Romanul lui Michael Chabon explorează cu mult dinamism și forță viețile a două familii californiene pe care le leagă o prietenie încâlcită. Printre numeroasele personajele pe care povestea le urmărește se numără: Archy Stallings și Nat Jaffe, prieteni care au un magazin de discuri în California, iar Gwen și Aviva, soțiile lor care lucrează împreună ca moașe, Luther, tatăl lui Archie, un actor din filmele Blaxploitation sau Julius, fiu lui Nat, fiecare cu povestea lui complicată și surprinzătoare.  (O apariție specială are și Barack Obama, surprins în rolul de senator al statului Illinois.  

Titlul romanului, Telegraph Avenue, este dat de strada cu același nume care traversează orașele californiene Oakland și Berkely, cunoscută ca unul dintre simbolurile mișcării hippie. Istoria străzii face parte din contextul mult mai larg și complicat pe care Chabon îl creionează în romanul său, care atinge teme percum istoria recentă, cultura pop, discriminare rasială, prejudecăți sau corectitudine politică.

Apărut în 2012, romanul a fost tradus în română de către Andra Matzal și Cosmin Postolache și publicat în colecția Musai, la editura ART. 

---

Lydia şi Garth, un avocat pentru clienţii fără posibilităţi, urmau să-şi întâmpine bebeluşul în sufragerie. Era o cameră uriaşă cu tavanul înalt şi nimic care să o despartă de exterior în afara unei ferestre solide, uriaşe. Fata – Arabia, Alabama, un nume geografic – se holba la spectacolul oferit de mama ei dezbrăcată, aşezată ca o sculptură de marmură în mijlocul camerei. Fetiţa ţinea un carneţel unde documenta etapele sarcinii mamei sale, colorat pe margini cu markerul, unde desenase flori şi un fetus încântător etichetat BELLA. Două canapele fuseseră împinse ca să facă loc unui sendviş alcătuit dintr-un preş mare, o folie şi o perdea de duş cu faţa Fridei Kahlo. Garth, un bărbat mic şi slab cu barbă roşcată şi chelie, dormea alături pe un pat improvizat.

— Sunt la nouă! spuse Lydia în semn de întâmpinare, la asta adăugându-se şi comentariul feselor păroase în timp ce se lăsă în patru labe, aplecată pe podea. 

— Sută la sută pregătită. 

— Încerc s-o conving să împingă un pic, spuse Aviva.

Se aşeză alături de Lydia, examinând o pe femeia palidă, bătrână, aflată la a doua naştere. Era puţin nemulţumită de femeie, deşi numai Gwen îşi putea da seama de asta. Îşi ţuguiase vârful buzelor într o parte, ca atunci când te fereşti de un sărut. Stătea desculţă şi purta un sorţ alb de bumbac, iar părul său negru era strâns într-un coc neglijent. Avea unghiile vopsite cu roşu, la fel ca Regina din Saba a lui Archy. 

— Dar mami nu şi nu. 

— Nu vreau să împing, spuse Lydia. 

Un fior de durere o străbătu, poticnindu-i vocea de yoga, acordată la ritmul respiraţiei. 

— E totul în regulă, Gwen? Nu pot să mai stau o vreme aşa? Mă simt mai bine aşa. 

Dacă Aviva socotea că era timpul să împingă, atunci asta era şi opinia lui Gwen. Nu aveai nicio şansă să devii o Alice Waters a moaşelor mergând pe mâna mamelor. 

— Ei bine, măcar te ajută gravitaţia, începu Gwen, mai puţin dispusă decât asistenta ei să fie politicoasă sau răbdătoare, pregătită totuşi pentru runda preliminară cu femeia goală, aşezată în patru labe. 

— Dacă cineva a reuşit vreodată să scoată un bebeluş printr o găurică atât de mică ca a ta, înseamnă că eu n-am prins de veste.

— Ar fi interesant, spuse Aviva, acum că o zici. Poate c-ar trebui să încercăm. 

Cuvintele erau amuzante, dar tonul vocii era tot critic, cel puţin aşa o percepea Gwen. 

— Stai să mă spăl pe mâini şi tot tacâmul, apoi băgăm Dopplerul să vedem ce se întâmplă acolo, spuse Gwen, scăpând de geantă. 

