„De ce mai veniți la Cluj, dacă nu vă place orașul?” mă apostrofează pe un ton jignit o doamnă în timp ce coboram din autobuz pe o ploaie torențială, mormăind că stația de transport public este departe de intrarea în aeroport. După trei zile la FЯAME – Festival Universitar de Teatru și Film (19-29 iunie) organizat de Universitatea Babeș - Bolyai Cluj, un mix de spectacole, dezbateri, invitați străini, ateliere, care au configurat o relație vie între studenți, absolvenți, cadre didactice și oameni de cultură din afara mediului academic -, această ciocnire cu mândria locală a condimentat percepția spectacolelor vizionate, dar a funcționat și ca o punte către un alt spectacol clujean autoreflexiv, Orașul comoară, pe care Reactor de Creație și Experiment urma să îl prezinte în București la final de iunie. Dezvoltarea urbană a Clujului se regăsea în toate spectacolele, semn că orașul determină paradigma în care se configurează viața locuitorilor săi, lucru normal pentru orice comunitate, doar că aici, dominația lui pare apăsătoare. Cum Clujul s-a dezvoltat și cultural, cu o scenă performativă, în special cea independentă, reactivă și curajoasă în a chestiona lumea contemporană, chiar și / mai ales în cotloanele ei întunecate, și în a zduncina certitudinile, idolii și arta mainstream, tot artiștii sunt cei care chestionează acum imaginea orașului și îi scrijelesc suprafața poleită, descoperind costurile și inechitățile sociale pe care le generează „orașul comoară”.
***
FЯAME. Student în Cluj, caut chirie
Am văzut doar trei spectacole și o jumătate de discuție în FЯAME, puțin pentru o panoramare a producțiilor absolvenților și a subiectelor ce frământă viața universitară artistică clujeană, dar suficient pentru a simți că orașul bântuie fantomatic prin universurile personale și artistice ale studenților. Copilăria mea, adaptare după autobiografia lui Polcz Alaine (scriitoare maghiară născută la Cluj, 1922 - 2007), rememorează primii ani ai autoarei, când familia sa a locuit alternativ în Cluj și București. Umbrele vremurilor sunt în fundal - în anii '20, familia maghiară se integra cu teamă în noul stat român -, dar vocea fetiței, dublată de cea a eu-lui său matur, narează zglobiu amintirile copilăriei, balansul între orașe, etnii și universuri diferite pe care timpul le consumă, oameni care aglomerează spațiul și apoi dispar, o colcăială de personaje, povești, idei și jocuri pe fundalul schimbării fundamentale de paradigmă istorică pe care omenirea o traversa între cele două războaie mondiale. „Nu se vorbea pe atunci despre un Ardeal independent” - replica mă intrigă și mă gândesc că nu s-a tradus nimic în limba română din ce a scris Polcz Alaine, ca și în cazul altor autori maghiari originari din România (de exemplu, prima carte tradusă în limba română a scriitoarei originare din Cluj, Andrea Tompa, Casa călăului, va apărea abia în această toamnă la Editura ICR). Textul lui Polcz amintește de Amalia respiră adânc, piesa Alinei Nelega despre o altă schimbare istorică radicală, căderea comunismului, văzută tot prin ochii unei fetițe și tot retrospectiv, iar actrița Csüdöm Henrietta are acum ceva din alura Cristinei Casian care debuta în rolul Amaliei în 2008, o inocență plină de vervă, vegheată permanent de spectrul sobru al adultului. E interesant cum nevoia personajului de a găsi între atâtea spații fizice și culturale un loc pe care să-l numească acasă este sublimată scenografic într-o casă - portabilă, un bagaj strivitor pe care îl poartă ca pe o haină groasă, care se desface ingenios și devine un cort din hârtie de bambus, metafora unui acasă care își face loc în timp, prin memorie, mai mult decât în spațiu. Casa este astfel parte integrantă din propria identitate prin care amintirile - mâncăruri, gesturi, expresii, ritualuri domestice - se văd, la propriu, ca niște umbre. În acest acasă, personajul resuscitează farmecul vremurilor de altădată, recuperând tipare de viață cotidiană filtrată edulcorat prin ochii copilului. Sunt aici un Cluj și un București interbelic și din intersecția lor se ajustează 100 ani de istorie de trăit alături, uneori și împreună, a românilor și maghiarilor.
***
Clujul din Scroll este cel din prezent, filtrat prin viziunea studenților, confruntați cu dificultățile locuirii pe fondul gentrificării orașului. Creat ca un performance în care actorii și spectatorii împart același spațiu (fără un loc de joc delimitat) și uneori împărtășesc istorii și perspective personale, Scroll panoramează generația Z cu dependența ei de rețele sociale via telefonul mobil, unde dezvoltă un limbaj propriu, codificat, care îi asigură apartenența la o comunitate, dar o și enclavizează social ca grup, fără a o feri de însingurarea individuală. Transferul vieții reale în mediul virtual nu anulează dificultățile traiului zilnic care, pentru un student în Cluj, încep cu locuirea. Chiriile mari și greutatea de a găsi o locuință disponibilă, ambele simptome în egală măsură ale unui oraș în plină dezvoltare și ale unor politici sociale deficitare, joncționează în tema principală a discursului artistic. Performerii alcătuiesc o subiectivă hartă a orașului, cu spații boeme sau pur și simplu reprezentative pentru anumite zone, și mapează imobiliar cartierele, denunțând stratificări sociale în funcție de cotațiile rezidențiale, dar și nesiguranța pe care acesteale induc la nivel individual. Finalul aduce o petrecere într-o locuință închiriată, pe care personajele o părăsesc în grabă când aud sirenele de poliție. Depresia imobiliară are aici un corolar digital, căci retragerea personajelor din spațiul fizic locuibil, atât de greu obținut, s-ar putea face, după bunele lor obiceiuri, într-un iluzoriu spațiu sigur virtual, care predispune la alienare.
***
Rómeó & Julieta adaptează, simplifică și deturnează textul shakespearian spre o paradigmă etnică, cu Rómeó maghiar și Julieta româncă, întâlnirea lor petrecându-se în mare parte pe terenul neutru al limbii enlgeze. Transformând Verona în Cluj, compoziția etnică a orașului, dominată de români și maghiari, devine fundamentul tragediei, implicând segregarea pe fundalul diferențelor, vizibil infime, între cele două civilizații astăzi. Etnicitatea rămâne rama poveștii, dar fără prea multe nuanțe, construcția mai interesantă fiind legată de perspectiva feministă asupra textului (dramatizare Ioana Dajbog, Lilla-Aliz Stan). Din familiile Capulet și Montague, în spectacol rămân doar femeile, mamele Julietei și a lui Rómeó, tipologii diferite, prima, autoritară și pragmatică, conduce familia ca pe o afacere, a doua mai boemă și mai afectuoasă. Ambele își au rolurile lor în traseul tragediei, dar tot ele vor fi cele care vor depăși diferențele etnice prin împrietenirea spontană, favorizată de liantul matern, la mormântul copiilor. Spectacolul atinge mai multe teme feministe. De exemplu, căsătoria este văzută ca tranzacție financiară și socială, iar refuzul Julietei de a se mărita cu Paris pentru că „este prea tânără” trimite la tradiția căsătoriei minorilor, încă practicată astăzi, chiar dacă subiectul nu este dezvoltat în spectacol. Doica Julietei are două fațete (susținute de două actrițe), una rigidă, tipicară, riguros responsabilă, alta exuberantă, descătușată de regulile sociale, cu un chef de viață manifestat uneori dincolo de limitele imaginii stereotipe a unei bone, ambele direcții alcătuind un studiu incipient asupra tipologiilor feminine. Rómeó & Julieta este o schiță ofertantă de spectacol pe care regizoarea Diana Mihalașcu o poate dezvolta mai târziu.
***
***
Am asistat la un sfert de dezbatere (așa-i în festivaluri, evenimentele se suprapun) „Despre responsabilitatea de a rămâne ca alternativă”, cu Gianina Cărbunariu și Dragoș Pătraru, moderată Valer Simion Cosma, care a demarat cu un subiect important: cultura la sate, expunerea rarefiată a publicului din aceste zone la evenimente culturale și educaționale, stereotipizarea conținutului cultural livrat în mediul rural și asocierea lui cu un divertisment comercial cu iz patriotard, cu efecte multiple, inclusiv politice, pe termen lung. Cum Gianina Cărbunariu, cât timp a condus Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, a inclus mediul rural și mic urban din județul Neamț în publicul instituției, derulând programe în aceste zone, iar Valer Simion Cosma, cât timp a fost cercetător la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, a creat Școala de Vară de la Telciu, un program care a oferit oamenilor din sat ateliere, spectacole și cursuri, discuția lor, care doar a punctat subiectul, ar putea fi reluată mai detaliat în alt context. Și asta pentru că după câteva zile de la acea discuție, guvernul Bolojan și ministrul Educației, Daniel David, anterior rector al UBB, au anunțat intenția de a comasa școlile pentru o mai mare eficiență financiară, dar fără să arate un studiu de impact asupra copiilor din mediul rural, de unde vor dispărea cele mai multe unități de învățământ.
Orașul comoară, orașul beton
Cu Miracolul de la Cluj (2017) și Orașul comoară (2025), dramaturga Petro Ionescu și regizorul David Schwartz au făcut un traseu social al Clujului postcomunist, de la isteria Caritas din anii '90 la frenezia imobiliară de astăzi. Supranumit oraș comoară / smart / de cinci stele / magnet, Cluj a explodat imobiliar: se construiește mult, dar locuințele rămân insuficiente în raport cu cererea, prețurile sunt mari și chiriile ridicate. Conform documentării realizate împreună cu Petro Ionescu de către George Iulian Zamfir, sociolog-activist al mișcării Căși Sociale ACUM! într-o rezidență la Reactor care a precedat spectacolul Orașul comoară, în ultimii ani a crescut semnificativ nu doar numărul locuințelor construite din Cluj, ci și al celor care dețin mai multe proprietăți - „în 2024 există 18.640 de proprietari care dețin între 3 și 20 de locuințe (...) Putem deci concluziona că un nou strat social s-a format în oraș, un strat cu nevoi și interese distincte, organizate în jurul creșterii valorii proprietăților. Aceste interese au cu certitudine și impact politic”. Spectacolul integrează ideea influenței politice pe care o au actorii pieței imobiliare, proprietarii și în special dezvoltatorii, asupra autorităților locale în redesenarea orașului, care afectează și ierarhia socială. Ideea e chestionată în spectacol prin redarea aproape verbatim a unei ședințe organizate de primărie cu dezvoltatorul unui proiect imobiliar și cetățeni, jurnaliști, arhitecți, activiști. Este așa - numita consultare publică, obligatorie de fapt, dar prezentată de autorități drept exemplu de apropiere a instituției de comunitatea pe care o reprezintă. Promovat ca un exemplu de progres urban, proiectul, care recuperează o zonă industrială ca spațiu rezidențial cu parc și cu „cel mai mare mall din țară” (obsesia națională „cel mai mare”), a întâmpinat rezistență în comunitate. În spectacol, raportul de forțe dintre autoritățile locale și rechinii imobiliari arată aservirea primăriei de către cei din urmă. Practic, instituția a cedat atribuția sa de serviciu public dezvoltatorilor. Exemplu de dispută purtată cu tactici politice, ședința abundă de noțiuni din administrația publică preluate de dezvoltatori și livrate ca sloganuri pentru propriile afaceri (pe site-ul real, se vorbește despre grădini urbane, fresh market și 6000 locuri de muncă). Practic, publicul urmărește operațiunea de acaparare și deturnare a acestui vocabular de la instituțiile publice către companiile private, care-l transformă într-un limbaj de lemn imobiliar, o abilă strategie de marketing. Exemplul spațiului verde din noul complex rezidențial care se rezumă la copaci plantați într-un strat de pământ pus peste ciment este sugestiv pentru modul manipulativ în care afacerea se promovează ca fiind „de interes public”, deși urmărește doar profitul. În plus, viitorul cartier, scump și prin urmare exclusivist, este un proiect reprezentativ pentru modul în care se imaginează dezvoltarea urbană, nu ca o nivelare a diferențelor sociale, dimpotrivă, ca una de excludere a populației sărace, posibil ghetoizată în zone mizere (ca Pata Rât).
Într-o scenografie amplă, cu tentă business - o masă de consiliu cu scaune de birou, pe care tronează macheta viitorului cartier rezidențial, filmată și proiectată pe un ecran imens din fundal - spectacolul marchează o schimbare de imagine față de producțiile anterioare ale Reactorului (aș zice și față de creațiile scenografului Mihai Păcurar și regizorului David Schwartz). Ședința din primărie, în care reprezentații cetățenilor nu prea reușesc să ia cuvântul și cu atât mai puțin să-și impună punctul de vedere, este continuu întreruptă de momente de stand up care dau voce comunității, cu toată diversitatea ei de poziționări față de avântul imobiliar al orașului. Disputa se încinge treptat, tonul devine tot mai ridicat și argumentele tot mai umorale, combatanții se aliază după interese, primăria și dezvoltatorii fac front comun împotriva comunității, căreia nu-i rămâne altceva de făcut decât să protesteze zgomotos, motiv pentru care conflictul se mută performativ din spațiul convențional al scenei în cel al animației live, mai precis, direct în macheta viitorului cartier - minune. Prin intervențiile ireverențioase în decor ale reprezentaților comunității la adresa autorității apare, să-i zicem așa, o machetă de revoltă. Un final de vodevil, potrivit pentru simulacrul de consultare publică, dar îngrijorător din perspectiva lipsei de instrumente a locuitorilor pentru a lupta cu gentrificarea.
Convenția spectacolului mai este o dată răsturnată, când actorul Doru Taloș face un pas civil în afara ei și aduce experiența propriei conexiuni cu proiectul real Rivus. (spoiler) Reactor a fost invitat să ocupe un spațiu cultural în „cel mai mare mall din țară” (într-un „centru de arte performative unic în țară”), ceea ce a testat vulnerabilitatea culturii în fața capitalului, în special prin lipsa cronică de infrastructură a artei independente, care a făcut ca multe inițiative să se încheie prematur. Propunerea a fost tentantă, fie și pentru a parazita din interior catedrala profitului prin demersuri culturale critice, dar șansele reale ca acestea să aibă impact sunt mici. Mărturia lui Taloș denotă o aproape desuetă coerență morală a artiștilor, care-și aliniază acțiunile cu etica pe care o promovează în spectacole. Un strop de lumină, dar rămâne apăsătoare întrebarea: cum facem ca orașele să fie pentru oameni, nu pentru bani, beton și mașini?
Copilăria mea
adaptare după autobiografia lui Polcz Alaine
Cu: Csüdöm Henrietta
Regia: Palocsay Kisó Kata
Dramaturgie: Hatházi András
Tehnician: Sipos Júlia
Scroll
Distribuția: Alexandru Ceban, Ioana Dajbog, Maialgesa Dat, Andrei Han, Alexandra-Ioana Harapu, Victor Muntean, Maria Elena Morar, Jennifer Salma Sidor, Mara Solomon.
Coordonatoare: Andreea Iacob.
Rómeó & Julieta
Distribuție: Császár Eszter, Benkő Boróka, Kasler Viktor, Buttu Krisztián, Horváth Félix, Alexandra Neag, Iulia Bouroșu, Lavinia Florea, Georgiana Cristurean, Jim Cojocaru, Rareș Nistor
Regie: Diana Mihalașcu
Dramatizare: Ioana Dajbog, Lilla-Aliz Stan
Costume: Bogdan Bodros
Sound Design: Mihai Cornea
Light Design: Mara Sermășan
Reactor de Creație și Experiment
Orașul comoară
Regia: David Schwartz
Dramaturgia: Petro Ionescu
Scenografia: Mihai Păcurar
Coregrafia: Dominik M. Iabloncic
Muzica și Sound Design: Mara Solomon
Asistență regie: Roxana Țentea
Sunet și lumini: Cătălin Filip și Alex Maftei
Cu: Alexandra Caras, Zsolt Csepei, Cătălin Filip, Ana Maria Marin, Paul Sebastian Popa, Doru Taloș, Tavi Voina
Foto și video afiș: Mihai Păcurar
