„Un thriller greu de uitat”, așa descrie cercetătorul Ștefan Baghiu cel mai nou roman al lui Mihai Radu, Respiră. O poveste capitivantă care se uită la aspectele complicate și neplăcute ale vieții și care te împinge să-ți pui întrebări despre lumea de azi.
Geo și Adina au pornit din același cartier, dar viața lor a luat-o în părți complet diferite. Reîntâlnirea dintre ei este marcată de planurile extreme a le lui Geo, a cărui întrebări și gânduri conspiraționale îl poartă tot mai departe de cei din jurul lui.
Mihai Radu (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este jurnalist la Recorder, unde realizează emisiunea Ce ne enervează, și la săptămânalul Cațavencii. După volumul de proză scurtă Hobby și alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut (2013) și Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele Sebastian, ceilalți și-un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018), Contaminare (2019) și Repetiție pentru o lume mai bună (2022).
Mai jos puteți citi un fragment din cel mai nou roman al său: Respiră.
Adina s‑a abandonat oboselii şi întregului vârtej de gânduri care‑i treceau prin minte. O durea mandibula, o durea capul, cu siguranţă era spart, probabil îi cursese şi sânge, un braţ se poate să fi fost dislocat din umăr, o durea cu tot cu omoplat şi sân, dar, dincolo de toate astea, dincolo de casa străină şi de acest individ care până la urmă s‑a dat jos de pe ea şi care murmură tot felul de prostii, dincolo de toate astea deci, de ce naiba se simţea nu doar eliberată, ci şi răzbunată? Şi‑a imaginat îngrozită cum chimia creierului şi toate secreţiile glandelor au preluat controlul asupra lumii sale, coordonându‑i simţirea, gândurile, ca să păstreze corpul pe linia de plutire. Corpul era mai important decât ea. Ce mai singurătate şi asta!
Gândurile sale erau tot atâtea fotografii care pluteau pe suprafaţa unui lac. Gândurile sale erau un peisaj care ascundea un secret. Din nou survola, fâl‑fâl, pasărea cu aripi mari, un zbor moale şi limpede pe deasupra lacului.
Când şi‑a dat seama că nu o s‑o caute nimeni, a început să plângă.
- Dă tot afară, dă tot afară, i‑a şoptit Geo, întrerupându‑şi programul de ştiri pentru această intervenţie terapeutică. Eşti în siguranţă. Ha‑ha, ştiu, exact asta ar spune cineva care ar urma să te tranşeze şi să‑ţi arunce maţele pe câmp la câini. Doamne, Adina, ştii că glumesc, nu e nevoie să menţionez de fiecare dată. Tocmai de asta zic să ne liniştim şi să încheiem treaba asta.
- Iartă‑mă că nu mă pot abţine, dar o spun cu toată afecţiunea şi ca să mai destind atmosfera: cum e printre „victime“? Mă gândesc că abia aştepţi să scapi, să pleci şi să povesteşti toate astea, nu? Mă gândesc că asta faci acum: textul, povestea, mărturia! La asta lucrezi acum, nu? Chiar, tu îţi faci textele sau doar le citeşti? Eşti prompteristă? Ce părere ai despre faptul că Inteligenţa Artificială o să compună toate ştirile, toate poveştile, tot, iar noi doar o să le repetăm după ea? Ar trebui să‑ţi arăt nişte chestii pe YouTube. Vrei să pun pe ChatGPT ce s‑a întâmplat în seara asta şi să vedem ce spune? Nu, nu te mai gândi, nu am familie. Şi nu, nu fi proastă, nu sunt nici o ameninţare pentru tine. Aş vrea eu. Ooo, ce n‑aş vrea să fiu o ameninţare pentru tot! Dar şi eu sunt victima ta, tu ai agresat, tu ai lovit, tu ai rănit prima. E legitimă apărare, doamnă prezentatoare. Deci glumesc, da?
Au rămas în tăcere, Geo se uita prin pozele de pe telefonul ei, stătea într‑un cot, pe partea stângă, astfel încât să vadă şi Adina. A ridicat‑o mai bine în pat, i‑a pus două perne sub cap.
Poze, multe poze, cu fata, cu bărbatul, colege, apoi ea goală, ea la salonul cosmetic, la masaj, ea crăcănată în pat, în chiloţi şi maieu, Geo îşi apropie ochii injectaţi de ecran, faţa transpirată, porii dilataţi, nasul gras, multe, multe poze făcute noaptea, de la fereastra dormitorului ei, unele în care apare şi ea, jumătate de faţă, în altele un ochi doar, o palmă cu degetele răsfirate pe geam, ca o stea‑de‑mare, dincolo de care întunericul curţii, copacii şi departe o altă casă, o altă spinare de acoperiş.
- Ai insomnii? Şi eu am. Mie noaptea mi se pare că înţeleg tot. Iar dimineaţa totul mi se pare fără nici un înţeles. O porcărie. Mă gândesc că lumea e o porcărie, apoi îmi spun că şi eu fac parte din lume. Nu mă opresc aici: undeva, undeva acolo e mereu gândul ăsta, că lumea e ceva, iar eu altceva, că e nepotrivire de caracter.
A râs isteric, a tuşit, e limpede că expresia îi venise pe moment şi era tare mândru de ea.
Tăcere, alte poze, filmuleţe din vacanţă, filmuleţe cu ea singură, noaptea, în dormitor, mult, mult întuneric şi fragmente din ea.
- Soţul dormea aici cu tine?
Ea dă din cap. Nu.
Alte filmuleţe.
- Aaa, îţi aminteşti când ţi‑ai pus ochelari şi te duceai la doctor, îţi picura în ochi atropină şi câteva ore nu vedeai, iar eu îţi citeam lecţiile, te duceam de braţ la şcoală? Despre asta e vorba. Înţelegi ce zic? Dar mai e o şansă. Mai e o şansă. Suntem mulţi, să ştii, mult mai mulţi decât credeţi voi. Înţelegi ce zic?
Adina aprobă din cap, deşi nu înţelegea nimic.
- Nu înţelegi. Nimeni nu înţelege.
A mângâiat‑o pe cap de câteva ori, compătimind întreaga specie umană.
Geo s‑a ridicat de lângă Adina milităreşte, hotărât, aproape sportiv.
I‑a stins lumina, i‑a zis că, odată adaptaţi la întuneric, ochii vor absorbi multă lumină din stradă, să se odihnească, să se liniştească. A mers într‑o altă cameră, cea mai mică, un fel de depozit sau cameră în care arunca obiecte la întâmplare, să nu le mai vadă prin celelalte camere, să nu‑i mai stea în cale prin casă. De acolo, respirând greu în toată căutarea, a apărut cu o pereche de ochelari fumurii, culoarea şobolanului, explicit feminini, pe braţele cărora era un ornament auriu destul de mare, câteva petale, frunze, oricum, ceva vegetal.
Pe hol, până să iasă, s‑a auzit din nou vocea mamei:
- Nu uita să iei măsline.
- Nu, mama, nu.
Doamne, cât de frumoasă era maşina, cum a mormăit sub el când a pornit‑o!
Îi studiază interiorul, miroase volanul, caută prin torpedou şi în spaţiul de depozitare de sub cotieră. Ia cam tot ce găseşte, îşi bagă prin buzunare: un parfum, gumă de mestecat, şerveţele, o pereche de ochelari de soare pe care şi‑i pune la ochi şi se studiază în oglinda retrovizoare. Nu îi folosesc, sunt prea închişi la culoare, noaptea nu vede nimic cu ei, revine la ochelarii gri feminini.
Străzile aproape pustii, parcă un privilegiu al măreţiei verii, care are această putere, această prestanţă, de‑a alunga oamenii din oraş şi de‑a se întinde toată pe străzi ca o pisică pe raftul unui magazin la ora prânzului, un magazin mic, cu un vânzător adormit şi el, ora aceea din centrul zilei, din centrul lumii, ora din unghiul orb al istoriei, când se poate întâmpla orice. Chiar orice.
Geo murmură:
- „Ştim că înregistrările camerelor de supraveghere au fost ridicate de procurori şi sunt analizate chiar în aceste momente de aceştia. Maşina ar fi făcut mai multe drumuri în noaptea cu pricina. Însă mai multe informaţii vom avea în următorul jurnal“.
Supermarketul e puternic luminat. Mereu l‑a învins această alăturare: lumina de neoane, albă ca dinţii bogaţilor, şi specificaţia „non-stop“, veşnicia acelei lumini. Odată, i‑a şoptit la ureche unui domn în faţa raftului cu băuturi alcoolice:
- Imaginează‑ţi că lumina ar putea să ne omoare, să treacă prin noi!
Tipul s‑a uitat peste umăr, s‑a îndepărtat, pur şi simplu nu voia să aibă de‑a face cu un nebun sau drogat.
- Băi, fiţosule, dar ce zici de conserva de cerb, ă? Mănânci? Îţi place să te caci cerb, ă? Sta‑ţi‑ar coarnele în cur.
Era băut atunci, de‑acolo tot curajul. Altfel n‑ar fi zis nimic, ar fi reacţionat la mediul social cum ştia el mai bine: ar fi transpirat.
Conserva de cerb avea legătură în mintea sa cu măreţia ţării, cu faptul că liderii politici, hoţi şi vânduţi globaliştilor, au ucis România. Despre asta era vorba în discuţiile cu prietenul său Relu: salvau o ţară pe moarte, salvau pădurile de defrişări ilegale, salvau urşii de vânătorile bogaţilor din Vest, salvau cerbii de conserve… Şi altele. Relu se oprea cu gândurile aici, bea cinci‑şase beri, cânta nişte cântece legionare şi adormea cu Căpitanul alături, dar Geo nu, Geo sfârşea mereu spunându‑şi că totul e o porcărie, că nimeni nu va înţelege niciodată nimic.
Dincolo de neoane, dincolo de „De ce au semnat 56 de ţări un tratat pentru a nu te lăsa să te aventurezi în Antarctica? De ce avioanele nu zboară niciodată deasupra Antarcticii? Cum se face că Luna este la distanţa şi poziţia perfecte pentru a acoperi Soarele PERFECT şi ECHIDISTANT în timpul unei eclipse, în loc să fie prea mică sau prea mare sau într‑o parte? Cum a «pierdut» NASA filmările expediţiei pe Lună? Probabil una dintre cele mai avansate agenţii şi unul dintre cele mai importante momente pentru omenire. Dacă Neil Armstrong a fost primul care a păşit pe Lună, cine ţinea camera? Dacă maimuţele au evoluat în oameni, de ce maimuţele sunt încă maimuţe?
Cum există 95% ADN «rezidual»? Cine a decis că este de fapt «rezidual»? Cum au fost structurile uriaşe, simetrice, detaliate, sacre, sănătoase din punct de vedere geometric, cum ar fi catedralele şi clădirea Parlamentului, create de oameni care locuiau în colibe de lemn, mergeau în căruţe trase de cai şi nu aveau maşini sau lasere?
De ce se găseşte aceeaşi arhitectură tartariană în toată lumea? De ce există nave spaţiale descrise în arta egipteană antică? De ce trebuie să plătim pentru a trăi pe pământul pe care ne‑am născut? De ce există imagini cu ciuperci peste tot în arta creştină antică? De ce se îmbracă papii ca nişte ciuperci gigantice, Amanita muscaria? De ce este mai ieftin să cumperi fast‑food făcut din creşterea, hrănirea şi adăpostirea unei vaci decât să cumperi fructe şi legume naturale? De ce operele de artă egiptene antice descriu conuri de pin şi este o coincidenţă faptul că glanda pineală arată, de asemenea, ca un con de pin? De ce există reprezentări ale dragonilor peste tot în lume, în diferite culturi, la mii de ani distanţă? De ce munţii uriaşi cu vârful plat din lume sunt în concordanţă cu geometria copacilor pietrificaţi gigantici? De ce există atât de mult simbolism demonic în industria muzicii şi divertismentului? De ce piloţii nu trebuie să ajusteze unghiul de zbor al nasului unui avion pentru a ţine seama de curbura Pământului? De ce aproape toate jocurile video gravitează în jurul uciderii?
De ce numele noastre pe documentele oficiale sunt scrise cu majuscule, la fel cum sunt pe pietrele funerare şi pe sediile corporaţiilor? Cum se face că filmele şi desenele animate precum Simpsons sunt capabile să prezică atât de exact şi precis evenimente culturale specifice?“, dincolo deci de toate acestea, cum poate cineva să creadă că vacile poluează mai mult decât maşinile? Cum poate un om să creadă asta? Cum?
Aşa se întâmpla de fiecare dată: supermarketurile îl enervau, îi aminteau imensa nedreptate a lumii, minciuna ei, dar şi termenul de valabilitate care e aproape de expirare. Ce poate fi mai deprimant ca un ambalaj? îşi spunea.
Când îşi smulgea o pieliţă de la un deget şi îl ustura şi‑i curgea sânge, avea convingerea că e foarte aproape de înţelesul profund al vieţii.
Geo e aşezat în dreptul casei de marcat numărul 3, se uită mândru la panoul cu angajatul lunii: e poza Marianei. Mariana lui, Mariana aşa cum el nu a văzut‑o niciodată, o poză făcută cu ani în urmă, la vreo nuntă sau la Revelion: părul creţ, roşcat, o explozie de prospeţime în pielea albă, ochii înconjuraţi de fard verde, un zâmbet până la urechi. Sânii nu i se văd, sânii fiind spectaculoşi, favoriţii lui.
Mariana e singură la casă, butonează pe telefon, îl vede târziu, orice ar însemna asta, e neliniştită brusc, nervoasă:
- Ţi‑am zis să nu mă mai cauţi. Ce naiba ai la faţă? Ce sunt ochelarii ăia?
- Ne vedem afară, în parcare.
- Măi, tu nu auzi?! Pe bune acuma, sunt ochelari de femeie, Geo.
- Surpriză! Ceva mare, ceva foarte mare, atât îţi zic.
- Geo!
- În parcare. Te aştept.
- Mă enervezi. Ce prost eşti uneori.
Atitudinea Marianei se schimbase însă, chiar zâmbea, probabil îi părea simpatic cu ochelarii aceia caraghioşi, cu ochii plânşi, cu sprâncenele ridicate într‑o continuă mirare, ca un panda trezit din somn, nerecunoscând lumea în care a nimerit.
Geo e în maşină, ascultă muzica de la radio, de fapt, îi place să fie un zgomot de fundal, să împrăştie liniştea, bate ritmul cu degetele în volan, se uită spre uşa magazinului.
„When I’m away from you, I’m happier than ever
Wish I could explain it better
I wish it wasn’t true
Give me a day or two to think of something clever
To write myself a letter
To tell me what to do, mm‑mmm.“
O vede pe Mariana ieşind în parcarea imensă şi pustie, privind în toate direcţiile, nervoasă. Zâmbeşte satisfăcut şi o mai lasă câteva secunde pradă dezorientării şi nervilor. Femeia butonează, îl sună, Geo îi respinge apelul. E glumă şi e excitare deopotrivă, e tachinare şi enervare. Îi face semn cu farurile, claxonează scurt, Mariana se îndreaptă neîncrezătoare spre maşină.
- De unde e?
- E a mea. Nu ţi‑am zis că totul se va rezolva, nu ţi‑am zis aşa? Nu ţi‑am zis să ai încredere în mine?
Mariana atinge tot, se bucură ca un copil, e numai zâmbet, se încruntă şi face ochii mari la el, dar fericirea e acolo, pe faţa ei.
- Cum să fie, mă, a ta? Şi ce‑ai păţit la faţă? Iar ai luat bătaie? Ce‑ai mai făcut?
- Nimic, jur pe viaţa mea, nimic.
- Cum nimic, tu nu te uiţi la tine?
- E o chestie alergică. Dispare până mâine. Am pus mâinile pe o substanţă, apoi mi‑am atins faţa, nu ştiam că sunt alergic la chestii din ea, dracu’ să‑i ia, că nu ştii ce pun în nimic.
- De unde ai luat‑o?
- Frumoasă, nu? Vacanţă scrie pe ea.
- Facem toată ţara cu ea.
- Poate mergem şi în Grecia sau Italia sau…
Mariana mângâie bordul şi cotiera, îi e ruşine că maşina a trebuit să audă această ceartă dintre ei şi cuvintele nu tocmai frumoase.
- Şi acolo mergem, zice el, pe rând.
- Mă iei la patru?
- Din păcate, nu pot, plec acum cu ea şi o las la nişte băieţi de‑ai mei, să se bage ca lumea pe ea, că vreau nişte schimbări. Una‑alta, punem nişte faruri mai şmechere. O fac lux. Am venit cu ea să ne... puţin. Dă‑ţi chiloţeii jos.
- Am discutat asta.
- Hai, măi, Mari!
- Ştii că e mai complicat de atât.
- O să plece şi mama, vei vedea, o să fie totul bine.
- Te rog, te rog, măcar fără minciuni.
- Maşina asta e o minciună?
Mariana trebuie să accepte realitatea, maşina e mai reală decât ei doi la un loc. Zâmbeşte.
- Mi‑o dai şi mie câteodată?
- Dacă eşti fată cuminte şi ascultătoare. Ia uite!
Geo scoate din buzunar parfumul. Mariana e bucuroasă şi dezamăgită.
- E luat din el.
- Iartă‑mă, sunt dement cu mirosurile, mă ştii. Am probat până s‑a dus dracu’ din el. De la o amică de‑a lu’ Georgeta, e adus direct din mall. Şi am mai dat şi pe urmă, după ce l‑am luat, că nu mi se părea tocmai OK, dar e belea. Vezi dacă‑ţi place, că mai iau.
Mariana se dă cu parfum. Îi place.
- Mm, e mişto rău, îmi place că‑i dulce!
Geo o miroase.
- Eşti tu dulce toată, dă‑mi limba.
- Chiar vrea maică‑ta să plece?
- Nu mai e după ea. Sunt hotărât.
- Aş putea să fiu fată cuminte, ştii.
Mariana se pisiceşte.
- Atât primeşti azi, îi zice şi‑şi trage tricoul peste sânii mari, luminoşi.
Ei singuri ar putea lumina întreaga parcare, de câte ori nu şi‑a imaginat Geo, masturbându‑se, cum sânii ăştia se înalţă ca două baloane strălucitoare pe cerul cartierului Rahova.
- Dumnezeule, dă şi chiloţii jos puţin.
Geo e cu nasul între sâni, îi pupă, îi adoră, transpiră, bineînţeles. Mariana lasă capul pe spate, amorţită. Geo îi suge, îi alintă, îi mozoleşte, îi muşcă şi Mariana geme de durere, el încetează, cunosc amândoi acest ritual.
- Bani… nu ai şi nişte bani? întreabă Mariana, cu ochii proptiţi în plafonul de piele cafenie al BMW‑ului.”
Imagine principală realizată de Czapp Árpád și preluată via Pexels.
