Lumea noastră / Război în Ucraina

„Nu mă pricep să folosesc o armă, doar foarfeca”

De Raul Ștef

Publicat pe 5 aprilie 2022

A învățat să tundă a doua zi după ce-a ajuns ca student la Cluj, acum 22 de ani. S-a întors acum pentru a-și ține familia departe de războiul din Ucraina. 

Mihai Cojuhari a făcut parte din prima generație de basarabeni veniți să studieze la Cluj-Napoca, în toamna lui 1990. A învățat să tundă din a doua zi de ședere în România. „Eram niște puști de 17 ani și unul dintre prieteni a cerut ajutor, să-l tundă cineva, chiar după ce ne-am instalat în cămin. Avea părul creț, parcă era Michael Jackson în copilărie. Era creț ca o tufă, deci trebuia să fiu atent să-l tund drept, atât”, își amintește Mihai. Nimeni nu a îndrăznit, așa că s-a apucat el. A doua zi a venit altul și așa a început să-și tundă colegii de cămin. Nu avea o foarfecă bună, iar pieptenele n-avea destui dinți, dar s-a descurcat. A îndrăznit cu timpul să tundă și fete și s-au adunat mulți clienți în următorii șase ani. Asta i-a rămas meseria. 

După facultate s-a mutat la Ismail, în sud-vestul Ucrainei, unde a făcut cursuri pentru a obține o diplomă de hairstylist profesionist  și a lucrat într-un salon. Cinci ani mai târziu s-a mutat la Odesa, unde a făcut un master în domeniu și a început să lucreze într-un salon cunoscut de-acolo. A obținut premii pentru tuns, a devenit inclusiv campionul Ucrainei la tuns al în 2003. 

Mihai, alături de foștii săi angajați. Sursa: arhiva personală

În 2012 și-a deschis propriul salon în Odesa, unde avea zece angajați. A început să predea și îi plăcea să o facă. „Aveam planuri. Voiam să mai deschid un salon unde să organizez cursuri, să mă retrag puțin de la scaun și să mă implic mai mult pe partea de educație, dar unde sunt planurile acum?” Acum, salonul e închis, iar angajații s-au împrăștiat în toate părțile de teama războiului. 

„Nu mă pricep să folosesc o armă, doar foarfeca” 

Pe 23 februarie a ajuns la salon în jur de 10, ca în fiecare zi. Salonul e la vreo 200 de metri de Consulatul Federației Ruse. În Odesa cam toată lumea vorbește rusă, dar ruși propriu-zis au rămas destul de puțini după Euromaidanul din 2014, ce au dus la înlăturarea fostului președinte Viktor Ianukovici. Mulți dintre ei și-au mutat afacerile, în special pe imobiliare, prin alte locuri.  

În ziua aceea nu se știa nimic precis despre invazie, dar ceva nu era în regulă. Orașul clocotea, cu clienții discuta de ceva vreme despre ce se întâmplă, dar nu credea — cum nu-i vine să creadă nici azi — că vine războiul. Își pregătise totuși cu vreo două săptămâni înainte o geantă cu acte, ceva bani și niște medicamente. 

Seara, după ce-a fost la o sală de sport, a mers cu băieții la o cafenea, pentru că era ziua de naștere a unuia dintre ei. Un amic a zis că „mâine probabil vor intra rușii în țară”. Mihai -a culcat târziu, pe la 1:30, și înainte să adoarmă a auzit un avion pe deasupra orașului. Nu părea unul de pasageri, și asta l-a pus și mai tare pe gânduri. Și-a pus ceasul să sune la 6:30, pentru că a doua zi avea antrenament. S-a trezit la ora 5, în zgomotul exploziilor. 

A intrat pe telefon și a văzut că, da, chiar începuse războiul. Și-a trezit soția, Elena, și pe cei doi băieți, Daniel (14 ani) și Luca (3 ani), și în jumătate de oră erau cu toții în mașină. Au luat geanta pregătită; haine n-au prea apucat să pună, pentru că se gândeau că o să meargă mai întâi la mama lui, care locuiește în zona Ismail, spre sud. Pe drum au trecut însă pe la un văr din Republica Moldova, așa că au ajuns printre primii la graniță. Iar spre seară au hotărât să vină la Cluj.  

Păstrase legătura cu orașul studenției. Și-a reîntâlnit foștii prieteni din facultate în 2006, când a venit împreună cu soția pentru o vacanță la schi, iar de-atunci și-a făcut un obicei din a reveni în fiecare an, până să înceapă pandemia. În Cluj locuiesc și nașii unuia dintre băieți, care i-au primit să stea la ei. Acum s-au mutat în apropierea orașului, unde au primit o casă pentru care nu trebuie să plătească chirie. Este a doua oară când se mută într-o lună de când au venit.

Familia Cojuhari, după ce-a ajuns în România

La început s-a gândit să se întoarcă și să lupte, dar imediat ce a ajuns în România au început telefoanele de la prieteni, cunoscuți și necunoscuți disperați să-i ajute cu informații. Mihai și soția lui s-au înscris ca voluntari și ajută cu informații despre cazări și trasee. Povestesc că încă din primele două săptămâni sute de persoane apelaseră la ei. Între ei, familia unui coleg de școală de-al băiatului cel mare, venit împreună cu mama lui. „Mi-am dat seama că mai mult ajut aici decât dacă m-aș întoarce, pentru că nu am făcut armata. Nu mă pricep să folosesc o armă, doar foarfeca.”

„Asta e crima lor, că tac”

În Ucraina au rămas mama lui și părinții soției, care locuiesc la 30 de kilometri de Odesa și nu vor să plece. Se aud însă zilnic cu ei și deocamdată e liniște pe-acolo. Deși iubesc mult Ucraina, se gândiseră de vreo zece ani să plece pentru a oferi familiei o viață mai bună. Acum îl doare inima pentru ce se întâmplă acolo. „Niciodată nu m-am gândit la așa o prostie ca războiul”, spune el. „În Ucraina, o țară liberă și democratică, cu oameni liberi, ospitalieri, să se întâmple asta. În Odesa sunt vreo 130 de naționalități, nu au fost niciodată probleme, toată lumea se înțelege. Toată prostia asta este din capul bolnav al lui Putin. Așa a fost și cu Transnistria în 1991-92, în Georgia. Așa sunt rușii: violenți, vor să domine. Nu se pot obișnui, cred, că nu mai este Uniunea Sovietică. Chiar dacă și în Odesa și în Donetsk și Luhansk se vorbește mai mult rusă, nu înseamnă că trebuie să vină Putin să ne salveze: sunt orașe ucrainene.” 

Daniel, Luca, Mihai și Elena într-o altă viață. Sursa: Arhiva personală

Iar rușii de rând sunt vinovați pentru că tac, spune el. „Sunt oameni care ne spun că așa ne trebuie, chiar cunoștințe ne-au spus asta. Nu zic că nu greșesc și politicienii noștri, dar asta nu-i dă dreptul lui Putin să facă asta. Am cunoștințe și prieteni în Rusia, dar se tem să spună că Putin e un gunoi. Asta e crima lor, că tac. Sunt două popoare care au luptat împreună împotriva fascismului, bunicii noștri cred că se rostogolesc în morminte. Avem prieteni ruși cu care am rupt complet legătura, și cu cursanți de acolo. Sunt manipulați de televizor. Acolo li se arată că Odesa face greve că vor să se unească cu Rusia și eu le spun la telefon că nu este adevărat și nu mă cred. De 20 de ani de când e Putin la putere a făcut din Rusia o țară totalitară.”
 
Nu știe însă ce vor face mai departe. Nu crede că Ucraina va pierde războiul, pentru că oamenii refuză să li se supună rușilor. Iar dacă totuși se va întâmpla, e clar că nu se vor mai întoarce. 

„Deocamdată trăim în ziua de astăzi”, spune Mihai. Și-a găsit de lucru la un salon din Cluj, după ce Elena a postat un anunț pe Facebook pentru el. „Eram pe drum, nu știam că a scris ceva și au început să vină sute de mesaje, oferte de locuri de muncă, de clienți.” Nu apucase să-și ia nici trusa de tuns. O fostă clientă, pe care a ajutat-o să ajungă în Germania, i-a adus-o de la Odesa înainte să plece încoace. 

Elena încearcă să găsească o grădiniță unde să-l înscrie pe Luca ca să-și caute de lucru. Între timp, învață româna online, la un curs organizat de voluntari. Daniel, băiatul cel mare, e în clasa a VII-a și face ore online împreună cu colegii lui din Odesa. Încă nu are prieteni români pentru că îi e greu să se înțeleagă cu ei în engleză. Este pasionat de box thailandez, sport pe care îl practică împreună cu tatăl lui, și de croșetat. Acum lucrează la o comandă de 30 de inimi pentru niște prieteni din Olanda. 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK