Foto / Sănătate mintală

FOTO Grădina de la psihiatrie

de Ciprian HORD

Publicat pe 28 octombrie 2020

Dacă treci în zbor peste satul Căpâlnaș și peste domeniul Teleki-Mocioni, din apropierea Aradului, ai impresia că în câmpia dintre râul Mureș și dealul Făgetului cineva a sădit o grădină a Raiului și a așezat în mijlocul ei oameni. I-a pus într-un castel înconjurat de un parc cu arbori impunători, apărați de titluri nobiliare și de bogăție. Ioan de Foen a cumpărat domeniul în 1853 de la familia Zichy, contra sumei de 260.000 de florini, iar prin căsătoria fiicei sale, Ecaterina, cu Mihai de Mocioni, moșia a intrat în posesia familiei  Mocioni, una dintre cele mai înstărite familii de negustori ale timpului. Castelul este construit între 1876-1879, după planurile arhitectului vienez Otto Wagner, care luase drept model Micul Trianon de la Versailles. Timp de aproape 120 de ani, castelul de la Căpâlnaș a fost un centru al vieții aristocratice din zonă și a găzduit numeroase recepții și concerte de muzică clasică.

Pe măsură ce planezi spre pământ, începi să deslușești tot mai clar că bucata asta de lume nu mai e demult locuită de conți sau de baroni și din zidurile puțin coșcovite ale castelului răzbate un praf de suferință, un nor radioactiv de durere sufletească. Când, în sfârșit, aterizezi pe aleea cu  platani, ridici privirea și dai de o poartă de fier, deasupra căreia, pe o casetă luminoasă, sunt lipite litere de plastic: Spitalul de Psihiatrie Căpâlnaș. Pe un stâlp al porții stă pleoștit un steag tricolor, zdrențuit de ploi și vânt. La fel sunt și sufletele celor aproape 70 de locatari ai castelului, sfâșiate de necazuri, tristețe, despărțiri, singurătate, sărăcie, boală, moarte. În 1947, la câteva luni după ce  contele Eugen Teleki a murit și a fost îngropat în parcul castelului, comuniștii au confiscat domeniul și castelul, iar ultimii descendenți ai familiei, soția contelui, Ecaterina Teleki-Mocioni și fiul lor, „Bubi” Teleki, au trăit din mila sătenilor până la sfârșitul vieții, fiindu-le interzis să mai viziteze domeniul. Noul regim a instalat aici mai întâi un spital pentru tuberculoși, transformat apoi în spital de psihiatrie. Ca o ironie a istoriei, furia proletară de a distruge simbolurile burgheze, biblioteca și colecția de fluturi ale contelui, se pare că a fost zadarnică. În ultimii doi ani, prin donații generoase, biblioteca a renăscut, iar de fluturi nu duce lipsă niciun spital de psihiatrie. Din când în când mai apare și câte un conte.

Printr-o mișcare neprevăzută a destinului și o bună întâlnire, de aproape doi ani lucrez psiholog clinician la acest spital. M-am alăturat specialiștilor de aici, care se străduiesc să repare suflete, să refacă circuite interne rupte sau măcar să aline dureri nesfârșite.

Mulți dintre pacienți aleg spitalul din Căpâlnaș pentru că sunt îndrăgostiți de cadrul natural al locului, de castelul și de parcul care îl înconjoară. Pentru a spori acest potențial terapeutic important, dar și pentru a mai risipi rutina și monotonia, am decis să ducem la un alt nivel relația pacienților cu natura. Să renunțăm la simplul rol de beneficiari pasivi și să interacționăm mai direct cu ea, pentru a o înțelege mai bine și, implicit, pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine. Spus mai pe șleau, fără prea multe psihologisme, să trudim puțin, ca pământul să nu mai rodească doar „spini și pălămidă”, ci flori și poame bune de mâncat, să ne întărească brațele și să ne ridice inimile.

