După ce am citit Fire and Fury - Inside the Trump White House, am înțeles în sfârșit un lucru: Trump chiar este președintele SUA. E o informație pe care, evident, o știam, dar pe care nu o internalizasem în niciun fel. Și sunt convins că nu sunt singurul. Mulți dintre cei cu care am vorbit în lunile petrecute anul trecut în State îmi spuneau același lucru: „încă nu-mi vine să cred că Trump e președinte”. Alții îmi vorbeau despre contextul general (the situation), dar evitau numele lui Trump. Dacă pentru unii scutul de protecție e negarea, pentru ceilalți - fie ei jurnaliști, activiști, artiști etc - e, dimpotrivă, o nevoie de a înțelege the big picture. Mai ales în contextul în care o mare parte a presei mainstream se concentrează doar pe demonizarea și satirizarea președintelui. Iar aici, în acest peisaj mai larg, intră și oamenii ăia complet nepregătiți pe care Trump i-a numit în funcții extrem de importante și cărora li s-a dat undă verde pentru a-și impune propriile politici ultraconservatoare în domenii precum educație, sănătate, mediu etc.
Fire and Fury nu oferă această perspectivă de ansamblu, dar adevărul e că Michael Wolff nici nu-și dorește asta. El însuși recunoaște că nu e interesat de politică, ci de „oameni și putere”. Și exact astea sunt și temele dominante din Fire and Fury: luptele interne, haosul de la Casa Albă, războiul președintelui cu presa, scandalul Russiagate și nu în ultimul rând incompetența lui Trump, axul central al cărții. Un personaj cheie este Steve Bannon (sau Steve Jobsless, cum i se zice mai nou), fostul consilier al președintelui, care a fost dat afară și de la publicația Breitbart în urma publicării cărții.
Premisa de la care pornește Wolff e că nici Trump, nici Melania și nici echipa lui de campanie nu-și doreau să câștige alegerile și erau convinși că nu vor câștiga. Pentru ei, o înfrângere ar fi fost, de fapt, o victorie, prilejul ideal pentru Trump de a pune bazele unui uriaș imperiu mediatic. Actul doi al acestei tragicomedii continuă cu scena în care această echipă formată din oameni care n-au nici cea mai mai mică experiență politică ocupă Casa Albă. Odată instalați, încep luptele prin care fiecare tabără încearcă să-și impună propria agendă.
La baza cărții, spune Wolff, stau peste 200 de interviuri pe care le-a făcut la Casa Albă, acolo unde a petrecut o bună bucată de timp stând pe o canapea din Aripa de Vest. Strategia lui a fost una vicleană, dar eficientă: pui cât mai puține întrebări și aștepți să pice ceva. Pornind de la aceste interviuri, Wolff vine cu un portret devastator al președintelui SUA și cu o perspectivă apocaliptică asupra administrației Trump. „Nu mi-am propus să expun în carte impresiile mele despre Trump, ci doar impresiile celor din jur despre președinte”, mai spune jurnalistul american. Iar impresiile – care constituie, de fapt, corpul întregii cărți – pot fi rezumate astfel: aproape toți cei din staff-ul de la Casa Albă sunt de părere că Trump e incapabil și total nepregătit pentru funcția pe care o are. Mai mult decât atât, oamenii își fac griji pentru sănătatea lui mintală și toți („un procent de 100%”, zice Wolff) îl descriu pe Trump ca pe un copil.
În ziua în care m-am apucat să citesc Fire and Fury – Inside the Trump White House, știrile despre cartea jurnalistului american curgeau din toate părțile. Era cel mai fierbinte subiect al începutului de an, se vânduseră un milion de exemplare în doar patru zile, iar unele librării din SUA promovau cartea sub sloganul Making America Read Again. Wolff, devenit peste noapte inamicul numărul unu al lui Trump, alerga de la o televiziune la alta, încercând să se apere în fața atacurilor din ce în ce mai numeroase. Se pare că Wolff e cunoscut pentru stilul lui de documentare fast and loose, iar criticii lui se întreabă: unde e granița dintre fapt și bârfă în toată povestea asta? Cu toate astea, unii dintre ziariștii acreditați la Casa Albă în 2017 confirmă multe dintre informațiile care apar în carte.
Răspunsul președintelui a fost previzibil: a amenințat că-l va da în judecată pe autor și a încercat să împiedice publicarea cărții, despre care a zis că e o „operă de ficțiune”. După care a ieșit cu un tweet în care se declara „un geniu stabil”.