— Bună, drăguţo. Arcadia. Ce părere ai tu, domnişoară Arcadia? 

Fata dădu din umeri, cu ochii mari şi plânşi, dar fără vreo urmă de disperare. Fără sprijinul unei gândiri mai magice, de care nimeni nu părea să dea semne în camera asta, domnea o atmosferă adâncă şi solemnă, pe care numai un copil putea să o pătrundă cu adevărat. În mod sigur nu bătrânul Garth era cel care să înveselească spiritele, cu degetul mare ieşindu-i din şosetă, sforăind pe canapea. 

— Destul de scârbos, spuse fetiţa, ridicându şi carneţelul ca şi când s-ar fi apărat de scârboşenie. 

Articolul Şapte spunea să nu se taie cordonul ombilical până când placenta nu încetează să zvâcnească. Articolul Doisprezece era o abureală despre folosirea luminii artificiale. Gwen nu avea de gând să o jignească pe fetiţă, însă întotdeauna planurile păreau prosteşti în retrospectivă, atunci când te trezeai în mijlocul unei situaţii care nu mergea în direcţia prevăzută. 

— Scuze, mami. 

— Nu trebuie, icni mama, nu trebuie să te uiţi dacă nu vrei, ţi-am zis… 

— Vreau să stau.

— Scârbos poate fi şi interesant. Nu? 

Arcadia aprobă. 

Lydia se lăsă uşor pe vine şi căzu în genunchi, ca un castel de nisip surpat de valuri. În patru labe, cu ochii închişi şi gâtul ei lungit, parcă făcea pantomimă după comportamentul unui animal. 

— O să împing acum, anunţă ea. Toată lumea să tacă, adăugă cu aceeaşi voce de stewardesă calmă. 

Tonul vocii ei era nepotrivit şi înspăimântător, ca un clinchet defectuos al unui pahar de vin, şi în secunda aceea Garth se ridică şi se holba la Gwen, ştergându şi balele cu mâneca. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

Ochii lui se dezlipiră de ai lui Gwen, se uită împrejur, încercând să scape de mreaja visului, căutând bebeluşul, găsindu-şi nevastă care, săraca, nu mai vedea nimic din ce se întâmpla în jur. 

— Totul e în regulă, dragule, spuse Aviva. Dar vom avea nevoie de Frida Kahlo. 

Gwen se duse în bucătărie să bea un pahar cu apă şi, în numele dezinfectării, dacă nu al mândriei, să scape de ultima urmă a Elsabetei Getachew. N-ai nicio scuză – ăsta da dialog. Sufocă amintirea renăscută a ruşinii ei cu o pereche de mănuşi fără latex. Când se întoarse în sufragerie, văzu că Frida Kahlo fusese acoperită cu un prosop de baie portocaliu. Lydia stătea pe spate, sprijinindu-se pe un maldăr de eşarfe, cu vinişoarele explodate pe abdomen ca pe corneea unui ochi. Scotea un nou tip de sunet, un huruit care creştea încet în intensitate, până când înflorea într-o succesiune rapidă de înjurături care făcură pe toată lumea să râdă. 

— Bună asta, spunea Aviva. Bună. 

Deşi Aviva prinsese mii de bebeluşi cu mâinile ei ferme şi experimentate, acum că era timpul, o lăsă pe Gwen Shanks, partenera ei virtuoasă, să-şi facă treaba cu înotătoarele ei mari, sigure ca stâlpii de pe Golden Gate Bridge. 

În timp ce schimba locul cu Gwen, Aviva îi comunică prin arcuirea sprâncenelor pline de semnificaţii că simţea ceva aiurea, ceva neprevăzut în carneţelul cu planul de naştere, care zăcea uitat sub scaunul fetiţei. Capacitatea aparent mediumnică a Avivei de a simţi de dinainte când era pe cale să se întâmple ceva, mai ales în contextul unei naşteri, nu era pur şi simplu rezultatul statistic al pesimismului. Sceptică prin natură, Gwen fusese de prea multe ori şocată când previziunile Avivei se adevereau, aşa că nu se mai îndoia de ea. Se încruntă, încercând să vadă despre ce era vorba, negăsind nimic în neregulă. Când se întoarse spre Lydia, orice urmă de încruntare dispăruse complet. 

