Carte / Sclavie

O poveste de Pulitzer despre ruta subterană a sclavilor

de Scena 9

Publicat pe 22 noiembrie 2017

Am putea crede că, la 150+ ani de când au fost abolite sclavia în America și robia romilor în țările române, un roman pe tema sclaviei nu mai are prea multă actualitate. Că, cel mult, ar putea fi citit pentru a privi într-un trecut ale cărui abuzuri teribile ar fi azi, în prezentul emancipat, irepetabile. Doar că știrile la zi demontează cu totul ideea asta: white supremacy a reînceput să câștige teren în spațiul public, comerțul cu imigranți sclavi înflorește în Libia, extremismul suflă în ceafa Europei, în România doar 2% dintre oameni ar accepta să aibă în familie o persoană de etnie romă, în timp ce mulți români sunt, la rândul lor, victime ale sclaviei moderne etc. Dat fiind contextul ăsta, romanul „Ruta subterană” al lui Colson Whitehead, de-abia apărut în limba română la Editura Humanitas Fiction, e cu atât mai relevant și mai necesar. Răspremiată cu unele dintre cele mai importante distincții literare, printre care și Pulitzer-ul pentru ficțiune pe anul trecut, „Ruta subterană” e povestea unei sclave fugare de la jumătatea secolului 19, care reușește să evadeze de pe o plantație de bumbac. Rețeaua clandestină întinsă de-a lungul statelor americane despre care scrie Whitehead a existat și în realitate și a  salvat vieți, dar odată trecută prin filtrul ficțiunii, devine o lume în sine, pe fundalul căreia se întâmplă urmăriri dramatice, ciocniri importante între vieți și răsturnări de situație. Cartea va fi lansată sâmbăta asta (25 noimebrie), la Gaudeamus, la standul Editurii Humanitas, unde la ora 13:30, Radu Paraschivescu, Cristian Pătrășconiu și Denisa Comănescu. Până atunci, vă propunem să citiți câteva fragmente:

 

Butucii noi pe care-i comandase Terrance erau explicaţia întârzierii cu care a fost pedepsit Marele Anthony. Tâmplarii lucrară toată noaptea să termine mecanismele de fixare, împodobindu-le cu gravuri grosolane, deşi ambiţioase. Minotauri, sirene pieptoase şi alte făpturi fantastice se zbenguiau scrijelite în lemn. Construcţia a fost montată pe peluza din faţă, în iarba grasă. Doi supraveghetori îl fixară în ea pe Marele Anthony, care rămase atârnat acolo în prima zi.

A doua zi sosi într-o trăsură o ceată de musafiri – făpturi auguste din Atlanta şi Savannah. Doamne şi domni de vază pe care Marele Anthony îi cunoscuse în călătoriile sale, plus un jurnalist de la Londra venit să adune ştiri de pe scena americană. Mâncară la o masă întinsă afară pe peluză, savurând supa de ţestoasă şi friptura de berbecuţ ale lui Alice şi născocind complimente pentru bucătăreasă, care n-avea să le primească nici- odată. Marele Anthony a fost biciuit pe toată durata mesei – şi toţi mâncară încet. Jurnalistul mâzgălea ceva pe hârtie între două înghiţituri. Urmă desertul, şi mesenii gălăgioşi se mutară înăuntru ca să scape de ţânţari, în timp ce pedeapsa Marelui Anthony continua.

În a treia zi, chiar după prânz, lucrătorii au fost chemaţi de pe câmp; spălătoresele, bucătăresele şi ajutoarele de la grajd au fost întrerupte din ceea ce făceau; sclavii de la conac au fost opriţi din treburi. Se adunară toţi pe peluza din faţă. Oaspeţii lui Randall sorbeau rom cu mirodenii, în timp ce Marele Anthony era înmuiat în ulei şi fript. Martorii au fost scutiţi de ţipetele lui, căci bărbăţia îi fusese tăiată în prima zi, vârâtă în gură şi cusută acolo. Cadrul de lemn fumegă, se înnegri şi luă foc, în timp ce siluetele gravate în lemn se răsuceau în flăcări de parc-ar fi fost vii.

Terrance luă cuvântul în faţa sclavilor de pe toată moşia. „Există o singură plantaţie acum“, le spuse el, „unită în scop şi metodă“. Îşi exprimă durerea pe care i-o provoca moartea fratelui său, alinată la gândul că James se afla acum în rai alături de părinţii lor. În timp ce vorbea se plimba printre sclavi, lovind ritmic cu bastonul în pământ, ciufulind capetele celor mici şi bătându-i uşor pe umăr pe câţiva dintre cei mai vrednici lucrători din jumătatea de sud. Verifică dantura unui tânăr pe care nu-l mai văzuse până atunci, răsucindu-i maxilarul ca să se uite mai bine, şi dădu aprobator din cap. „Ca să putem hrăni pofta nesăţioasă de bumbac a lumii“, spuse el, norma zilnică a fiecărui culegător urma să fie majorată cu un procent stabilit în funcţie de rezultatele la recolta precedentă. Câmpurile aveau să fie reorganizate ca să includă un număr mai eficient de rânduri. Terrance continuă să se plimbe şi plesni peste faţă un bărbat năpădit de lacrimi la vederea prietenului său care se zvârcolea în butuci.

Când ajunse la Cora, îi vârî o mână în bluză şi-i luă în palmă un sân. Apoi strânse. Ea nu se mişcă. Nimeni nu se mişcase de când începuse el să vorbească, nici măcar ca să se ţină de nas la mirosul cărnii fripte a Marelui Anthony. Petreceri n-aveau să mai fie decât de Paşte şi de Crăciun, spuse Terrance. El însuşi urma să aranjeze şi să aprobe toate căsătoriile, ca să fie sigur că soţii se potrivesc şi că promit urmaşi. Se introducea o nouă taxă pentru cei care munceau duminica în afara plantaţiei. Dădu din cap spre Cora şi continuă să se plimbe agale printre negrii aflaţi în proprietatea lui, împărtăşindu-le cum avea de gând să îmbunătăţească lucrurile.

Apoi îşi încheie cuvântarea. Se înţelegea de la sine că sclavii urmau să rămână pe loc până când Connelly le spunea că pot să plece. Doamnele din Savannah îşi mai turnară băutură din carafă. Jurnalistul începu un caiet nou şi se apucă iar să ia notiţe. Master Terrance se întoarse la musafirii săi, însoţindu-i să vadă lanurile de bumbac.

Cora nu fusese a lui – până acum. Sau fusese dintotdeauna şi abia aflase. Atenţia ei se detaşă de ce se petrecea în jur. Pluti dincolo de sclavul cuprins de flăcări, de conac şi de hotarele moşiei Randall, spre un loc necunoscut. Încercă să-l umple cu detalii din povestirile altora, cernând relatările sclavilor care-l văzuseră. De fiecare dată când desluşea ceva – clădiri din piatră albă şlefuită, oceanul prea vast pentru a întrezări vreun copac, atelierul unui fierar de culoare care nu avea alt stăpân decât pe sine însuşi –, imaginea se zbătea ca un peşte pe uscat şi-i dispărea din minte. Trebuia s-o vadă cu ochii ei, dacă voia s-o păstreze.

***

Ruta subterană… Caesar fusese foarte ocupat. Oare chiar era funcţională până în Georgia? Ideea evadării o copleşi pe Cora. Lăsând la o parte pregătirile personale, cum puteau să-i anunţe la timp pe agenţii feroviari? Caesar n-avea nici un pretext să plece de pe moşie până duminică. El îi spuse că evadarea lor urma să stârnească o asemenea agitaţie, încât n-are să mai fie nevoie să-şi anunţe omul.

Doamna Garner sădise în Caesar germenii evadării în multe feluri, dar o învăţătură anume îl adusese în atenţia rutei subterane. Era într-o după-amiază de sâmbătă, şi ei stăteau pe terasa din faţă a conacului. Pe drumul principal se perinda pe sub ochii lor spectacolul de la sfârşitul săptămânii. Negustori cu căruţe, familii care mergeau la târg. Sclavi demni de milă legaţi cu lanţuri de gât, unul după altul, târându-şi pasul în cadenţă. În timp ce Caesar îi masa tălpile picioarelor, văduva îl încurajase să-şi cultive o deprindere, un meşteşug care avea să- i fie de mare folos ca om liber. El devenise dulgher, făcându-şi ucenicia la un atelier din apropiere, deţinut de un unitarian deschis la minte. Până la urmă, ajunsese să-şi vândă castroanele frumos modelate la piaţă. După cum observase doamna Garner, avea mâini pricepute.

Pe plantaţia Randall, Caesar îşi continuase îndeletnicirea, alăturându-se alaiului care mergea duminica la oraş – vânzătorii de muşchi de turbă, croitoresele ieftine şi muncitorii cu ziua. Vindea puţin, dar excursia săptămânală era o amintire măruntă, deşi amară, a vieţii pe care o dusese în Nord. La apusul soarelui îi era cumplit de greu să se desprindă de spectacolul din faţa lui, de dansul fascinant dintre negustorie şi dorinţă.

Într-o duminică venise la el un alb cărunt, adus de spate, şi-l invitase în prăvălia sa. Ar fi putut să-i vândă el marfa în timpul săptămânii, se oferise, şi amândoi ar fi avut de câştigat. Caesar îl mai văzuse plimbându-se printre negrii veniţi să vândă şi oprindu-se scurt lângă obiectele lui, cu o figură curioasă. Nu-l băgase în seamă, dar acum cererea îl făcea suspicios. Faptul că fusese vândut în Sud îi schimbase drastic atitudinea faţă de albi. Era prudent.

Bărbatul vindea alimente, galanterie şi unelte agricole. În prăvălie nu erau clienţi. Coborâse vocea şi-l întrebase:

— Ştii să citeşti, nu?

— Mă scuzaţi? făcu Caesar, imitând felul de a vorbi al băieţilor din Georgia.

— Te-am văzut la piaţă citind firmele. Un ziar. Trebuie să te păzeşti. Nu sunt singurul care observă aşa ceva.

Domnul Fletcher era din Pennsylvania. Se mutase în Georgia pentru că, aflase el prea târziu, soţia lui refuza să locuiască altundeva; avea anumite păreri despre aerul de aici şi despre efectele lui binefăcătoare asupra circulaţiei. El îi dădea întrucâtva dreptate în privinţa aerului, dar în toate celelalte privinţe, Georgia era mizerabilă. Domnul Fletcher detesta sclavia şi o considera o insultă adusă Domnului. Nu fusese niciodată activ în cercurile aboliţioniste din Nord, dar, văzând cu ochii lui sistemul monstruos, îi veneau în cap gânduri pe care nu şi le recunoştea. Gânduri care ar fi putut să-l determine să fugă din oraş – sau mai rău.

Îl luase pe Caesar drept confident, deşi risca să fie trădat de dragul recompensei. Caesar îi acordase şi el încredere. Mai întâlnise genul acesta de albi, oameni cinstiţi care credeau în cuvintele ieşite din gura lor. Cât de adevărate erau aceste cuvinte era o altă poveste, dar, cel puţin, ei credeau în ele. Albul din Sud fusese scuipat din măruntaiele diavolului şi n-aveai cum să prevezi următoarea ticăloşie.

La finalul acelei prime întâlniri, Fletcher luase cele trei castroane de la Caesar şi îi spusese să revină săptămâna următoare. Castroanele nu se vânduseră, dar adevărata afacere a celor doi prosperase pe măsură ce discuţiile dintre ei îi dădeau formă. Ideea era asemenea unei bucăţi de lemn, se gândea Caesar, care avea nevoie de priceperea şi ingeniozitatea omului pentru a scoate la lumină forma dinlăuntrul ei.

Duminica era momentul ideal. Atunci, soţia lui Fletcher mergea în vizită la verişoarele ei. El nu se ataşase niciodată de ramura aceea a familiei, şi nici ele de el, din cauza firii lui ciudate. Exista părerea unanim îmbrăţişată că ruta nu ajungea atât de departe în Sud, îi spusese Fletcher. Caesar ştia deja asta. Din Virginia te puteai strecura până în Delaware sau s-o apuci în sus pe Chesapeake cu vreo barjă, evitând, prin isteţime şi ghidat de mâna invizibilă a providenţei, patrulele şi vânătorii de recompense. Sau te putea ajuta ruta subterană, cu linii secrete şi tuneluri misterioase.

Literatura antisclavagistă era ilegală în această parte a ţării. Aboliţioniştii şi simpatizanţii care veneau în Georgia şi Florida erau hăituiţi, biciuiţi şi bătuţi de gloate înfuriate, mânjiţi cu smoală şi tăvăliţi prin pene. Metodiştii şi gogomăniile lor n-aveau ce căuta sub aripa regelui Bumbac. Plantatorii nu tolerau contagiunea.

Şi totuşi, se deschisese o gară. Dacă Caesar ar fi putut străbate cele treizeci de mile până la casa lui Fletcher, proprietarul prăvăliei promitea să-l ducă la ruta subterană.

 — Câţi sclavi a ajutat? întrebă Cora.

 — Nici unul, spuse Caesar. Vocea nu-i şovăi, ca s-o îmbărbăteze pe Cora, dar şi pe el însuşi. Îi spuse că Fletcher mai intrase până atunci în legătură cu un sclav, care nu mai ajunsese însă la întâlnire. În săptămâna următoare ziarul înştiinţa despre prinderea lui şi descria felul cum fusese pedepsit.

— Şi de unde ştim că nu ne înşală?

— Nu ne înşală.

Caesar întorsese deja problema pe toate părţile. Numai faptul că stătuse cu Fletcher de vorbă în prăvălia acestuia ar fi fost motiv de ajuns ca omul să fie spânzurat. Nu era nevoie de nici un plan elaborat. Cei doi ascultară insectele, şi enormitatea planului se abătu asupra lor ca o umbră uriaşă.

O să ne-ajute, spuse Cora. N-are de ales.

Caesar îi luă mâna într-a lui şi apoi gestul îl făcu să se ruşineze. Îi dădu drumul.

  • Mâine-seară, spuse.

Ultima ei noapte în colonie a fost albă, cu toate că avea nevoie de puteri. Celelalte femei din Hob moţăiau lângă ea în mansardă. Cora le asculta respiraţiile: aceasta-i Nag; cealaltă e Rida, cu răsuflarea ei gâjâită la fiecare două minute. Mâine pe vremea asta avea să se piardă în noapte. Oare asta simţise maică-sa când se hotărâse? Cora nu mai avea decât o imagine foarte ştearsă despre ea. Ce-şi amintea cel mai bine era tristeţea. Mai că- sa fusese candidată pentru Hob înainte să existe Hob. La fel de reticentă să se amestece cu ceilalţi – asta fusese povara care o ţinuse încovoiată şi o deosebise de restul. Cora n-o putea pune cap la cap în minte. Cine era? Unde era acum? De ce-o părăsise? Fără sărutul special care spunea: „Când ai să-ţi aminteşti de clipa asta mai târziu, ai să-nţelegi că mi-am luat rămas-bun, chiar dacă pe atunci nu ştiai“.

În ultima ei zi la câmp, Cora izbi cu furie pământul de parcă ar fi săpat un tunel. Treci prin el şi la celălalt capăt îţi găseşti salvarea.

Îşi luă adio fără să spună adio. În ziua dinainte stătuse cu Lovey după masa de seară şi vorbiseră aşa cum n-o mai făcuseră de la ziua lui Jockey. Cora încercase să-i strecoare cuvinte frumoase – un dar pe care Lovey să-l poată preţui mai târziu. „Bineînţeles că ai făcut asta pentru ea, eşti o fată bună. Sigur că Major te place, vede în tine ceea ce văd şi eu.“

Păstră porţiile ultimei mese pentru femeile din Hob. Arareori se întâmpla să-şi petreacă orele libere împreună, dar acum le întrerupse pe toate din îndeletnicirile lor. Ce-avea să se întâmple cu ele? Chiar dacă erau nişte exilate, odată ce se instalau acolo, Hob le oferea un soi de protecţie. Subliniindu-şi ciudăţenia – la fel cum un sclav zâmbea tâmp şi se purta copilăreşte ca să scape de bătaie –, se fereau de încâlceala vieţii din colonie. Pereţii barăcii lor alcătuiau, uneori, noaptea o fortăreaţă, salvându-le de vrăjmăşii şi uneltiri. Albii te mănâncă de viu, dar câteodată şi negrii fac la fel.


„Ruta subterană” de Colson Whitehead, traducere din engleză de Justina Bandol, a apărut în colecţia Raftul Denisei, la Editura Humanitas Fiction

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK