduirea Garnizoanei, din Piața Libertății: Europa Wonderland (curator: Olivia Nițiș) și Body Space: Citizenship and Territories (curatori: Olivia Nițiș și Dana Sarmeș).

Foto main: Janni Chavakis
 

Harun Farocki, „Imaginile lumii și inscripția războiului”, 1988, film de 16mm, color, cu sunet. Foto: infi.ro

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK