Am invitat doi antropologi pasionați de fotbal să ne explice istoria și fenomenele sociale din jurul celor două echipe care joacă mâine, 1 iunie, de la ora 22, Finala Ligii Campionilor - Tottenham Hotspur și Liverpool FC.
Bonus: Din loc în loc, în acest articol, o să vezi elemente interactive. Un semn de întrebare care explică un concept, galerii și liste interactive. Dă click cu încredere!
Motto:
Liver bird
Nu cormoran, ci liver bird
Cum îi spun pe ei pe mama lor
Exact aşa mi-o imaginez
O pasăre care-ţi mănâncă ficaţii
Cum mi-i mănâncă Liverpool FC
De 13 ani
Mă simt Prometeu
Iar cormoranii, deși trăiesc tot la mare, nu sunt pescărușii lui Cantona
Sunt nişte Scouse-uri de oameni
(Raluca Nagy)
Abia s-a așternut praful pe două dintre cele mai spectaculoase reveniri din istoria fotbalului (european). Ce trebuie să știm înainte de Finala Ligii Campionilor despre renașterea din cenușă a cocoșilor din Tottenham și a cormoranilor din Liverpool?
Ambele cluburi se află în topul global (Liverpool e al șaptelea în lume ca valoare și primul ca venit, Tottenham al zecelea, și ca valoare și ca venit), dar își trag istoria din cea a orașului/suburbiei din care provin și din identitatea muncitorească. Vom vedea în continuare ce a însemnat asta, de la începuturi, trecând prin glorie și apoi prin declinul din anii ‘70-‘80, prin tragediile de la Heysel și Hillsborough, în care FC Liverpool a fost implicată.
Conducătorii Marii Britanii au folosit cele două dezastre drept scuză pentru decizii care au transformat profund tot fotbalul țării. Sportul a fost rupt de vechile sale fundații; biletele s-au scumpit masiv, oligarhii și petro-dolarii au devenit principale surse de finanțare, iar cluburile s-au concentrat mai degrabă pe audiențele globale. Esența identității celor mai multe cluburi mari avea să fie erodată masiv.
Fotbalul modern e o lume în care câștigarea de noi piețe e mai importantă decât comunitatea istorică de acasă. O lume în care cluburile anulează abonamentele suporterilor vechi, transmise în familie pe mai multe generații, de dragul turiștilor deranjați că nu văd meciul din spatele celor care cântă în picioare pentru echipa lor.
Însă finala Champions League de sâmbătă e prima „liberă” de granzi ca Real Madrid, Manchester United sau Juventus după multă vreme. Cam de asta ne entuziasmează meciul ăsta mai mult decât altele. Încă o dată, fotbalul arată că nu doar banii fac gloria. Ca antropologi, asta și vrem să înțelegem din el. Ne interesează mai puțin rezultatele, jucătorii tranzacționați, scorurile sau alte informații de genul.
Ne preocupă fenomenele sociale din jurul acestui sport; pe unele le-am cercetat amândoi: Andrei cluburile mici, Raluca un club irlandez activ în Belgia. Amândoi iubim fotbalul pentru tot ceea ce înseamnă el în afara gazonului. Ralucăi îi place să se uite și în teren, pentru că atunci când se joacă ca la mama lui, fotbalul e fix ca viața. În cazul lui Andrei, meciul dintre două echipe cotate inițial cu șanse mici la finală are un farmec aparte. Legătura păstrată între suporterii FC Liverpool și echipă, în ciuda istoriei sale tulburi, contează enorm.
După cum spune, mai bine decât noi, o carte la care ținem foarte mult: „Pattern-urile sociabilității își găsesc ecoul și energia în viața colectivă a fanilor (și, de fapt, fanii ne interesează). Sociabilitatea derivă din numele însuși al sportului despre care vorbim: Association Football.” La modul și nivelul la care se joacă acum fotbal, la industria învârtitoare de miliarde care a ajuns, și-a cam pierdut din esență - dar, uneori, când avem noroc, socios-ul, adică asocierea liberă a oamenilor, încă se vede cu ochiul liber. Pe acest socios vrem, cu inima umflată în piept ca o gogoașă, să-l revedem în finala care s-a nimerit fix de Ziua Copilului.
Politicienii mor, jucătorii trec, antrenorii pleacă. Suporterii rămân
Ole, ole, ole, a murit, a murit și Javra a murit! au cântat fericiți mii de oameni pe străzile din Liverpool și Londra (mai ales în suburbii muncitorești ca Tottenham), când au aflat că Margaret Thatcher nu mai e. Probabil că nicio altă personalitate politică din lumea democratică nu a mai adunat atâta bucurie la moartea sa ca Doamna de fier. Dacă vrei să îți faci o idee, gândește-te la valul de entuziasm care a cuprins România după arestarea lui Liviu Dragnea; doar că în Marea Britanie oamenii sărbătoreau dispariția pe vecie a femeii care îi umilise mai bine de zece ani.
În 2013, după 25 de ani de la guvernarea conservatoare, oamenii se simțeau măcar puțin răzbunați. Dispăruse cea despre care David Maddoc, editorialist The Mirror, spunea că „ura suporterii; de fapt, ura cu totul clasa muncitoare. Punct! Le-a declarat război și și-a folosit câinii de luptă ca să o distrugă.”
La Liverpool, suporterii locali se cufundaseră dintotdeauna în identitatea clubului. Zeci de autocare porneau din fiecare cartier spre meciurile din deplasare, iar acasă, The Kop - peluza care adună unii dintre suporterii cei mai vocali din Anglia - cânta asurzitor fără oprire la fiecare meci. „Nu am mai auzit niciodată ceva asemănător, și nici nu cred că voi mai auzi”, spunea John Terry, fotbalistul lui Chelsea, după un meci pierdut pe Anfield, stadionul lui Liverpool, în semifinalele Ligii Campionilor din 2005. „La un club de fotbal există o sfântă treime: jucătorii, antrenorul și suporterii. Directorii nu contează. Sunt aici doar ca să semneze statele de plată”, spunea Bill Shankly, antrenorul legendar al echipei în anii ‘60.
La Tottenham, un alt Bill a făcut istorie și glorie în anii ‘60 - Nicholson, antrenor și manager al Spurs-ilor.
Practic cei doi Bill sunt oglinda destinului celor două cluburi. Similare ca joc și filosofie, interesate de atac și glorie, dar considerând că stilul și suporterii contează mai mult decât câștigul, Tottenham Spurs au fost mult mai urmăriți de aura de tragic glory, din care și Liverpool au gustat, totuși, din plin, mai ales în ultimii ani.
Ca și în cazul lui Liverpool, gălăgia pe care suporterii o făceau la Tottenham era intensă și persistentă, „venea de pretutindeni și de la toată lumea”, cum spune căpitanul Danny Blanchflower. „Un vicar se plângea că toată treaba era ca un substitut pentru religie, și probabil așa și era”.
Că tot am adus vorba de religie, e importantă în cazul multor dușmănii din fotbalul britanic, pe linia protestantism-catolicism. Cea dintre Liverpool și concitadinii Everton se pare că între timp nu mai există, sau e atât de amestecată că a devenit un mit. (Atât timp cât membrii aceleiași familii sunt împărțiți între a-i susține pe unii sau pe ceilalți, nu mai putem vorbi de segregări religioase.) Asta apropo de cum se văd în oglinda retrovizoare a fotbalului realități sociale complexe.
Mai merită spus și că Tottenham e o suburbie foarte multietnică; clubul în sine are o notorietate evreiască, mai ales datorită comunității importante din Nordul Londrei. Apoi, Tottenham găzduiește una dintre cele mai vechi, numeroase și răzvrătite populații afro-caraibiene din Anglia. Istoria clubului e strâns legată de nou-veniții din toate orizonturile, în căutarea unei vieți mai bune. Ne cam dă o șaorma cu de toate, cum ne place nouă, antropologilor.
Sărăcie și rezistență prin fotbal
Trebuie să aplicăm și un sos gros de economie, căci în anii ‘80 politicile conservatoare au dus la o puternică creștere a șomajului și un declin masiv al calității vieții. Zeci de mii de oameni și-au pierdut anual locurile de muncă în prima parte a deceniului. Sărăcia și lipsa oricărui orizont în viață deveniseră experiența comună a majorității englezilor. The birds became angry, și pe bună dreptate.
Clubul Totteham Spurs trecea deja printr-o decădere uriașă după gloria din anii ‘60 - începutul anilor ‘70 și cele opt trofee majore câștigate. În 1961 au câștigat și Liga și FA Cup, defilând cu cele două trofee într-un autobuz iconic cu două etaje, pe strada principală din Tottenham, întâmpinați de 100.000 de oameni cărora, pe la sfârșitul discursului, Danny Blanchflower le spune „I am very pleased that we pleased you”.
În 1963 deveneau prima echipă britanică intrată în posesia unei cupe europene (Cupa Cupelor). Însă, un deceniu mai târziu, Bill Nicholson nici nu mai știa dacă e deziluzionat sau dezgustat de echipă. Și-a dat demisia în ‘74, îngrețoșat de salariile jucătorilor - pe care el însuși le negociase la sânge atâția ani, fiind oricând gata să-i critice și mai rar să-i laude, ca un profesor de modă veche -, dar și scârbit de huliganismul din timpul finalei UEFA de la Rotterdam, între Spurs și olandezii de la Feyenoord.
Între timp, însă, FC Liverpool trecea prin una dintre cele mai bune perioade din istoria sa, adunând în anii ‘80 nouă titluri: șapte domestice și două Cupe ale Europei (competiția care a precedat Liga Campionilor de azi). Echipa oferea unul dintre puținele motive de mândrie unor oameni loviți puternic de soarta rezultată din măsurile guvernului. Legătura unică dintre suporteri și club devenea o formă de rezistență simbolică față de politicile conservatoare, ai căror autori își doreau declinul controlat al orașului, spun sursele istorice.
Și huliganii sunt oameni
Pe fundalul creșterii violențelor provocate de huliganii englezi la meciurile de fotbal din acei ani, fanii lui Liverpool au reușit să fie relativ pașnici la majoritatea meciurilor din alte orașe. În 1985, FC Liverpool ajunge pe stadionul Heysel din Bruxelles, în finala Cupei Campionilor pe care o joacă împotriva lui Juventus Torino. „Ceva în mine a murit în seara aia. Nu m-am apucat de fotbal ca să văd 39 de oameni morți pe stadion, nu asta e filosofia mea legată de fotbal”, avea să spună Michel Platini, după meciul care a făcut-o campioană europeană pentru prima dată pe Juventus.
Mulți spun că totul ar fi trebuit anulat după ce, cu o oră înainte de început, un grup de suporteri englezi a sărit în sectorul vecin, ocupat de italieni, pentru a-i confrunta direct. Avea să se întâmple una din cele mai mari drame ale fotbalului european, cu aproape 40 de morți și 600 de răniți în busculadă. Zidul vechi al stadionului s-a prăbușit peste cei care se înghesuiau în partea superioară a tribunei pentru a scăpa de furia englezilor.
Rapoartele autorităților belgiene au spus clar că principalii responsabili pentru tragedie sunt organizatorii UEFA și responsabilii săi locali. Stadionul Heysel, vechi de peste 55 de ani, nu fusese niciodată renovat. Mulți suporteri fără bilet au spart gardul exterior pentru a intra la meci. Rămași pe-afară, mulți spectatori cu bilet au crescut presiunea pe organizatori pentru a reuși să intre. Mai mult, suporterii italieni ar fi trebuit să vadă meciul doar din peluza opusă celei ocupate de englezi, pentru că sectorul vecin era alocat pe hârtie spectatorilor neutri, tocmai pentru prevenirea potențialelor violențe. Din păcate, organizatorii nu au ținut cont de numărul mare de locuitori de origine italiană ai Bruxelles-ului, care și-au luat singuri bilete în sectoarele „neutre”, ajungând astfel să se învecineze cu galeria englezilor.
