Iată-ne ajunși la momentul anual al bilanțului cinematografic. Am urmat aceeași regulă ca și în 2022, 2023 și 2024 - numai filme noi distribuite în săli sau pe platforme, ca să știm despre ce vorbim. Merită remarcată, în dreptul lui 2025, o distribuție autohtonă de film independent tot mai viguroasă – a devenit într-adevăr o provocare să acoperi toată oferta de titluri din săli, iar lista de mai jos mărturisește nu doar despre descoperirile și pasiunile cronicarului, ci și despre tot ceea ce, inevitabil, acesta a ratat (nu, Sirât, vârful de șmechereală al lui 2025, e absent de pe listă în mod deliberat).
Dar topul rămâne totuși reprezentativ pentru anumite tendințe, de la vulgaritatea transformată în motor de creație potrivit timpurilor la încercarea cinemaului american de a traduce cacofonia prezentului în forme cât de cât mainstream, care se zbat în luptă corp la corp cu Zeitgeist-ul. Un an destul de sărac în capodopere măiastre – cel mai clar candidat al acestei categorii, O agente secreto al brazilianului Kleber Mendonça Filho, nu are distribuție la noi –, dar cu o bună recoltă de filme auto-reflexive, care încearcă să gândească locul cinemaului (ca experiență, ca filosofie, ca ritual social) în interiorul unei culturi vizuale tot mai dispersate și mai amețitoare.
10. Vermiglio (Maura Delpero, 2024)
Maura Delpero dăltuiește la un tablou de epocă ambițios, în care o familie numeroasă se deșiră în înaltul muntelui, pe măsură ce istoria e tot mai greu de ținut la distanță sigură. Fundalul e războiul mondial – la început un bufnet înfundat, apoi o forță disruptivă, care se insinuează până în acest peisaj virginal, acolo unde oamenii trăiesc după datini străvechi. Vermiglio e un film subtil, ușor academic ca înfățișare, dar care lasă presimțită, sub calmul cadrelor sale imaculate, o vâlvătaie aptă să bulverseze totul.
9. One Battle after Another (Paul Thomas Anderson)
Mult așteptata revenire a lui PTA s-a petrecut sub forma unei mega-întreprinderi de virtuozitate hollywoodiană: One Battle after Another aspiră să înfigă tensiunile lumii contemporane într-o mare coregrafie luciferică, un spectacol al tuturor carambolurilor socio-politice prelucrate într-o fluiditate obsesivă. Totul, aici, e flux: un film fără oprire, care explorează – măcar la nivel metaforic – devenirea lichidă a imaginilor.
8. TWST – Things We Said Today (Andrei Ujică, 2024)
După ce a tot decolmatat arhivele audiovizuale ale Estului sălbatic, Andrei Ujică a ajuns în sfârșit în America, o țară imaginară care i-a servit drept busolă în neguroșii ani ceaușiști. TWST e simultan o recentrare a preocupărilor, păstrând în vizor ecourile propriei biografii (Beatlemania, veleitățile scriitoricești ale începuturilor etc.), și o deschidere spre noi posibilități – adesea vertiginoase – ale montajului. Ujică asamblează aici o mare simfonie istorică, un condensat de latențe politic-poetice eliberat dintr-un crâmpei al tinereții.
7. Juror #2 (Clint Eastwood, 2024, HBO Max)
Clint Eastwood a făcut un film ticăit și cumsecade, care, dată fiind voluptatea barocă a Hollywood-ului actual, aduce a crochiu de călugăr franciscan. În spațiul constrângător al tribunalului, omul nostru desfășoară o dramaturgie clasică a punctelor de vedere contradictorii, a jumătăților de vizibil și a valorilor pretins eterne ale Americii. La adăpost de alarmele actualității, Juror #2 e o acalmie salutară, faux-minoră, din partea acestui veteran neobosit.
6. Queer (Luca Guadagnino, 2024)
Queer testează mai multe viteze pentru a spune povestea unei dorințe picante, căreia i se rupe de morală. În lumea filmului e mereu foarte umed și foarte unsuros. Orașul mexican imaginat aici aduce a vis torid, deopotrivă pastișă a trip-urilor de conquistadori hollywoodieni și formă imanentă, născută dintr-o minte în călduri. În a doua sa parte, filmul îndrăznește o traversare de continent mai mult sau mai puțin eșuată. Guadagnino pune pe masă tot aresnalul stilistic din dotare: Queer rămâne tot timpul murdar și inegal, ceva între osmoză a trupurilor și manierisme de adolescent, ceea ce, pentru o adaptare după Burroughs, nu e neapărat inadecvat.
5. The Substance (Coralie Fargeat, 2024)
Am intrat cu teamă în The Substance, anticipând tot ce-i mai rău, și am ieșit ușor ca pana, trecut prin apa de foc a acestei satire a showbiz-ului contemporan. Coralie Fargeat nu pare să aibă frică de Dumnezeu: amestecă în legea ei un machism turbo și niște standarde de frumusețe vampirice, făcând din corp o icoană pângărită de spectacolul fascinant (fascizant?) al societății. Din rechizitoriul ăsta cartoonish evoluăm înspre o experiență curat desfigurantă, cu povestea care se transformă în meditație plastică asupra consecințelor nefaste ale conformismului. Dar totul e mult mai funny decât am descris eu aici
4. Mickey 17 (Bong Joon-ho)
Tot un corp tronează – vorba vine: e mai mereu chircit, îndoit, supus unei liste lungi de chinuri – și în Mickey 17, subapreciatul nou film al lui Bong Joon-ho. Plasticitatea cărnii e aici tematizată până la absurd: Robert Pattinson tot iese, curat ca lacrima, dintr-un fel de imprimantă 3D, după ce cu o secundă înainte a suportat cele mai crunte cazne aducătoare de morți violente. Suntem în spațiul cosmic, pe o navă ca o colonie penitenciară pilotată de Mark Ruffalo în rolul unui Trump abia mascat, iar protagonistul nostru trebăluiește la infinit în măruntaiele acestei micro-lumi în lockdown permanent. Nemurirea nu a sunat nicicând mai nașpa.
3. Dracula (Radu Jude)
Chiar și într-o filmografie incredibil de ramificată și de combativă precum cea a lui Radu Jude, Dracula va ține loc de nec plus ultra: un geyser de porno-cioace și o liturghie de prost-gust rapsodiată într-un hol al oglinzilor născătoare de reflexii infinite. Prea lung, prea kitsch, prea obositor? Dar ăsta e chiar sistemul operei! Căci, de la vampirul mitologic la cineastul alter ego, trecând prin vasta istorie politic-speculativă a mediilor și culminând prin folosirea decomplexată a AI-ului cel mai urât cu putință, nimeni, aici, nu pare să-și poată potoli vreodată foamea.
2. Feng liu yi dai/Caught by the Tides (Jia Zhangke, 2024)
Curajoasă opțiunea de a distribui acest film al unui maestru chinez care și-a dobândit – mai curând în cercurile arthouse – statutul de seismograf al secolului. Caught by the Tides este simultan foarte conștient de sine – un gest la limita auto-mitologizării – și mai vulnerabil ca niciodată, deschizându-și articulația fragilă de imagini, spații, straturi de timp către o imensă anvergură dramatică. China este, evident, un siderant laborator de transformări socio-politice adesea brutale – îți trebuie însă un anume ochi pentru a înțelege melancolia și pierderea care stau înscrise în conceptul de viitor implacabil al țării: către acest revers ascuns, omis de marile povești naționale, privește filmul lui Jia, o experiență emoțională oceanică.
1. Ken/Yes (Nadav Lapid)
De la premiera canneză într-o secțiune paralelă, Yes s-a impus ca unul dintre filmele-eveniment ale anului, o reflectare dementă a unei conștiințe torturate care a polarizat comunitățile cinefile din jurul lumii. Bombastic și intransigent, proiectul lui Nadav Lapid pendulează între structuri arhaice (pactul mefistofelic) și utilizări avangardiste ale cinemaului, păstrându-și nealterată încrederea în revelatoriul mediu audiovizual, chemat aici să înfățișeze atrocitatea din preajmă. Yes vorbește, în și prin cinema, despre povara tragică a conflictului dintre Israel și Palestina, tratată de la fierul ierbii, ca o hârtie de turnesol a contemporanului, fără să abdice vreodată de la responsabilitatea politică a inițiativei.
