Lumea noastră / Război

„Am devenit o prizonieră în propria casă”

de Delia Marinescu, ilustrații de Andrei Nicolescu

Publicat pe 22 noiembrie 2021

Saeeda*, o ingineră de 31 de ani, e una dintre miile de femei afgane care au devenit prizoniere în propriile case, după ce talibanii le-au interzis să muncească. Și una dintre cei peste 250,000 de cetățeni afgani care au colaborat cu organizații americane în cei 20 de ani de război în Afganistan și nu au fost evacuați odată cu venirea la putere a talibanilor. 

Am încercat să o ajut să iasă din țara ei și am eșuat. I-am scos însă dintre granițe povestea.  

UPDATE 4 decembrie:

În urma publicării acestui material, Ministerul Afacerilor de Externe a răspuns cu privire la cererea Saeedei pentru azil politic în România: ,,Solicitarea se află în analiză, conform legislației în vigoare, o decizie urmând a fi luată de către Comitetul interministerial Coaliția Națională pentru Integrarea Refugiaților. De asemenea, MAE a mai menționat că nu preconizează în acest moment noi proceduri de evacuare și transport a cetățenilor afgani în România, dar că va continua să sprijine proiecte care să contribuie direct la ameliorarea situației cetățenilor afgani.

Pe 23 iulie, am primit un mesaj pe Facebook, în engleză, de la cineva care nu se afla în lista mea de prieteni. Eram în Phoenix, Arizona, cu o bursă Hubert H. Humphrey. Abia mă trezisem într-o cameră care dădea spre o curte cu portocali, bananieri și smochini. Mă simțeam în paradis. Era ultima mea săptămână de lucru la New America, un think tank din Washington D.C. la care făceam cercetare remote și mai aveam o lună din cele nouă de stat în State.  

„Bună ziua, dra. Marinescu, sper că mesajul meu te găsește bine. Sunt Saeeda din Afganistan. Sunt absolventă de inginerie civilă, am terminat facultatea în 2015. În prezent sunt asistent profesor la Universitatea X (n.r am scos numele pentru a-i proteja identitatea) și conduc departamentul de cercetare al Institutului Y. Mi-ar plăcea să aplic pentru bursa H. Humphrey din partea Afganistanului. Domeniul meu de interes îl reprezintă resursele naturale și schimbările climatice. Am citit pe internet despre tine și succesul tău și știu că ești una dintre câștigătoarele acestei burse. Am terminat aplicația și mi-ar plăcea să o verifici înainte să o trimit, dacă este posibil. Mulțumesc. Aștept mesajul tău.”  

Saeeda îmi scria la câteva zile după ce o altă ingineră din Pakistan mă contactase cu aceeași rugăminte. Ambele m-au găsit pe pagina oficială de Facebook a programului Hubert H. Humphrey, care distribuise o postare despre un premiu pe care l-am luat la concursul pentru jurnaliști Superscrieri. Saeeda le scrisese mai multor bursieri să o ajute. „M-am uitat la poze și i-am ales pe cei care mi s-au părut oameni buni.  Tu ai fost prima care a răspuns.” 

Când i-am citit aplicația m-au impresionat atât experiența – lucrase timp de șase ani în mai multe proiecte legate de schimbări climatice (multe dintre ele finanțate de organizații americane) –, cât și curajul și determinarea ei. La una dintre întrebări trebuia să povestească despre o provocare pe care a întâlnit-o în cariera ei și cum a depășit-o. A scris despre un proiect care presupunea mers pe teren și interviuri cu localnicii din aproape 100 de sate, ca să poată construi un sistem eficient de irigare în zonă. Jumătate dintre localități se aflau, însă, sub conducerea talibanilor și ar fi fost prea periculos să se ducă acolo ca femeie. Pentru că avea nevoie de răspunsuri din toate aceste locuri într-un timp foarte scurt, a reușit să convingă câte un lider al fermierilor din fiecare sat condus de talibani să se deplaseze într-un oraș din apropiere și să facă acolo cercetarea.

- Aplicația mi se pare fantastică și sper din inimă să iei bursa!, i-am urat după ce i-am dat câteva sugestii de reformulare.

- Delia, îți mulțumesc foarte mult. Nu știu ce să spun, doar că îți doresc cea mai bună viață mereu, mi-a răspuns.