La ora meciului, forțele de ordine erau depășite în afara stadionului, în încercarea de a-i împiedica pe cei fără bilet să intre. Înăuntru, niciun polițist nu asigura protecția spectatorilor. Cu toate astea, niciun reprezentant al UEFA sau al organizatorilor nu a făcut pușcărie pentru cele întâmplate. Pedepsele au fost minime, parcă pentru a le arăta victimelor că, acolo sus, responsabilitatea este mai mult la mișto. Deși doar un număr mic de fani englezi a participat la incident, conducătorii fotbalului s-au ascuns în spatele unei imagini inventate, pe care au asociat-o tuturor. Ca și în alte dăți, acțiunile unui grup minoritar erau folosite pentru blamarea tuturor.
Vina a fost aruncată imediat pe scouseri, așa cum peiorativ sunt numiți în restul Angliei locuitorii din Liverpool, considerați niște petrecăreți violenți, hoți și leneși. În fața întregii lumi, huliganul generalizat a devenit singurul responsabil pentru tragedie; imaginile completau perfect narațiunile despre acești oameni proveniți din mediile muncitorești decăzute, deveniți un fel de animale care trăiesc din alcool și violență.
Într-o conferință de presă susținută a doua zi după tragedie, mult înainte de a afla concluziile raportului oficial, Margaret Thatcher declara că, „din ceea ce am văzut, pare că cetățeni ai țării noastre sunt într-o mare măsură responsabili”. Explicația? Liverpool este „un oraș cu o natură violentă specifică”, spunea tot ea, încurajând UEFA să interzică în următorii cinci ani participarea echipelor britanice în cupele europene. Huliganismul oferea oportunitatea perfectă pentru amplificarea aversiunii față de o clasă muncitoare care se opunea politicilor economice (neo)liberale. Iar politicienii conservatori s-au folosit de fiecare dată de asemenea oportunități.
La fel ca toate celelalte cluburi britanice, Tottenham a resimțit resentimentele populare și politicile UEFA. Huliganismul care îl dezgustase la Rotterdam pe Bill Nicholson era tot mai în floare și în jurul echipei muncitorești londoneze, iar publicul și politicul au luat la pachet toate manifestările sale. Chiar dacă nu fuseseră implicați în tragedia de pe Heysel, tot erau pedepsiți, clubului fiindu-i refuzată de trei ori participarea în Cupa UEFA. Considerați în mod greșit vinovați pentru violența din jurul fotbalului, suporterii erau, de fiecare dată, singurii sancționați pentru toate aceste probleme.
„Nu iar, nu pot să dea vina tot pe noi”, își spuneau oamenii în Liverpool patru ani mai târziu (în anul de grație neoliberală 1989), când tabloidul The Sun îi învinuia pentru un măcel care șoca din nou lumea fotbalului. Cu câteva zile înainte, pe stadionul Hillsborough din Sheffield, la un banal meci de cupă, 96 de scouseri fuseseră striviți până la moarte de mulțimea care încerca să intre la meci. Imediat, presa și politicienii au sărit la gâtul huliganiilor scouseri pentru tragedie. Sub titlul Adevărul, prima pagină a The Sun din 19 aprilie 1989 prezenta o imagine grotescă a suporterilor Liverpool-ului, care ar fi furat bani din buzunarele victimelor, ar fi urinat pe forțele de ordine și ar fi agresat doctorii care se chinuiau să salveze din victime. Spre deosebire de Heysel, ceva, totuși, nu avea sens. De ce ar fi fost ei violenți cu oamenii lor?
Concluziile anchetei au scos la iveală că suporterii Liverpool-ului nu aveau nicio vină. Ei fuseseră de data asta victimele incompetenței poliției, ba chiar oferiseră primul ajutor înainte de apariția târzie a ambulanțelor. O serie de decizii greșite în controlul masei de spectatori produsese aglomerarea fatală. Cu susținerea indirectă a puterii, poliția și presa conservatoare au încercat mai departe să mușamalizeze rezultatele raportului. Într-o notă prin care îi răspundea Secretarului de stat, care îi sugera să adopte fără echivoc raportul, Margaret Thatcher scria: „Cum adică să susținem complet raportul? Ar însemna să acceptăm o critică devastatoare la adresa Poliției”.
Dar oamenii au fost cei care nu au mai acceptat să fie învinuiți încă o dată aiurea. Localnicii, suporteri ai lui Liverpool, dar și ai rivalei concitadine Everton, s-au solidarizat cu familiile victimelor și le-au ajutat în lupta lor. La câteva zile după incident, într-un gest unic în istoria fotbalului, un lanț de fulare ale celor două echipe le-a legat stadioanele pe o distanță de peste un kilometru. La intrarea pe Anfield, arde și azi o flacără în memoria victimelor de la Hillsborough.
Maggie a murit, fotbalul reînvie
Incidentele au dus la transformarea radicală a industriei fotbalului. La Tottenham, Clubul o luase deja într-o direcție comercială, marcând începutul transformării fotbalului englezesc în business, cimentată în 1991 de preluarea controlului de către magnatul Alan Sugar (între timp devenit Lord, în 2009). În afară de ‘91 când au luat din nou FA Cup, ‘99 și 2008, când au câștigat iar Liga, The Spurs s-au cam chinuit.
Și pentru Liverpool revenirea a fost grea; în sezonul 2006-07, doi afaceriști americani, George Gillett și Tom Hicks, promiteau să îl readucă în topurile Europei. Rapid însă, clubul a simțit și mai aproape falimentul, în 2010. Cu greu, un alt concern american a reușit să cumpere în același an acțiunile clubului și să îl readucă pe linia de plutire. Popularul antrenor Jürgen Klopp a fost adus la conducerea echipei în 2015.
Prin modul degajat prin care își trăiește entuziasmul, Klopp a devenit unul dintre cei mai populari antrenori din lume. Într-un interviu dat după revenirea spectaculoasă din semifinala Ligii Campionilor din anul acesta, Klopp spunea cât de important este pentru el atașamentul fanilor: „Un moment ca ăsta valorează mai mult decât o cupă. Dacă te chinui într-un meci, adversarul te atacă, ratează mult, iar tu dai un gol chinuit, poți spune după aia că ai avut noroc. Rămâne o poveste simpatică, dar nu ajută cu dezvoltarea.”
Argentinianul Mauricio Pochettino, care i-a preluat pe Spurs în 2014, e fiu de fermier, de descendență piemonteză; se simte responsabil pentru suporteri fiindcă fotbalul e despre emoții, cu care nu te poți juca; precum predecesorul Bill Nicholson, nici el nu crede în contracte de milioane, ci se bazează pe creșterea unei echipe prin talent local. Anul trecut, Tottenham nu a cumpărat niciun jucător nou, succesul de anul acesta datorându-se unei echipe puternice, nu starurilor. De fapt, mai ales în istoria recentă, practic cu asta se diferențiază atât Liverpool cât și Tottenham de de alte cluburi de top, “globale”: au mai mulți jucători locali, mai puține milioane, dar și mai puține fițe. Și poate de asta ne-au readus speranța că fotbalul se reîntoarce un pic la mama lui.
Pentru Raluca, deși nu mai e o poezie că e suporteriță Liverpool, rezultatul în sine al finalei nici nu mai contează. Andrei ține cu Liverpool: într-o lume plină de aroganță, în care banul aruncă suporterii vechi în afara stadioanelor, viziunea lui Klopp trebuie să câștige. Fotbalul este emoția cântatului împreună, a vopsirii steagurilor sau a nopților nedormite din deplasări. Farmecul unei echipe e dat în mare măsură de dăruirea celor care o urmează.