Prima reacție în fața unui tweet ca ăsta e una de negare, pur și simplu refuzi să crezi că e adevărat. Iar reacția asta de negare ține și de felul în care Trump a ajuns să se impună și să fie perceput ca un performer. Nu degeaba cei care au scris despre el de-a lungul timpului se întrebau: are oare Trump o viață interioară? Iar când Casa Albă ajunge să semene cu un reality-show, atunci devine din ce mai greu mai greu să accepți că omul ăsta ocupă cea mai importantă funcție din lume. Ori tocmai aste e noutatea pe care o aduce Fire and Fury: îi oferă cititorului șansa de arunca o privire în culisele acestui reality-show. Și nu doar că îți arată doar haosul de acolo, dar îți explică cum acea realitate a culiselor e la rândul ei una pusă în scenă: aghiotanții lui Trump, împărțiți în diverse tabere, își joacă rolurile servile în fața unui președinte pe care nu-l respectă. O combinație între Shakespeare și Conjurația imbecililor.
Bannon – „The daughter will take down the father”
Alianțe, conflicte și conspirații - cam asta vedem și în House of Cards. Doar că America înseamnă mai mult decât Casa Albă. Dacă vrei să înțelegi ce se întâmplă în lumea reală, merită să te uiți și la The Wire. Și nu doar la MSNBC, ci și la Democracy Now!. Și dacă vrei să afli cine e Betsy de Vos și de unde vin banii, merită să citești Horsemen of the Trumpocalypse, cartea lui John Nichols, sau pe Jane Mayer, care scrie în The New Yorker despre Robert Mercer, cel care, împreună cu fiica sa, Rebekah, a salvat campania lui Trump într-un moment în care se ducea totul la vale. Puțină lume știe că Trump a fost, de fapt, foarte zgârcit cu propria campanie - după cum observă și Wolff -, iar sprijinul cel mai important a venit, de fapt, de la această misterioasă familie Mercer. În ultimii ani, ei au investit milioane de dolari în presa alt-right și tot ei i-au adus pe Bannon și pe Kellyanne Conway în echipa de campanie a lui Trump. E din ce în mai clar azi faptul că, fără ei, Trump n-ar fi ajuns președinte.
Într-un articol publicat în The Guardian, Peter Conrad compară Fire and Fury cu ceea ce Mailer și Capote numeau roman nonficțional. Și chiar dacă n-ar fi adevărat ce povestește Wolff, personajele și lumea pe care le captează sunt memorabile. Nu întâmplător, el găsește pentru fiecare om din echipa lui Trump un echivalent literar. Despre Bannon zice că pare rupt din Elmore Leonard și Updike, iar Jared Kushner e Jeeves, al lui Wodehouse (deși i s-ar potrivi mai degrabă American Psycho).
Bannon, omul deciziilor tari, e cel care îl inspiră cu adevărat pe Trump și care îl împinge spre un război total cu presa. În general, el e pentru schimbările radicale, fără jumătăți de măsură. Prima lui măsură ca strateg-șef a fost să închidă granițele pentru cetățenii din șapte țări musulmane. Se vede că Wolff îl simpatizează cumva, spune despre el că e singurul care crede cu adevărat în Trumpism și care „a citit măcar niște cărți”. De fapt, asta e și tristețea întregii povești: lucrurile stau atât de rău la Casa Albă, încât strategul-șef iese ca fiind cel mai simpatic. Talentul său unic, zice Wolff, este de a-l influența pe Trump să creadă că ideile lui Bannon - pe care Trump le adoră - vin de fapt de la el, de la Trump. S-ar putea face o colecție cu citatele din Bannon care apar în carte. Spre exemplu, despre implicarea lui Michael Flynn, fostul consilier pe probleme de securitate națională, în scandalul „Russiagate”, el zice așa: „Flynn îmi amintește de unchii mei. Și tocmai asta e problema, faptul că îmi amintește de unchii mei.” Cât despre legăturile lui Trump cu rușii și implicarea acestora în alegerile americane din 2016, Bannon spunea că „e imposibil să se fi întâmplat așa ceva”, echipa de campanie a lui Trump „pur și simplu nu ar fi fost capabilă să pună la cale o asemenea conspirație”. Dar tot el îi vorbește lui Wolff despre întâlnirea care a avut loc în anul 2016 - „un act de trădare” - între un avocat rus și oamenii lui Trump (printre care se afla și Donald Trump Jr.).
Evident, mai toți îl detestă pe Bannon, începând cu Ivanka și Jared (adică „Jarvanka”, cum îi numește Bannon) și sfârșind cu aripa republicană. „Jarvanka” reprezintă liantul dintre Trump și Wall Street & toată gașca de CEO-s în preajma cărora Trump se simte cel mai bine. Agenda „Jarvanka” e agenda Wall Street și n-are nimic de-a face cu disoluția sistemului la care visează Bannon. Ivanka, despre care Bannon spune că e dumb like a brick, se gândește la rândul ei la o posibilă candidatură la președinția SUA. Întâi candidează ea, și apoi Jared, asta ar fi înțelegerea.
Așa cum observă Wolff, Jared e omul cu cea mai spectaculoasă ascensiune din istoria recentă a politicii americane. Un zero absolut pe plan politic, Jared (37 de ani) e cel căruia Trump i-a dat pe mână Orientul Mijlociu, un fel de „ia de aici, ginerică, vezi ce faci cu Israelul ăla.” Dar Jared are multe în comun cu Trump și, la fel ca tata socru, și el s-a folosit de presă ca să-și facă loc în lume. Când avea 25 de ani, a cumpărat The New York Observer, după care a început să se învârtă în cercurile înalte în care a cunoscut-o pe Ivanka. (Doar un om care a trăit și a lucrat multă vreme în presa din New York poate să înțeleagă astfel de dedesubturi, ori Wolff se simte ca peștele în apă la acest capitol.) Și apoi mai e tabăra lui Reince Priebus, șeful de cabinet de la Casă Albă, care păstra legătura dintre Trump, republicani și Camera Reprezentanților.
Trump era fericit să-i aibă pe toți în subordine, problema era că aceste tabere urmăreau să se anihileze una pe alta, „ca niște asasini”. Ceea ce s-a și întâmplat în cele din urmă odată cu plecarea lui Priebus și Bannon în vara anului trecut. Pe lângă asta, există și o paranoia generală legată de scurgerile de informații care ajung în presă. Toată lumea suspectează pe toată lumea în condițiile în care toți livrează informații presei. Începând cu președintele Trump, care petrece seri întregi vorbind la telefon cu partenerii lui de afaceri și chiar cu ziariști, cărora le povestește despre tot și toate, inclusiv despre luptele din interior.
Asta e și impresia cu care rămâi citind Fire and Fury: Trump ca figură solitară, îndepărtat de soție și copii, un om lipsit de prieteni, care stă cu orele în fața celor trei televizoare ale lui și care nu citește nicidoată (Postliterate. Total television, zice Wolff). Obsedat de propria imagine, Trump e în stare să lase deoparte treburi extrem de importante pentru a-și regla eternele sale conflicte cu presa. Nu-i ascultă pe cei din jur și nu se poate concentra în timpul ședințelor și întâlnirilor oficiale. E incoerent și spune aceleași lucururi într-un interval scurt de timp, lucru care reiese foarte clar și din discursurile lui, din care Wolff citează, fără a le comenta în vreun fel. Preferatul meu e discursul ținut de Trump la CIA în urmă cu un an de zile:
Unii dintre criticii lui Wolff sunt de părere că o abordare precum cea din Fire and Fury nu face decât să-i dea un avantaj lui Trump. Poate că omul e mai viclean decât credem și noi îl subestimăm, zic ei. Viclean sau nu, e cert că o ruptură puternică a avut loc în administrația Trump. Lucrurile se derulează acum cu o viteză năucitoare: cât va mai dura președinția lui Trump? În contextul ăsta, mulți se întreabă de ce a ales Bannon să „dea din casă”. Explicația pare să reiasă chiar din carte: în clipa în care a simțit că Trump și Trumpismul nu mai au prea multe în comun, Bannon a ales să se desprindă. Și mai zice Wolff: „În viziunea lui Bannon, Trump era doar un capitol, sau chiar un ocol, iar președinția lui - indiferent cât ar dura - a creat acea breșă care le-ar permite adevăraților outsideri să-și facă loc. Trump a fost doar începutul.” Nu întâmplător, cartea nu se încheie cu Trump, ci cu Bannon stând în fața sediului Breitbart și zicând: It’s going to be wild as shit.