În primul an când am ajuns la Căpâlnaș, împreună cu locatarii castelului, am recondiționat niște paturi și noptiere de spital ruginite, le-am transformat în jardiniere și am amenajat un salon în aer liber pentru pacienții mai extravaganți, atinși de manie și dezinhibiție cromatică: mușcate, petunii, garofițe, panseluțe. Parcă nu ne mai săturam privindu-le.

Anul următor am ridicam mult ștacheta: am identificat un lot de pământ, care servea drept teren de vânătoare berzelor care își făcuseră cuib în stâlpul de lângă magazinul alimentar din sat. Fără prea multă vorbă și pregăteală, George, infirmierul, a pornit tractorul U 650 și, învăluit în fum de motorină, a tras niște brazde late și cărnoase, pe o suprafață aproape cât un teren de fotbal. Abia când am văzut tarlaua arată, ne-a trecut prin cap că poate e prea mult pentru puterile noastre. Dar faptul era deja consumat și nu se cade să lași ogorul pârloagă. Așa că am trecut la discuit. Apoi, într-o zi însorită de martie am organizat prima clacă de semănat. Domnul Nelu,  care anual face cure de tihnă și sănătate la spital, a trasat rândurile cu o precizie matematică, folosind o ață și doi tăruși, pe urmă am pus semințele, fie în șir, fie în cuib: ceapă, morcovi, pătrunjel, mărar, fasole, salată verde, spanac, dovlecei, cam tot ce trebuie în oala omului. Crăciun a manevrat grebla cu mișcări rapide și a nivelat terenul, iar Mihai, asistentul-șef, a trecut apoi și a stropit butoiașul cărat în spate cu o soluție preparată de el după o rețetă secretă locală.  Așa entuziasm pe noi, că până seara am dovedit toată parcela. Când a izbucnit pandemia, aveam toată grădina semănată, așa că nu ne-am făcut griji că vom flămânzi.

Plăntuțele au răsărit cuminți toate, mai ales că nea Petrică și Eugen, oameni de nădejde, obișnuiți cu munca în agricultură, le-au udat conștiincios în fiecare dimineață. Când a venit vremea săpatului și plivitului, ne-am mobilizat un pic mai greu, mai ales că începuse vara cu toropeala ei. Dar am scos boxa și, pe ritmuri de muzică populară bănățeană, cu  pauze lungi și dese, am reușit să exterminăm buruienile. Am mai dus ceva războaie cu un melc bulimic, care a dat gata într-o noapte tot spanacul, apoi a fugit iute pe tarlaua vecinilor.

Dar ce bucurie când am servit prima oară la cantină fasolea cu ciolan, alături de ceapa verde din grădina noastră. Sau ciorba și tocănița asezonate cu patrunjel și mărar. Doamna bucătăreasă a făcut de două ori ciorbă din recolta de fasole verde. Legumele din grădină au fost principalul aliat al lui Sorin, singurul pacient vegan din tot spitalul, care se simțea puțin stânjenit în Weltanschauung-ul bănățean, în care cea mai bună legumă este carnea de porc. Dovlecii au explodat spre toamnă, unii mai lunguieți, alții mai pântecoși, unii mici și buboși. 

Pentru pacienții de la sat a fost o mare bucurie să reînceapă cultivarea pământului și să-și redobândească utilitatea și sensul, iar pentru novicii de la oraș a fost o surpriză plăcută contactul tactil cu pământul și experiența tămăduitoare a muncii fizice. Oricum, seara, după o zi de muncă în grădină, a scăzut considerabil cererea de medicație hipnoinductoare. Cu toții am retrăit miracolul semănătorului, care pune în pământ o sămânță așa de mică, o udă și o grijește cu multă dragoste și grăuntele acela se transformă într-o plantă viguroasă, care apoi dă rod. Acum, când a dat prima brumă peste grădina noastră și în curând vine înghețul, e vremea planurilor făcute la gura sobei. Totuși, cred că pentru la anul ne-ar ține balamalele și la o seră.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK