A trecut jumătate de Festival Naţional de Teatru, cu multe lucruri, mai ales bune. Selecţia spectacolelor străine a fost brici la această ediţie, cu producţii care prezintă formate, limbaje şi perspective asupra actului scenic inovatoare la nivel european (chiar şi în cazul unor spectacole produse în urmă cu şapte ani, precum Miss Julie) şi provocatoare pentru mediul teatral autohton. E bine ca, măcar din când în când, spectatorii (profesionişti şi amatori) şi artiştii să-şi conştientizeze obişnuinţele şi să-şi reajusteze criteriile, iar asta se poate face prin contactul cu realitatea teatrală „de dincolo”.
Câteva lucruri bune cu care am rămas din prima parte a FNT 2018:
- Marius Turdeanu - actor mare, dar asta nu e o noutate. Însă când îl vezi în 10 (text Csaba Székely, regie Radu-Alexandru Nica, producţie Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu), cum ascute replica precum diamantul, cum scoate nuanţe peste nuanţe fără să se forţeze (aparent) prea mult, cum taie fin tragedia printr-un contrapunct comic sau cinic, cum ştie să pigmenteze un monolog fix pe linie, cât să nu transforme drama în melodramă şi să nu ucidă umorul, cu câtă naturaleţe e, în acelaşi timp, el însuşi şi personajul, sprijin pentru colegi şi star la rampă, ei bine, îţi aminteşti că Marius Turdeanu e mare actor.
- Irlandezii de la Dead Centre, conduşi de regizorii Ben Kidd şi Bush Moukarzel, au dinamitat, la propriu şi figurat, un text (Prima piesă a lui Cehov - ăsta e titlul spectacolului lor; această primă piesă cehoviană este cunoscută ca Platonov sau Piesa fără titlu), dramaturgia, în general, limitele convenţiei şi ale ficţiunii deopotrivă, un spectacol, al patrulea perete (acela imaginar, dintre actori şi public), decorul de pe scenă şi cam toate aşteptările, conştiente şi inconştiente, ale publicului.
Dacă ar fi vrut cineva o lecţie despre ce înseamnă „meta”, ei bine, spectacolul ăsta ar fi fost perfect, căci el se transformă într-un comentariu la comentariu, pornind de la textul lui Cehov. De exemplu, spectatorii pot asculta în căşti comentariile demente ale regizorului la propriul spectacol. Dar ăsta e doar un prim pas meta, căci lucrurile o iau complet razna. Iar Platonov este, la propriu, „unul dintre noi”, în sensul că - şi acum pot să spun, căci spectacolul şi-a încheiat reprezentaţiile la Bucureşti - un spectator este ales „să joace” acest rol (primeşte indicaţii în căşti; în una din cele două reprezentaţii din FNT, persoana aleasă a fost o fată).
Finalul este apoteotic, regizorul (Bush Moukarzel în propriul rol) nu doar că îşi distruge propria producţie şi, odată cu ea, tot ce ştim despre construcţie în artă, dar se şi „sinucide” (şi aici puteţi atribui ce sensuri vreţi, precum arta cere sacrificii, arta e viaţă sau arta îşi consumă creatorul etc.).
O precizare: ansamblul deconstructiv - suma de detonări dramaturgice, performative, existenţiale etc. - nu este altceva decât ilustrarea temelor cehoviene (viaţă, moarte, dragoste, neputinţă, nefericire, plictiseală) într-o formă neconvenţională, ba chiar explicit anticonvenţională. A doua precizare (terminologică): profit de ocazia cu care Dead Centre a făcut tabula rasa prin text şi spectacol ca să amintesc că „piesa” este întotdeauna un text, iar ceea ce vedem pe scenă, construit pe, pe lângă, cu, dincolo de, în paralel cu sau contrar textului, este spectacolul. A treia precizare (numai pentru spectatorii care au văzut Prima piesă a lui Cehov şi au uitat, poate, „regula pistolului lui Cehov”, niciodată spusă până la capăt în spectacol): dacă un pistol apare în primul act, cu siguranţă cineva va muri în actul al patrulea.