— OK, spuse, hai să vedem ce mai face domnişoara Bella acolo. 

Gwen se aplecă pe podea şi constată că labiile interioare ale Lydiei Frankenthaler se transformaseră într un cerc de foc. O dâră de lichid şi nişte păr erau semnele clare ale bebeluşei ambasadoare, anunţând că venirea ei pe lume era iminentă. 

— Dă tot ce poţi, spuse Gwen. A început, haide, Dumnezeule!

— Lydia, dragă, îţi aminteşti cum ai zis că nu vrei să împingi, spuse Aviva, venind alături de Gwen. Ei bine, acum chiar aş vrea să te opreşti. Nu mai împinge, las-o pe ea. 

— Vine repede, spuse Gwen. Ai grijă. 

Urmă un val de lichid şi piele şi, cu o ultimă tresărire a vaginului, fetiţa ieşi cu capul înainte, drept în palmele deschise ale lui Gwen. Fetiţa avea ochişorii deschişi, nebuloşi şi opaci, dar în momentul în care începu să ţipe, ochii îi sclipiră, fixând-o pe Gwen. Aerul mirosea puternic a ceva între sex şi măcelărie. Tatăl spuse „O!“ şi veni lângă Gwen să ia bebeluşul care îi fusese încredinţat. Arcadia rămase deoparte, scârbită şi entuziasmată de ghemul mic de roşeaţă vie din mâinile tatălui ei. Înfăşurară bebeluşul înt- o păturică şi, în timp ce Aviva o ajuta pe Lydia să-şi ridice capul, Garth şi Arcadia făcură cunoştinţă bebeluşului, mamei şi sânului. Gwen stătea chircită de cealaltă parte a cordonului ombilical argintiu, privind de una singură fluviul de sânge care pulsa încet, ieşind din vaginul Lydiei ca dintr un burete stors. 

Fusese necesar tot antrenamentul lui Gwen şi darul ei de a minimaliza dezastrul pentru a se abţine de la a pronunţa silabele fatale „Că-cat“. Dar Aviva era pe fază şi, în momentul în care Gwen îşi ridică puţin privirea dinspre balta de sânge care asaltase perdeaua de duş, era acolo, pregătită deja s-o asiste. Aviva se aplecă lângă Gwen ca un scutier, mirosind a lămâie şi a transpiraţie de subraţ, îndeajuns încât Gwen să i înregistreze prezenţa fără alte comentarii. Hotărâră să aştepte placenta. Suptul periodic al bebeluşului marca trecerea câtorva minute. Aviva trase puţin de cordonul ombilical şi se încruntă. Scoase un sunet încet şi spuse „Hmm“. 

Tonul vocii ei înţepă balonul de fericire în care era înconjurată Lydia. Garth se uită tăios. 

— E totul în regulă? 

— E bine. 

Gwen îşi desfăcu rapid trusa hipodermică şi căută o fiolă de Pitocin. 

— Aşa, spuse Aviva, placenta e puţin mai timidă acum, aşa că o să-ncurajăm uterul să se mai contracte puţin. Lydia, tu vezi-ţi de treabă cu alăptatul, cum merge? 

— Nu se mai satură! strigă Lydia. 

Totul era minunat în lumea ei. 

— S-a prins ca ventuza, suge încontinuu, adăugă ea. 

— Bine, spuse Gwen, pregătind injecţia cu un ritual automat de ciocănituri uşoare în fiolă, trăgând lichidul în seringă, citind gradaţia. Continuă ce faci şi, ca să ne asigurăm că totul e în ordine acolo jos şi se contractă, o să-ţi dăm puţin Pitocin. 

— Care i treaba? spuse Garth, care se zgâi să vadă ce se întâmpla între picioarele nevesti-sii. 

Nu era un ocean de sânge propriu zis, dar era mai mult decât suficient încât să-l şocheze pe tatăl cel naiv, care se scăldase până atunci într un ocean hormonal post partum de încredere în bunătatea lumii. 

— La dracu’. Ce-aţi făcut, fetelor, aţi dat o în bară cu ceva?

Imagine principală preluată de la Pexeles.