Cu un ochi la protestele din SUA și unul la filme, am vrut să văd ce poate face cinemaul atunci când se aliază cu luptele oamenilor de culoare. Mulți descoperă acum, împinși de la spate, o istorie a artei care merge în paralel cu canonul oficial (și majoritar alb) și-și face loc, încet-încet, pe ecrane. Cu o excepție, cele câteva filme de mai jos constituie o recoltă preliminară în direcția unui astfel de canon mai generos.
Da 5 Bloods (Spike Lee, 2020, disponibil pe Netflix)
Pe la începutul anilor ‘90, regizorul francez Bertrand Tavernier amintea faptul că Războiul din Algeria s-a purtat și în zăpadă, nu doar în arșiță – și că, odată înțeles acest fapt, întreaga reprezentare a acelui eveniment ar putea bascula, vizual, în ceva cu totul diferit. Presupun că ceva de genul ăsta a stat și la baza noului film al lui Spike Lee: ideea – care poate înmuguri doar în mintea unui cineast pe bune – e că în Războiul din Vietnam au luptat și americani de culoare (nu doar albi), și că a ignora această realitate înseamnă, pur și simplu, a refuza să vezi. Or, cinemaul bun tocmai cu asta se ocupă – ne face să vedem, bruscând mereu ideile preconcepute care se cimentează în timp. Iată-l deci pe Spike Lee discutând pățaniile unui grup de veterani negri, sub forma unei „întoarceri la Saigon”, la enșpe ani de la încheierea ostilităților. (Ca idee, etiopianul Haile Gerima a realizat în 1982 nervosul Ashes and Embers, despre soldații afro-americani întorși acasă din Vietnam și traumatizați pe viață.) Oamenii noștri sunt cinci la număr – patru ex-soldați și fiul unuia dintre ei –, iar misiunea lor e fizică (să dezgroape un cufăr cu lingouri rămas în junglă de pe vremuri) și metafizică (să dezgroape osemintele unui tovarăș de arme rămas tot acolo și tot de-atunci).
Toată schema sună mai bine pe hârtie decât în practică, căci scenariul e incapabil să genereze altceva decât un tămbălău lălăit, scuturat de câte un spasm când și când, în câteva scene mai cu zvâc care se lasă cu corpuri mutilate. La nivel de dialoguri, Lee scoate la înaintare arsenalul prăfuit de celebrare a frăției (saluturi fistichii și aforisme de toată jena), semn că, deși culorile sunt altele, rețeta e știută: un nou check-up al esenței americane, pe aceleași note patetic-mitologice cu care ne-am obișnuit. Vizual, filmul are aerul unui spot publicitar pentru un tur ghidat prin Vietnam, destinat boșorogilor din țările bogate (piețele pe apă sunt pitorești, jungla e verde și fotogenică). Iar la final, impresia generală e că, pentru Lee, lumea se rezumă la o serie de non-reconcilieri, în care fiecare reprezentant al vreunei nații rostogolește clișee despre reprezentanți ai altor nații (vedeți-l doar pe Jean Reno în rolul francezului care-nvârte matrapazlâcuri în Ho Chi Minh ville, amintind de un conațional din The Deer Hunter, epopeea lui Cimino). Privind toată această desfășurare de forțe inutilă, mai că ne vine să scăpăm un US go home, că nici de data asta n-ați înțeles nimic.
Bless Their Little Hearts (Billy Woodberry, 1983, disponibil pe platforma Milestone Films)
Nimic mai străin balamucului hollywoodian și, simultan, mai apropiat geografic de opulența studiourilor decât filmele independente ale mișcării L.A. Rebellion. În anii ‘70-‘80, câțiva regizori de culoare (deja menționatul Haile Gerima, Charles Burnett, probabil cel mai cunoscut nume etc.) spun poveștile unor oameni obișnuiți care trăiesc în cartierul Watts din Los Angeles. E un L.A. la ani-lumină de pârâiala cheltuitoare de la Hollywood, infuzat cu modestia neorealistă de a povesti drame cât se poate de pământene: lipsa locurilor de muncă sau nefericirea în cuplu, de multe ori prima generând-o pe-a doua. Am rezumat foarte pe scurt tensiunea din Bless Their Little Hearts, singurul lungmetraj al lui Billy Woodberry (pe un scenariu de Burnett), cronica vieții unei familii de culoare din clasa muncitoare americană. Între griji presante (capul familiei n-are job și e plătit cu ziua pentru munci fizice) și evadări într-un soi de reverie discretă, filmul își negociază magistral și cumpătat efectele, presărând când și când secvențe splendide: cadrele fantomatice cu scheletul unei uzine dezafectate sau momentul teribil când mama îi dă bani pe ascuns tatălui, care apoi li-i oferă copiilor în ziua de mers la biserică. Nu că m-aș grăbi să strig „capodoperă!”, dar o așa atenție la gesturi minuscule, o așa grație demnă – astfel de lucruri trebuie semnalate cu orice ocazie, fiindcă sunt rare și prețioase.
Sud (Chantal Akerman, 1999, disponibil pe platforma Tënk Europe)
În 1998, belgianca Chantal Akerman ajunge într-un orășel texan, genul de loc muribund din America profundă în care, ai crede, nu se-ntâmplă nimic. Numai că orășelul a fost scena unei odioase crime rasiale comise de o bandă de suprematiști albi. Care-i faza cu un astfel de act menit să evoce limpede niște vremuri pe care le credeam revolute și care irup în prezent la intervale regulate? Akerman pătrunde în mijlocul comunității de culoare a locului pentru a încerca să răspundă – și o face, bineînțeles, prin dispozitivul său formal recognoscibil dintr-o mie. Vedem cadre statice cu oameni care vorbesc molcom de pe prispa casei și vedem travlinguri lente, interminabile, cu locul în care trăiesc zi de zi. Peisajul sudist – o dărăpănătură urbană – e un fel de revers al visului american: străzi pustii pe care s-au parcat camionete monstruoase. Akerman, se amintește poate prea rar, a călătorit mult, formându-și o privire pătrunzătoare, care dibuiește secretul locurilor străine prin care umblă și le aduce la viață printr-un soi de incantații vizuale austere. Documentarele sale „de exil” sunt vederi turistice care evacuează orice glamour turistic din ele (D’Est [1993], despre fostele țări comuniste, e cel mai bun). În cazul nostru, Sud reafirmă posibilitatea cinemaului ca spațiu în comun, în care să putem împărți ceva cu celălalt, indiferent de rasă sau religie.
Bonus: Handsworth Songs (John Akomfrah, 1986, disponibil până pe 21 iunie pe site-ul Lisson Gallery)
Cu America ne-am lămurit. Dar cu Marea Britanie? Să amintim doar că anii ‘80 n-au fost o perioadă prea roz pe insulă: atunci s-a înregistrat ascensiunea rezistibilă a politicilor lui Margaret “There’s No Such Thing As Society” Thatcher și, în ce privește cinemaul, o revenire în forță a nostalgiei pentru epoca imperială, program estetic prin care arta avea de pierdut pe toate planurile. Noroc cu Channel 4 care, în climatul ăsta arid, a suplinit o nevoie de filme atente la dramele minorităților, de multe ori printr-un militantism binevenit. Așa a apărut și Handsworth Songs, documentar rar și îndrăzneț despre protestele violente din 1985 din Handsworth, Birmingham, în care a fost implicată o bună parte din populația de culoare a împrejurimilor. Cu un picior în zona experimentală, filmul amestecă imagini de arhivă cu viniete de reportaj din mijlocul confruntărilor cu poliția, derulând în paralel și o istorie, agitată și poetică deopotrivă, a sosirii imigranților din colonii în UK. Mană cerească, altfel spus, pentru dezbaterile nesfârșite despre cinemaul politic, probabil la cel mai înalt nivel atunci când – cum se întâmplă aici – deconstruiește evenimentul și luptă împotriva codurilor narative mainstream în loc să le reproducă.
P.S. Un companion piece destul de fidel pentru Handsworth Songs e de găsit în Sammy and Rosie Get Laid, filmul de ficțiune din ‘87 al lui Stephen Frears, care așază pe fundal furia protestatarilor împotriva thatcherismului.