*

Trei săptămâni mai târziu, pe 16 august, după ce am văzut ore în șir videouri cu afganii care s-au agățat de avioane și au murit în încercarea de a părăsi țara odată cu trupele americane care au început retragerea din Afganistan, am primit un nou mail de la Saeeda. 

„Sper că ești bine. Cred că știi că Guvernul Afganistanului a căzut și că S.U.A. își închide Ambasada din Afganistan. Închiderea Ambasadei înseamnă respingerea aplicației mele. Am trimis aplicația la timp, dar de acum nu mai există ambasadă și situația este foarte periculoasă. Aș dori să contactez biroul principal al programului Humphrey și să solicit revizuirea aplicației mele. Este foarte important pentru mine și îmi este foarte greu să accept respingerea aplicației din cauza situației politice din țara mea.  (...) Dacă ai vreun contact, te rog să-l împărtășești cu mine. Chiar am nevoie de ajutorul tău.”

*

De când au invadat Afganistanul în 2001 (la ordinul președintelui George W. Bush), Statele Unite au cheltuit pentru „construirea națiunii” în Afganistan mai mult decât au făcut-o în orice altă țară, alocând 133 de miliarde de dolari pentru reconstrucție, programe de ajutor și forțe de securitate afgane. Adică mai mult decât au cheltuit cu Planul Marshall („Programul European de Recuperare”) în toată Europa de Vest, după Al Doilea Război Mondial. „În loc să aducă stabilitate și pace, însă, Statele Unite au construit un Guvern afgan corupt și disfuncțional, care rămâne dependent de puterea militară a S.U.A. pentru supraviețuire”, avertizau jurnaliștii de la The Washington Post în investigația „The Afghanistan Papers”, publicată în decembrie 2019. „Prin unele măsuri, viața în Afganistan s-a îmbunătățit considerabil din 2001. Rata mortalității infantile a scăzut. Numărul copiilor înscriși la școală a crescut. Economia afgană a crescut aproape de cinci ori. Dar proiectul Statelor Unite „de a construi o națiune” a ricoșat în atâtea alte moduri, încât până și susținătorii ajutorului extern au pus la îndoială dacă Afganistanul ar fi putut fi mai bine, de fapt, fără niciun ajutor al S.U.A.”, nota aceeași investigație.

*

I-am dat Saeedei contactele celor din conducerea programului Hubert H. Humphrey și am întrebat-o unde e acum, cum e atmosfera în zona ei și dacă poate să meargă la lucru. O parte din răspuns l-am postat pe Facebook, cu acordul ei.

Postarea mea de pe Facebook

Pentru că putea fi ținta talibanilor din cauza colaborării ei cu americanii, am întrebat-o dacă ar lua în considerare să vină temporar în România (cineva scrisese în comentarii că îi poate trimite chiar și scrisoare de invitație dacă e nevoie) și în caz că da, aș putea să o pun în contact cu un ONG care lucrează cu refugiați. 

„Am citit comentariile la postul tău și sunt foarte norocoasă să te cunosc pe tine și pe prietenii tăi”, mi-a scris. Ar fi interesată să vină în România, dar e o mică problemă, mi-a zis: locuiește cu mama și doi frați, nu e căsătorită și nu are copii, și ar veni singură. Înainte să aplice, ar vrea să știe două lucruri. Cât costă viza pentru România și biletul de avion din Pakistan, fiindcă e periculos să zboare din Kabul, capitala Afganistanului. Apoi, ar fi posibilă viza doar pentru o perioadă scurtă de timp? Ar vrea să stea aici până când situația din țara ei va fi mai clară.

I-am spus să că ONG-ul ar trebui să aibă aceste răspunsuri și să îi întrebe și ce ajutor guvernamental ar primi și ce posibilitate de job ar avea, pentru că n-aș vrea ca viața ei să stea pe loc chiar chiar dacă va fi departe de pericolele Afganistanului.

Am început să mă gândesc la responsabilitatea pe care aș simți-o dacă ar ajunge în România și implicit la vinovăție, în cazul în care realitatea de care ar da n-ar fi conform așteptărilor ei. M-am gândit și să fac un interviu cu ea, dar deja mi se părea prea târziu să o mai întreb asta. Jurnalista din mine lăsase omul să iasă în față, ca în multe alte cazuri. Am continuat să vorbim pe Facebook din ce în ce mai des.