- Miss Julie, regia Katie Mitchell şi Leo Warner, de la Schaubühne, Berlin, a fost tot o deconstrucţie a convenţiilor. Simultan, spectatorul vede spectacolul, filmarea spectacolului, cu detalii pregătite special pentru prim-planuri, şi filmul montat. Astfel, perspectiva devine profund subiectivă, iar „bucătăria internă” a preluării şi ordonării unor informaţii (poveste, spectacol, personaje etc.), prin urmare a subiectivării lor, este la vedere. Textul lui August Strindberg este rescris complet din perspectiva lui Kristin, servitoarea lui miss Julie şi logodnica lui Jean. Iar filmul rezultat, cu montaj live (cea mai mare parte), este pură poezie despre singurătatea profund destructivă a unei femei. Ba chiar a două.
- Până în 28 octombrie poate fi văzută expoziţia Theater/Cinema a Brigittei Lacombe, o artistă care a fotografiat, de la Fellini la Leonardo DiCaprio, o parte bună din crema cinematografiei mondiale. În trei săli, la Arcub, sunt expuse 40 de fotografii imense ale unora dintre starurile filmului, cea mai veche, după propria mărturie a lui Lacombe, fiind a lui Fellini la filmările pentru Casanova. Preferata mea este Philip Seymour Hoffman în spectacolul „Moartea unui comis voiajor”. Lacombe a mai fost în România în timpul filmărilor la Cold Mountain.
- Levente Orbán este un actor aparte, nu doar prin talentul ludic, ci (mai ales) printr-o expresivitate specială care îmbină chipul, tăios şi cameleonic (poate părea de 25 ani sau de 50 de ani), cu plasticitatea corpului (amprenta mişcării). Asta îl face dificil de distribuit ca parte dintr-un grup - numai dacă îl conduce, deci dacă se diferenţiază de el. În Pomană, spectacolul lui Pál Frenák, producţie M Studio din Sfântu Gheorghe (secuime), un construct coregrafic compact, energetic şi, uneori, de-a dreptul frenetic, cu bărbaţi îmbrăcaţi în rochii de mireasă şi femei în furouri, lui Levente îi revine contrapunctul: dansează într-un scaun cu rotile. Iar una dintre scenele sale, în care îl impersonează pe Dean Stockwell în Blue Velvet (când face lip-syncs la In Dreams a lui Roy Orbinson), cu microfonul şi ţigara din film, dar şi cu un mantou de vulpe polară şi trei mistreţi ţinuţi în lesă de o dresoare, e demenţă de-a dreptul.
- Tot de la Sfântu Gheorghe secuime, de la Teatrul „Tamási Áron”, Alice, în regia lui László Bocsárdi, un concert rock live, cumva gotic şi oarecum queer - prima replică din spectacol îi aparţine lui Alice: „Lumea asta devine din ce în ce mai queer” - este o altă demenţă, psihedelică, în care personajele, mai mult sau mai puţin ale lui Lewis Carroll, alunecă în visul lui Alice printr-un lift. Actorii sunt excelenţi, muzica e bună (sZempöl Offchestra), scenografia e impresionantă ca imagine, execuţie şi utilitate, iar Mátray László (asta e pentru fanele actorului) este de nerecunoscut într-o variantă de Alice.
- Odioasa povestire a lui Gabriel Garcia Marquez, despre Eréndira şi bunica sa, a bântuit teatrul timişorean stagiunea trecută. Au fost două montări, în două teatre, dar în aceeaşi clădire. Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” a produs un spectacol de Kocsárdi Levente, Eréndira & bună-sa / remix, iar Teatrul German de Stat, unul de Yuri Kordonsky, Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet, premiat de Uniter pentru regie şi selectat în FNT. La Kordonsky este interesantă modalitatea de a povesti: prin retroproiecţie, în fundal se văd desenele în nisip, realizate live de Ioana Popescu (autoarea costumelor), dar şi replici scurte. Se creează astfel un stil de povestire şi se dă un luciu magic personajelor, deşi chinurile Eréndirei tot groaznice sunt (scena „muncii”, un contact sexual ce funcţionează ca perpetuum mobile, este insuportabilă), iar actriţa Olga Török tot o mână de om şi un munte de expresivitate rămâne.
Imagine principală: Levente Orbán în „Pomană” / de Florin Biolan
