Invazia Rusiei în Ucraina a schimbat statutul României ca exportator de cereale și rută de tranzit.
Cele mai multe zile sunt complicate când ești un fermier cu 1.400 de hectare de teren agricol, dar duminica Nicolae Sofrone găsește un pic de timp să-și viziteze câmpurile doar pentru a se relaxa. Sofrone e un bărbat de 73 de ani îndesat și blând și un supraviețuitor al ideologiilor care s-au ridicat și au decăzut în România. După ce s-a format și a lucrat ca inginer în vremea fermelor colective comuniste, după Revoluție și-a construit încetul cu încetul afacerea pe ruinele acelui sistem.
Terenurile sale se află în sud-estul României, aproape de țărmul Mării Negre, și sunt în mare parte pământ negru — bogat în humus, fosfor și amoniac — foarte bun pentru grâu, porumb și orz. Pentru el, e o plăcere să se plimbe pe asemenea câmpuri, mai ales într-o zi liniștită de vară, înainte de recoltare. Dar când Sofrone se urcă în mașină și iese la asfalt, grijile lui zilnice revin: cum o să arate prețurile la cereale în acest an? Cât de scumpe vor fi mâine motorina și îngrășămintele? Cum poate face față unei alte veri secetoase?
Anul acesta e mulțumit de recoltă, dar va trebui să o vândă la un preț foarte bun pentru a acoperi costurile în creștere. Deocamdată ajunge la pragul de rentabilitate, dar cine știe ce provocări va aduce anul viitor? Marile dileme care afectează politica internațională la cel mai înalt nivel — schimbările climatice, prețurile la energie și războiul — se simt toate aici, pe câmpurile astea de lângă gurile Dunării.
„Pe noi într-un fel ne-a avantajat războiul”
2022 este un an ca niciun altul și a adus și mai multe incertitudini în joc. Invazia rusească asupra Ucrainei și implicațiile acesteia reprezintă cea mai mare provocare. „Acum e războiul, cu ce s-a întâmplat”, spune el. „Din păcate mor oameni și nevinovați în astfel de conflicte, dar pe noi într-un fel ne-a avantajat. Dacă rușii nu mai exportă, din cauza sancțiunilor, iar ucrainenii nu au cum, au crescut prețurile.”
Devine crucial acum să-și vândă recolta la un preț bun, deoarece costurile cu combustibilul s-au dublat față de anul trecut, iar prețurile la îngrășăminte au crescut de patru ori. Când ne-am întâlnit, la câteva zile după recoltare, Sofrone mi-a spus că va păstra grânele în depozit și va aștepta momentul potrivit pentru a vinde.
România: Devenirea unui jucător global
Invazia Ucrainei de către Rusia a transformat România dintr-un exportator mediu de cereale într-un jucător potențial semnificativ în cadrul lanțului alimentar global. Atât Ucraina, cât și România sunt țări producătoare de cereale, împart același pământ fertil și rute comerciale prin Marea Neagră către piețe similare. Dar, în timp ce războiul a lovit capacitatea Ucrainei de a recolta și de a face comerț liber, România are beneficiul stabilității politice și economice, datorită apartenenței sale la UE și NATO.
În timp ce alte țări din regiune, precum Ungaria și Bulgaria, au restricționat exporturile de cereale la începutul acestui an, din cauza îngrijorărilor legate de conflictul din Ucraina, România a decis să continue vânzările în afară.
În 2021, România a avut o recoltă de 11,3 milioane de tone de grâu (dintre care 10,4 milioane de grâu comun), cea mai mare după ce țara a devenit membră a Uniunii Europene, în 2007. Anul acesta însă, o secetă cruntă a afectat recoltele. Potrivit primelor estimări, România a produs 9,3 milioane de tone de grâu în această vară, dar rămâne destul pentru export. Consumul intern este undeva în jur de 3,5 până la 4 milioane de tone, spune Gabriel Razi, analist al pieței agricole. El estimează că România are undeva în jur de 5,2 milioane de tone pentru export. Nu se apropie de cele 20 de milioane de tone exportate de Ucraina anul trecut, dar tot este ceva.
România deschide ruta către Ucraina
Celălalt rol important pentru România în noul context este cel de facilitator al exportului de cereale ucrainene. Cele două țări împart o graniță de aproape 650 de kilometri, inclusiv pe Dunăre, dar de la prăbușirea URSS nu a existat un comerț imens între cele două națiuni; un obstacol major a fost lipsa unor legături bune de transport, rutiere și feroviare. Conexiunile terestre și pe apă au fost în mare parte nefolosite înainte de război. Dar, din februarie, au trecut printr-o revitalizare.
Pentru Ucraina, schimbarea rutei de transport a însemnat o uriașă reorientare. „Tot sistemul ucrainean de transport de marfă cerealier e gândit să ducă marfa din punctele de producție, din centrul, vestul și estul Ucrainei, către porturile de la Marea Neagră”, explică Gabriel Razi. După ce marina rusă a blocat porturile, mărfurile au trebuit să treacă pe alte rute.
Portul dunărean Galați a devenit o alternativă. La început, trenurile ucrainene veneau prin Republica Moldova și erau descărcate pe șlepuri, astfel încât cerealele să poată ajunge la Marea Neagră și să meargă mai departe spre sud.
Un handicap major era ecartamentul diferit al liniilor de cale ferată. În URSS, căile ferate foloseau un ecartament mare, de 1,52 metri, comparativ cu ecartamentul îngust al celor românești, de 1,435 m. Prin urmare, căile ferate din Ucraina și Moldova nu se leagă perfect cu cele din România. Pentru a depăși această problemă, autoritățile feroviare române au investit în reconstrucția unei linii de cale ferată cu ecartament mare, de la granița cu Republica Moldova până la portul dunărean Galați, pentru a primi mărfurile Ucrainei. Ruta exista deja, dar rămăsese neutilizată de 22 de ani. Acum, vagoanele nu mai trebuie să descarce cerealele înainte de a ajunge la granița cu România.
O altă rută românească importantă este prin Constanța, cel mai mare port de la Marea Neagră. În ultimul deceniu, portul a fost folosit pentru fluxul de mărfuri care veneau sau plecau dinspre și către țările din centrul și estul Europei. În sezonul agricol precedent, în Constanța au fost încărcate în nave circa 25 de milioane de tone de cereale. Anul acesta, portul a devenit un punct central pentru autoritățile române și europene.
Portul Constanța, impulsionat de noul comerț
La mijlocul lunii iulie, când am vizitat portul, în jur de 700.000 de tone fuseseră deja prelucrate și încă 400.000 mai așteptau în silozuri. Cozi uriașe de camioane ucrainene se aliniau pentru silozuri, iar locul era în plină transformare, încercând să se adapteze noile volume de transport. După curățarea căii ferate de vagoane ruginite, muncitorii reașezau șinele de cale ferată care duceau la silozuri. Deasupra se repara un pod. În altă parte, se construia o parcare pentru camioane.
„Așa cum Ucraina este în război și i se dau arme, și portul Constanța este într-un război comercial. Iar noi avem nevoie de finanțări”, ne-a spus Florin Goidea, pe atunci directorul portului. Repararea liniilor de cale ferată a fost vitală, pentru a procesa cerealele suplimentare și a slăbi presiunea pe căile de acces. De la începutul războiului și până la sfârșitul lunii octombrie, prin Constanța au trecut 5,7 milioane de tone de cereale din Ucraina.
Acordul dintre Rusia și Ucraina cu privire la transportul de cereale, semnat în iulie, a permis trecerea unor volume importante prin Marea Neagră. Însă documentul încă pare fragil, întrucât Rusia se plânge în mod repetat de implementarea sa și susține că cerealele ajung mai ales în țările occidentale, în loc de cele mai sărace din Africa sau Orientul Mijlociu. În acest context, guvernele francez și român au semnat un acord care permite mai multor exporturi de cereale din Ucraina să ajungă în Europa și nu numai.
Fermierii români preferă exportul
Sediul Cooperativei Dobrogea Sud se află în Topraisar, la câțiva kilometri de Constanța. Cooperativa are 52 de membri, fermieri locali și operează pe un total de 19.500 de hectare. În mod obișnuit, aproximativ 60% din recoltă ar fi urcată în camioane direct de pe câmp și ar fi trimisă în port. Anul acesta, însă, o cantitate mult mai mare a fost trimisă către depozite.
Trecerea grâului ucrainean a complicat ruta produselor. „Anticipând blocajul, am mers pe stocare în teritoriu. Fie în ferme, fie la terți”, spune Ionuț Lungoci, CEO-ul Dobrogea Sud.
Nicolae Sofrone, care este și membru al cooperativei, păstrează în depozit propriu 3.600 de tone și depozitează restul recoltei prin parteneri. Între timp, Ionuț Lungoci va găsi cel mai bun moment pentru a vinde. „În alte țări, 50% din producție este vândută imediat după recoltare”, spune el, „dar fermierii au și un preț minim garantat”.
Deocamdată, Lungoci știe că cea mai mare parte a producției, dacă nu toată, va merge la export. Asta pentru că va obține o ofertă mai bună de la cumpărătorii din străinătate, întrucât statul român nu îi oferă niciun avantaj, cum ar fi subvenții, pentru a vinde unui procesator local. „Procesatorul român nu plătește în 24 de ore”, spune Lungoci, „în timp ce multinaționala da”. Dacă România vrea să păstreze mai mult din aceste cereale, trebuie să ajute fermierii locali și producătorii de alimente, spune Lungoci.
Criza din Ucraina a evidențiat multe dintre aceste probleme și a transformat agricultura românească și legăturile sale de transport dintr-o țară producătoare de mărime medie într-un hub strategic pentru regiune. Dar e asta doar o schimbare temporară sau va fi una de durată?
Războiul înseamnă, între altele, și o oportunitate de dezvoltare a unor noi industrii între Ucraina şi România, susţine Gabriel Razi.
„Ucraina este o sursă de marfă pe care noi nu am accesat-o și pe baza căreia putem să dezvoltăm foarte multe chestii”, spune el. „Mă gândesc la o industrie a etanolului. Mă gândesc la dezvoltarea zootehniei pe baza excedentului enorm de porumb din Ucraina. Trebuie să ne găsim și poziția strategică în piață, pentru că noi putem fi un mare centru industrial de procesare primară a grânelor Ucrainei”. Dacă România reușește să-și contureze acest rol strategic, poate deveni un mare centru industrial de prelucrare primară a cerealelor ucrainene. „Cred că vom vedea”, spune Razi, „un flux de marfă care va rămâne pe termen mai lung din Ucraina.”
Grafică: Răzvan Zamfira
Editare: Michael Bird
Acest articol este parte dintr-o serie intitulată The Grainkeepers, susținută de un grant acordat de Journalism Fund.