19 august

- Delia, am primit vești bune azi-noapte. Un grup de femei educate care au lucrat cu organizații americane au decis să facă o întâlnire cu liderul talibanilor din provincia noastră și voi participa la această întâlnire.

- N-o să fie periculos? 

- Trebuie să facem ceva, e țara noastră și, ca să ne obținem drepturile, trebuie să facem asta. N-am făcut nimic greșit înainte, noi doar lucrăm pentru oamenii săraci. Ei trebuie să știe asta. Dacă o să ne lase să ne continuăm munca, nu mai vreau nimic altceva. Acum nu e posibil să am aceeași libertate ca înainte. De când au venit talibanii la putere, femeile sunt distruse în totalitate în țara mea. 

20 august

Saeeda mi-a scris că a auzit că persoanele care au colaborat cu organizații americane pot aplica pentru o viză specială în State, însă un cetățean american trebuie să confirme că au lucrat împreună. Singurul cu care a comunicat direct e managerul unei companii care are proiecte de infrastructură în Asia și Africa, dar care nu i-a răspuns la niciunul dintre multele emailuri și mesaje pe care i le-a trimis pe Whatsapp. I-am zis să-mi dea numărul lui de telefon că îl sun eu.

- Saeeda, am vorbit cu el, nu a fost foarte amabil, dar a fost deschis să vorbească. A insistat că nu e ONG sau instituție media, așa cum cere formularul, și că nu poate să-ți scrie scrisoarea. I-am spus că n-are importanță, că s-ar putea să te ajute oricum și că trebuie doar să confirme că ați colaborat. A admis că ați lucrat împreună, dar a zis că se mai gândește în privința scrisorii. 

- Delia, nu știu cum să îți mulțumesc. Sper să ne vedem într-o zi. 

- E datoria mea să ajut pe oricine are nevoie, dacă pot, Saeeda. Îți doresc din inimă noroc și o viață mai bună! 

22-23 august 

Saeeda a auzit că mai există o cale prin care ar putea aplica pentru viza în State și mi-a zis că înțelege dacă nu pot să o ajut cu asta. Mai exact, ar putea să explice situația ei într-o scrisoare pe care eu să o trimit mai departe unui senator din S.U.A. I-am spus că am contactul unei senatoare din Arizona pe care am cunoscut-o la un seminar și că îi trimit un mail luni, fiindcă acum e weekend și nu lucrează nimeni. Mi-a mulțumit și mi-a zis că așteaptă, dar că timpul e scurt și mai sunt doar zece zile în care poate să aplice. 

- Aici e 3 AM și nu pot dormi. 

- Saeeda, te rog încearcă să dormi. E foarte important să îți păstrezi calmul cât de mult poți. Îmi imaginez că nu e ușor, dar sper să reușești să te odihnești măcar câteva ore. Îți trimit gândurile mele bune și mă rog pentru tine.

O parte din dialogul nostru de pe Facebook

24 august 

- Delia, am primit acest email de la senatoare, pare un mesaj pe care îl trimit tuturor. Cred că nu mi-au citit scrisoarea, sunt puțin dezamăgită, dar nu pot face nimic. M-ai ajutat foarte mult, nu voi uita niciodată. 

Mailul se adresează tuturor celor care se află în acest moment în Afganistan și vor să iasă de urgență din țară, cetățeni afgani și americani deopotrivă, cu mențiunea că Departamentul de Stat se focusează pe cetățenii americani și pe cei care se află deja în procesul de aplicare pentru viza specială de imigrant (Special Immigrant Visa). Oamenii sunt sfătuiți să nu sune pentru informații la Ambasada S.U.A din Kabul și nici să nu meargă direct la Aeroportul din Kabul, până nu sunt anunțați în mod personal prin email că pot pleca.

29 august

- Delia, nu am primit niciun mesaj de la senatoare. Sunt profund dezamăgită. Talibanii nu mă vor mai lăsa niciodată să lucrez ca inginer civil. Am devenit o prizonieră în propria casă. M-am gândit pentru câteva zile ce aș putea să fac acasă.  

I-ar plăcea să facă o cercetare despre impactul retragerii forțelor americane din Afganistan, pe care să o publice în reviste internaționale. Din aeroport din Los Angeles, în drum spre România, i-am scris că mă bucur că a găsit o cale de a documenta situația în care e și de a merge mai departe. I-am recomandat să se concentreze pe femeile care au lucrat cu americanii și nu au putut să iasă din țară și să mai găsească încă cinci cazuri ca ale ei. Seria s-ar putea numi „Femeile lăsate în urmă”.

12 septembrie

- Săptămâna trecută am primit un email de la Departamentul de Stat al S.U.A. în care mi-au spus că au primit aplicația mea și că indiferent de situația Ambasadei S.U.A. în Afganistan, o să o revizuiască. De asemenea, am primit un email de la Ministerul Afacerilor Externe din România, mi-au cerut anumite documente și adresa exactă. Le-am trimis și mi-au zis că îmi dau răspunsul în 30 de zile. Situația nu s-a schimbat în Afganistan, dar mă simt mai bine. Dacă primesc confirmarea, voi veni în România. 

- Hey, Saeeda, minunat, aștept vești de la tine și sper ca ajutorul guvernamental și oportunitățile pe care le vei avea aici să fie așa cum te aștepți și meriți! 

1 noiembrie

Am întrebat-o dacă mai are vești în privința vizei pentru România sau a aplicației la programul Hubert H. Humphrey. De la Ministerul Afacerilor de Externe n-a mai auzit nimic de pe 20 august când i-au zis că îi dau un răspuns în 30 de zile, iar ultima dată când a auzit de la programul H.H. a fost pe 22 septembrie, când i-au spus că procesul de selecție e încă în desfășurare. I-am propus să stăm de vorbă pe larg, pentru că aș vrea să scriu povestea ei și povestea noastră.

*

După trei luni în care am ținut legătura doar prin mesaje scrise, ne vedem în sfârșit într-un videocall și ne auzim vocea. Vorbește însuflețit și îi dau lacrimile când subliniază că asta nu e doar povestea ei, ci a tuturor femeilor din Afganistan. Saeeda e cu un an mai mare decât mine și mi-e dragă ca o soră. Simt o conexiune inexplicabilă cu ea. Poate și pentru că, dacă ar fi trăit, tatăl meu, care era aviator militar, ar fi putut participa de partea României la războiul din Afganistan, ca mulți dintre colegii lui și mereu m-am întrebat cum ar fi fost dacă. 

Pentru că talibanii i-au redus vocea Saeedei la tăcere mai mult ca oricând, am hotărât să-i las povestea la persoana întâi. 

Saeeda:

În Afganistan existau destule restricții pentru femei și înainte ca talibanii să vină din nou la putere (n.r. mai guvernaseră țara între 1994 și 2001). Am luptat pentru tot în viața mea, chiar și pentru a studia ceea ce îmi place. Am fost foarte norocoasă că tata mi-a permis să merg la școală, dar am îndurat multă suferință pentru că mi-am dorit să fiu ingineră. Încă de mică îl rugam să-mi dea voie să activez în acest domeniu, dar el răspundea categoric: Nu este pentru femei, talibanii te vor ucide. El era medic și visul lui era să am și eu aceeași profesie. 

Am ales să dau la facultatea de inginerie fără permisiunea lui și, drept urmare, nu a vorbit cu mine timp de patru luni. În cele din urmă, s-a întâmplat ceva. Casa noastră era într-o zonă rurală, unde majoritatea localnicilor trăiau din agricultură. Nivelul apei din zona respectivă scăzuse în ultimii ani, iar oamenii nu știau să cultive în noile condiții. Am vorbit cu unul dintre profesorii mei să vină în zonă cu niște experți și să îi învețe pe oameni cum să lucreze pământul în ciuda secetei. La scurt timp, situația locuitorilor s-a îmbunătățit și au avut o recoltă bogată. După acest episod, tata s-a împăcat cu mine și m-a susținut să continui pe drumul pe care mi l-am ales. Însă era mereu îngrijorat că mi s-ar putea întâmpla ceva rău. 

Talibanii au avut întotdeauna probleme cu inginerii, pentru că aduceau progres, au capturat mai mulți ingineri în ultimii ani. Colegii mei au fost bătuți și amenințați de talibani de mai multe ori și, într-o zi, opt dintre ei au murit. Erau pe teren, într-un sat, să verifice un proiect de construcție a unor școli, când talibanii le-au aruncat mașina în aer.

La un moment dat, am lucrat la un proiect în care trebuia să mergem în diferite sate conduse de talibani și să-i informăm pe fermieri despre schimbările climatice. Ar fi fost periculos să ne ducem ca ingineri, așa că ne-am dat drept doctori. Talibanii nu aveau probleme cu medicii, le permiteau să călătorească oriunde. Am luat cu noi un doctor și am discutat mai întâi despre probleme de sănătate, iar apoi le-am explicat sătenilor cum să cultive pământul. A fost o muncă extrem de grea și periculoasă.

Altă dată, am lucrat la un proiect al cărui scop era să aducă energia electrică în casele oamenilor. De două ori pe săptămână, mergeam într-un sat cu câțiva colegi și eram însoțiți de o mașină cu bodyguarzi. În una dintre aceste călătorii m-a însoțit și tatăl meu, îi era teamă că voi cădea în mâinile talibanilor. În drum spre mașină, talibanii ne-au atacat mașina, l-au bătut pe tata și i-au luat cu ei pe doi colegi ai mei. Mi-au spus că nu vor electricitate, pentru că atunci când va fi electricitate, oamenii vor avea televiziune și internet și vor ajunge în mâinile diavolului. 

Înainte să vină talibanii, am lucrat la o cercetare despre ghețari. Anul trecut, ghețarii din Afganistan s-au topit, provocând o inundație majoră și moartea a aproximativ 200 de oameni înghițiți de ape. Sufăr mult când văd că se întâmplă așa ceva în țara mea. În timpul cercetării, am aflat că în aceeași zonă mai există ghețari care se vor topi în viitorul apropiat și vor produce inundații și mai mari, în care mulți oameni pot fi uciși. Sunt o grămadă de lucruri pe care le-am putea face pentru a încerca să oprim acest fenomen, dar acum nu mai avem voie.

De două luni sunt acasă și nu mai pot să fac nimic din toate astea. Le-am cerut talibanilor de mai multe ori, în diverse moduri, să ne permită să ne întoarcem la muncă, dar ei au răspuns că este mai bine ca femeile să stea acasă. I-am sunat pe prietenii mei bărbați, care încă pot să lucreze, și i-am rugat să-mi trimită în secret niște sarcini de făcut acasă. Dar mi-au spus că în toate departamentele este câte un taliban care verifică totul și nu e posibil să-mi dea nimic de lucru.

Acum fac treburile casnice. Gătesc, spăl vasele și uneori citesc. Am citit peste zece cărți motivaționale de Wayne W. Dyer, printre care „Puterea intenției” și „A fi în echilibru”, o carte despre istoria Afganistanului și „Un veac de singurătate” a lui Gabriel García Márquez. Am simțit și mai multă durere când am citit această carte. Scrie că sfârșitul vieții înseamnă izolare și singurătate. Cartea asta e exact povestea vieții mele actuale. 

Casa noastră este foarte mică și nici măcar nu am loc să mă plimb. Merg prin camera mea o jumătate de oră pe zi. Încerc să mă gândesc mai puțin la situație pentru că, atunci când mă gândesc, mă întristez foarte tare. Uneori, când mă simt foarte rău, mă așez într-un colț din cameră și scriu. Asta îmi face foarte bine. Scriu viitorul pe care mi-l doresc și sper să-mi împlinesc visurile. Încerc să scriu un viitor bun tot timpul, un viitor în care sunt liberă și nu există talibani. Îi spun lui Dumnezeu în fiecare zi că sunt gata să mor, doar să fiu salvată din această situație în care mă aflu. Îmi vine să urlu pe străzi și să îi întreb pe talibani ce păcat am făcut de mă țin prizonieră. Să strig că asta nu e viața pe care o vreau.

Saeeda în camera ei, scriind în jurnal. Fotografie din arhiva personală

Locuiesc cu mama și doi frați mai mici decât mine. Unul dintre frații mei e căsătorit și are un băiețel de doi ani, care e una din cele mai mari bucurii ale noastre în vremurile astea. 

Tata a murit anul trecut de Covid-19. În acea noapte, nu mai era oxigen în spitalul în care era și m-am dus cu fratele meu să căutăm în tot orașul, dar nu am găsit. M-am întors la spital și tata era foarte rău. I-am atins picioarele și am văzut că erau reci. De fiecare dată când îmi e dor de el, mă uit la mâini și încă simt picioarele lui sunt în mâinile mele. Înainte să se stingă, tata mi-a spus că mă iubește enorm și că e mândru de mine. Mi-a mai zis să nu fiu niciodată tristă și să visez până la stele.

Pot să spun sincer că tata a fost cel mai bun om pe care îl știu. Tata credea că oamenii au fost creați pentru două motive: să îl cunoască pe Dumnezeu și să muncească în serviciul celorlalți. Tata a lucrat ca doctor într-un sat izolat timp de 40 de ani și a tratat sute de mii de oameni. De asemenea, a insistat pentru construirea unei școli în satul în care ne-am născut și îi învăța pe oameni să-și trimită fiicele și fiii la școală. Oamenii îl iubeau pe tata pentru că el muncea pentru ei onest.

*

De câteva săptămâni, în fiecare dimineață, de la 7 la 10, fac dulciuri împreună cu mama și cumnata mea, iar fratele meu le vinde în oraș. Se numesc hojun. Ingredientele sunt: făină, ouă, lapte și zahăr. Mama și cumnata frământă coca și modelează formele, iar eu le prăjesc în ulei, apoi le dau printr-un sirop din apă și zahăr, cât încă sunt fierbinți.

Hojun. Fotografie din arhiva personală

Mai facem și un gem din morcovi și mere. În timp ce gătim, eu și cumnata mea vorbim despre situația în care ne aflăm, ne întrebăm cum am ajuns aici și cât o să mai dureze. Ea are 24 de ani, e absolventă de facultate și lucra la o organizație internațională. Uneori vorbim despre visul meu de a studia în America, iar mama, când mă aude, îmi zice că visul ăsta e prea mare, să văd realitatea în care sunt.

Fratele meu vinde cele 4-5 kilograme de prăjituri și borcanele de gemuri unui supermarket care ne plătește cu echivalentul a 4$ pe zi. Jumătate din bani îi investește în alte ingrediente pentru dulciuri și de restul cumpără legume – vinete, roșii, cartofi, ceapă, morcovi, varză, dovleac. Multe mâncăruri pe care le gătim sunt pe bază de dovleac, care e foarte ieftin. Ultima dată când am mâncat carne a fost acum zece zile, când a venit un unchi în vizită și am gătit pentru el. Carnea e foarte scumpă și o cumpărăm doar când avem musafiri, în Afganistan oamenii sunt foarte ospitalieri.

Pentru că situația nu era previzibilă pentru noi, nu eram deloc pregătiți și, din păcate, nu prea am avut economii. Fratele meu mai mic are diabet și trebuie să-i cumpărărm medicamente în fiecare lună, iar costul lor este mare. Ne-a fost greu să le obținem în ultimele două luni și nu știu cum ne vom descurca pe viitor. Multe firme au fost închise după sosirea talibanilor și, din păcate, posibilitățile de muncă sunt reduse chiar și pentru bărbați. Celălalt frate a terminat anul ăsta facultatea de inginerie și se gândise să meargă la muncă în Iran sau Pakistan, dar costul vizei și al transportului era prea mare.

În casă nu avem mereu electricitate și ne încălzim printr-o metodă tradițională, se numește sandali. Punem cărbuni într-un vas de tablă, apoi un suport de lemn în jurul lui, și o pătură peste. 

Sandali-ul care încălzește casa Saeedei. Fotografie din arhiva personală

*

Când talibanii au fost ultima dată la putere în Afganistan, între 1994 și în 2001, eram mică și nu îmi aduc aminte foarte multe lucruri. Dar un moment mi-a rămas întipărit în memorie. Eram cu mama la cumpărături și doi talibani au intrat în supermarket și au bătut-o pe mama, pentru că nu avea voie să iasă deloc din casă. Când am ajuns acasă, mama a plâns foarte mult. 

Acum un an, tata îmi spunea aproape zilnic că talibanii vor veni din nou la putere. Credea asta pentru că din ce în ce mai multe sate începuseră să fie controlate de talibani. Și mereu îmi zicea să ne pregătim că vor veni. N-am crezut niciodată.

Astăzi, dacă e vreo situație urgentă și am nevoie să ies din casă, trebuie să mă însoțească un bărbat și să port haine care să-mi acopere tot corpul și fața. Mă crezi că plâng sub ele?

Saeeda, înainte să iasă din casă însoțită de un frate. Fotografie din arhiva personală

*

Acum câteva săptămâni am fost la o întâlnire organizată de o femeie care are un ONG pentru drepturile femeilor. Am vrut să le spunem talibanilor problemele noastre. Că vrem libertate, să mergem la școală, la universitate, la muncă, să ieșim din casă singure, fără să ne însoțească un bărbat. Cu două-trei zile înainte de întâlnire a fost distribuit un mesaj cu ora și locația. A fost foarte periculos, am fost însoțită de verii mei. Când am plecat de acasă am îmbrățișat-o pe mama și a început să plângă. I-am spus că o să mă întorc. 

La întâlnire am fost câteva sute de oameni, femei, bărbați, fete tinere, eleve, studente. Dar din păcate nu am putut vorbi cu talibanii, pentru că după aproximativ 20 de minute au venit și au tras în mulțime. Când am auzit împușcăturile am fost complet șocată. Am început să alergăm și ei ne urmăreau. Mă crezi că n-aveam suficientă putere să fug? Mai mulți oameni au murit, printre care și copii. 

*

M-am luptat mulți ani să ajung unde sunt astăzi. În trecut, când mă gândeam la obiectivele mele, vedeam foarte puține obstacole în calea mea. Visam să studiez în America. Acum a devenit un vis să merg cu prietenele mele la o cafea sau să mă plimb prin oraș, în parcul în care făceam mișcare în fiecare dimineață. Aș vrea să mă întorc la universitate, la studenții și colegii mei și să țin o conferință. Mi-ar plăcea să merg în cele mai îndepărtate sate din țara mea și să le spun oamenilor mei cum să cultive în conformitate cu schimbările climatice. Astea sunt cele mai mari visuri ale mele din aceste zile. În fiecare clipă aștept un miracol.

Sunt o grămadă de oameni ca mine, și femei, și bărbați care au lucrat cu americani și alți străini timp de 20 de ani și care n-au reușit să iasă din țară. Ne gândim mereu că talibanii pot să intre peste noi și să ne omoare, pentru că în ochii lor suntem oameni răi care au cooperat cu americanii. Trei dintre cunoscuții mei au lucrat direct cu forțele speciale ale Americii și se ascund acum în casele lor. Mulți oameni s-au mutat în alte case din această cauză. Ăsta nu e doar cazul meu. Noi i-am sprijinit cu sinceritate pe americani în Afganistan. Cred că și ei ar trebui să ne susțină în orice fel pot. 

Mi-am promis că dacă viața îmi mai dă încă o șansă, o să apreciez fiecare moment și o să profit la maxim de orice minut din viața mea.

*

•Au trecut 3 luni de când Saeeda a trimis cererea pentru azil politic în România și de când i s-a comunicat în scris, prin email, că va primi un răspuns în 30 de zile.

Biroul de Presă al Ministerului Afacerilor Externe a spus pentru Scena9 că nu poate oferi informații în privința dosarului Saeedei, din motive care țin de GDPR. Excepție ar face-o situația în care ea le-ar scrie că este de acord ca eu să primesc informațiile, ceea ce Saeeda a făcut ulterior. Până la publicarea acestui articol, nu am primit niciun update de la M.A.E.

 •Coordonatorii Hubert H. Humphrey au spus pentru Scena9 că procesul de selecție a candidaților se află încă în curs.

 •Biroul senatoarei din Arizona nu a răspuns la întrebarea legată de stadiul cererii Saeedei pentru azil politic.

 •După retragerea trupelor americane din Afganistan, în România au ajuns 156 de cetățeni afgani care se aflau în pericol (colaboratori ai trupelor române în Afganistan, studenți cu burse în România,  activiști,  profesori, magistrați etc). În Arizona au ajuns aproximativ 140 de afgani și autoritățile plănuiesc ca în următoarele 6 luni să primească până la 1610

*Saeeda înseamnă „fericită/norocoasă” în limba dari și este un pseudonim pentru a-i proteja identitatea. 

**Conversațiile noastre au fost scurtate și editate pentru coerență.

22 noiembrie 2021, Publicat in Lumea noastră /

text de

  • Delia MarinescuDelia Marinescu

    Reporter pe teme sociale. Se simte privilegiată că oamenii o lasă să le descopere viețile.

ilustrații de

  • Andrei NicolescuAndrei Nicolescu

    Arhitect și artist vizual. Dialogul dintre diversele arte vizuale și recombinarea lor sunt baza de la care pornește în demersul său ca artist sau arhitect.

     


Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK