Am stat de vorbă cu autorul suedez Henrik Fexeus. Despre drumul de la o copilărie în care a fost victima bullying-ului până la o carieră înfloritoare de mentalist și scriitor, despre arta de a citi gândurile, magie și literatură, despre cum transpui violența în cuvinte și atracția thrillerelor.
Fexeus este un factotum care pare că s-a născut pe scenă și pentru scenă: psiholog mediatizat, mentalist, public speaker și specialist invitat de corporații să conferențieze, starul propriului show în care performează ca mentalist și autor de thrillere a cărui notorietate a depășit demult granițele Suediei. Cărțile lui, apreciate de specialiști și prizate de public, s-au vândut în peste un milion de exemplare și sunt traduse în peste 30 de limbi. În limba română, i-au apărut, la Editura TREI Arta de a citi gândurile, Manualul abilităţilor sociale superioare, și Reload: Cum să-ți încarci bateriile: Arta recuperării inteligente (împreună cu Catharina Enblad). Tot aici i-a apărut anul acesta și romanul Sacrificiul (trad. Alin-Daniel Dragomir), după ce fuseseră publicate cele trei volume scrise împreună cu celebra scriitoare suedeză Camilla Läckberg: Cutia, Cult și Mira - seria Vincent și Mina, în curs de adaptare pentru televiziune.
Sacrificiul e o demonstrație de suspans, care îl are în centru pe David Lund, un tânăr programator care nu are amintiri din primii 12 ani de viață. Duce o viață lipsită de evenimente, până când se îndrăgostește de o femeie foarte diferită de el, o tânără avocată de succes, Florence Tapper, și, în aceeași perioadă, primește un mesaj de la o necunoscută care îi spune că i-au parvenit informații cruciale despre copilăria lui. Întreaga avalanșă de întâmplări care se declanșează nu lasă niciun milimetru de previzibilitate și conduce către un grup foarte influent de bărbați care au tot interesul să păstreze secretul din jurul primilor ani de viață ai lui David.
Henrik Fexeus a venit în București pentru a lansa Sacrificiul, ocazie cu care am avut un dialog, în încercarea de a înțelege cum se leagă magia, mentalismul și literatura. A răspuns pe larg, cu entuziasm și deschidere, inserând și amănuntul biografic în povestea formării și a scrisului său, care gravitează mereu către magie.
Acest interviu nu ar fi fost posibil fără sprijinul Editurii TREI, căreia îi mulțumesc.
Ce este și ce nu este arta de a citi gândurile?
Folosesc termenul în două moduri diferite. Când sunt pe scenă ca entertainer, ca mentalist, folosesc un anumit set de tehnici care e bazat pe psihologie, și trucuri de magie, și abilități de showman, pentru a crea iluzia că sunt capabil să citesc gânduri la un nivel supranatural. Acum că am clarificat asta, nu cred că așa ceva e posibil. Prima mea carte de nonficțiune s-a numit Arta de a citit gândurile și ce explic acolo e faptul că fiecare gând important pe care îl avem va genera un răspuns emoțional, care va afecta mușchii, într-un anumit mod. Poate fi vorba de postură, de felul în care stai așezat sau în picioare, poate fi ritmul în care respiri, o expresie facială, dar emoția pe care o simți va fi acolo și mi-o vei comunica prin semnale care nu sunt verbale. Învățând cum să identifici acele semnale, poți înțelege starea emoțională a cuiva într-un moment anume și prin asta vei putea să-ți faci o idee clară despre ceea ce gândește acea persoană. Ar putea fi o informație foarte importantă. Dacă vezi că cineva e trist sau speriat, dar se poartă ca și cum nu e nimic în neregulă, sigur că nu te duci să-i spui, știi, văd că ești speriat, pentru că ar fi ceva intruziv. Dar vei avea acces la informații importante și o să știi cum să te porți cu persoana respectivă și cum să continui să comunici cu ea, cum să ai grijă de ea. Pentru mine, asta e o modalitate foarte practică de a citi gândurile cuiva, și are un rost, o aplicabilitate mult mai bună, în lumea reală decât capacitatea de a spune că un om se gândește la un anume oraș, când ești pe scenă, ca mentalist. Ceea ce poate fi amuzant.
Mi se pare că aici cuvântul cheie este atenție, atenție la cealaltă persoană. După ce ți-am citit cărțile, mă întreb: dacă atenția joacă un rol crucial în comunicarea dintre oameni, de ce crezi că sunt atâția oameni care rămân absorbiți de propria persoană și nu sunt atenți la ceilalți?
Cred că sunt mai multe răspunsuri la această întrebare. Cred că unul dintre răspunsuri are legătură cu cultura. În ultimii 10-15 ani, cel puțin, trăim într-o cultură a absorbirii de sine, în care totul se reduce la a-ți face selfie-uri, la a-ți face propria voce auzită în social media, presupunând că ceilalți te vor asculta. Asta e o dimensiune. Pe de altă parte, mai e ceva cu mult mai profund, ceva ce ne caracterizează pe toți: suntem cu toții personajele centrale ale propriilor vieți. Toți ceilalți sunt personaje secundare. Suferim de efectul reflectorului. La un moment dat, în istoria fiecăruia, lumea se reducea la noi. Eram în burta mamei și nu aveam o identitate. Apoi ne-am născut și tot am avut impresia că lumea se reduce la noi, că lumea suntem noi. Prima noastră trauma e să realizăm că mama și noi nu suntem aceeași ființă. Apoi devenim conștienți de propriul sine, dar în continuare ne acordăm o doză nepotrivită de atenție și credem că toți ceilalți sunt concentrați asupra noastră în aceeași măsură. Cred că nu ne putem abține să fim atât de centrați pe propriile persoane, de asta cred că trebuie să luăm o decizie foarte conștientă de a nu mai fi atât de absorbiți de sine, pentru că, așa cum spuneam, trăim într-o cultură și într-o societate care nu ne ajută deloc în acest sens. Dimpotrivă, ne încurajează să fim și mai absorbiți de propriile persoane. Ai completă dreptate când vorbești despre atenție. Toate lucrurile despre care scriu – fie că descriu felul în care cineva își ridică sprânceana sau orice altceva – au de-a face cu atenția. Ceea ce înseamnă că uneori e important să te extragi pe tine din conversație, pentru că atâta timp cât te gândești doar la tine, nu vei putea avea atenția cuvenită față de o altă persoană.
Cu siguranță ești foarte preocupat să înțelegi comportamentul celorlalți și felul în care funcționează relațiile și mă întrebam ce anume ți-a provocat acest interes? Cum ai ajuns să fiți preocupat de aceste mecanisme?
Nu am cum să știu dacă e adevărat sau nu, dar cred că totul a început la nivel subconștient când eram foarte tânăr, asta pentru că, în anii de școală am fost victimă a bullying-ului. Și mi s-a întâmplat asta pentru că eram genul de copil diferit, oarecum ciudat. La vremea respectivă, termeni ca sindromul Asperger sau autism nu existau. Dar dacă ar fi existat, sunt sigur că aș fi primit diagnosticul ăsta. Doar că nu s-a întâmplat. Am simțit numai că ceva nu era în regulă. Părea că toți ceilalți primiseră un manual despre cum să se poarte cu ceilalți, că înțelegeau lucruri despre interacțiunile umane pe care eu nu le înțelegeam. Bineînțeles că nu înțelegeam lucrurile astea la modul conștient, era mai mult o senzație pe care o aveam, copil fiind. Așa că mă întrebam: ce anume înțeleg oamenii ăștia și eu nu și de ce mă bat zilnic? Ce-i face să fac asta? E ceva legat de mine sau de ei? Cred că de aici a pornit, din nevoia mea de a înțelege ce anume ne influențează deciziile.
A început cu filosofia, cu marile întrebări filosofice, după care am început să înțeleg religia, pentru că religia îi influențează pe oameni într-o măsură foarte mare. Religia m-a dus înspre propagandă și propaganda m-a făcut să vreau să studiez media și psihologia și să am acces la mai multe perspective. În psihologia biologică se vorbește despre neurotransmițători, despre niveluri de serotonină în creier și despre cum sunt construite rețelele celulare. Asta e o modalitate de a privi lucrurile. Apoi sunt toate aceste mecanisme psihologice înrădăcinate, iar toate astea îți oferă instrumente pentru propagandă și pentru tehnici de marketing. Prin urmare, e vorba de felul în care am încercat să înțeleg lumea. Am făcut-o inițial doar pentru mine, după care mi-am spus: „ia stai așa, pot să leg asta de pasiunea mea pentru magie și să creez un tip de magie bazată pe psihologie, în care pot să folosesc înțelegerea comportamentului uman și să fiu și un entertainer”.
Am început să fac asta și imediat au început să sune telefoanele. Mă contactau companii care voiau să le ofer training. Și atunci a fost momentul în care am realizat pentru prima dată că nu doar eu eram interesat de lucrurile astea. Credeam că era ceva care ținea de mine. Credeam că toți ceilalți știau cum funcționează toate astea. Se pare că nu era așa. Așa că de asta am continuat să scriu cărți despre aceste subiecte, pentru că mi-am spus: „bun, dacă de fapt, nu știți prea bine cum funcționează lucrurile astea, ei bine, eu acum știu. Și acum pot să vă spun, dacă chiar vă interesează”. Asta e povestea. Dar cred că a început pe vremea când eram tânăr și foarte conștient că nu mă potriveam nicăieri.
Ai menționat cuvântul magie și pasiunea pentru magie. Ce înțelegi prin asta? Este practica unor trucuri sau ai în vedere și cealaltă accepțiune, a unei tradiții esoterice?
Sincer, ambele. Dar mă refeream mai ales la magie ca formă de divertisment, la arta de a face trucuri. Eram îndrăgostit de asta, copil fiind. Și cea mai mare perioadă din viața mea am crezut că voi deveni magician, ceea ce și sunt, într-un fel, dar atunci îmi imaginam altfel lucrurile. Dar cred că fascinația mea pentru magie vine de la această întrebare: ce-ar fi dacă? Ce-ar fi dacă lumea nu ar funcționa exact așa cum credem noi? Pentru că dacă mingea asta chiar îmi dispare din mână, atunci trebuie să reevaluez tot ce știu despre fizică și despre legea gravitație. Magia se joacă cu aceste idei. Din aceleași motive am o mare pasiune pentru SF, iubesc misticismul și practica ritualurilor magice, și tradiția magică, și felul în care unește diferite sisteme de gândire prin această concepție că ar putea exista o variantă diferită de a privi și înțelege lumea. Găsesc toate aceste lucruri profund fascinante, dar nu m-am imaginat alchimist. Eu eram tipul care făcea trucuri cu cărțile de joc.
Și apoi ai făcut un pas în gol și ai început să scrii literatură, în special thrillere. Cum ai ajuns în acest punct? Cum ați făcut trecerea de la interesul pentru psihologie și toată munca din această sferă către scrisul de thrillere?
Din exterior, pare că am făcut o trecere. Dar pentru mine, am făcut, de fapt, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna să fac, pentru că nu fusese niciodată intenția mea să scriu cărți de psihologie. Mi s-a propus asta, cum fusesem atâția ani public speaker și profesor. Într-o zi, cineva mi-a spus: „Pare că știi o grămadă despre subiectul ăsta. De ce nu scrii o carte?”. Și am scris, a fost prima carte de psihologie pe care am publicat-o. A mers bine, am mai scris încă nouă. Dar asta nu a fost niciodată intenția mea. Mereu mi-am dorit să scriu ficțiune. Când eram mic, scriam povestiri. De fiecare data când mi se dădea o temă la școală, o transformam într-o povestire. Așa că, pentru mine, pasul într-o direcție diferită l-au reprezentat cărțile de nonficțiune. Dar acum m-am întors. Și, chiar înainte de pandemie, am scris o trilogie pentru adolescenți. N-a citit-o nimeni, pentru că nu era prea bună, dar am vrut să-mi fac mâna. Apoi a venit pandemia. Simțeam că eram gata să găsesc o nouă pasiune. Simțeam că se terminase etapa de ținut prelegeri în public, perioada în care persona mea era acest expert care scria cărți de nonficțiune. Am iubit să fac toate astea, dar le tot făceam de 16 ani. Mi-am spus că a fost destul.
Chiar înainte să înceapă pandemia, am avut ideea asta, că vreau să scriu un roman de suspans pentru adulți. Și am vrut să fie despre un mentalist, pentru că am fost mentalist atât de mult timp. Au mai fost mentaliști în cultura populară. Avem serial tv cum sunt The Mentalist sau Lie to Me și altele, dar niciunul nu e scris de oameni care să știe ce înseamnă să fii mentalist. Eu aș putea scrie despre asta din interior, așa că mi-am dorit să scriu o relatare mai veridică despre ce înseamnă să ajungi mentalist sau să fii unul. Am simțit, în același timp, că dacă ți-ai ales asta, ca profesie, probabil e ceva în neregulă cu tine. Adică nu ești tocmai tipul ăla cool de la ty. Am o prietenă foarte bună, Camilla Läckberg (celebră scriitoare suedeză de thrillere și scenaristă- n.m) și ne întâlnim mereu să discutăm despre cărți și idei. I-am vorbit despre ideea asta la o ceașcă de cafea, într-o dimineață de august, și i-a plăcut enorm. Asta s-a transformat într-o serie de trei-patru întâlniri în care am lucrat, pornind de aici și am transformat-o în ceva foarte diferit. Apoi ne-am dat seama că amândurora ni se părea minunat rezultatul, punctul în care ajunseserăm, dar apoi m-am trezit spunând: „stai așa, e superb, dar nu pot să mă apuc să scriu chestia asta, pentru că nu-mi mai aparține”. Dar cu siguranță nu-i aparținea nici Camillei. Așa că, dacă vrem să facem asta, dacă vrem să fie scriem povestea asta, atunci va trebui s-o scriem împreună. N-a fost deloc o decizie confortabilă, pentru că niciunuia dintre noi nu-i place să lucreze cu alți oameni. Dar ne-am spus că o să încercăm și o să vedem ce-o să iasă. Așa că am continuat, am început să scriem în secret timp de câteva luni, asigurându-ne că prietenia noastră nu va avea de suferit din cauza asta. Ne-am spus de la bun început că, dacă vom simți vreodată că putem să ne stricăm prietenia din cauza scrisului, o să ne oprim din scris, pentru că prietenia e mai importantă. Dar totul a mers bine.
Camilla scrie un tip foarte particular de roman polițist. Am urmat schema ei în trei cărți pe care le-am scris împreună și m-am distrat grozav. Mi-a plăcut enorm să fac asta și mi-am dorit să continui, dar în același timp am avut și nevoie de un pic de libertate așa încât să pot explora și alte teme. Genul ăsta a fost foarte distractiv timp de trei cărți masive, dar apoi am vrut să găsesc un format care să-mi dea mai multă libertate. Și pentru că iubesc magia, e de la sine înțeles că iubesc misterul și romanele de mister, iar un roman de mister e construit exact ca un truc de magie. Tu, ca scriitor îl faci pe cititor să creadă ceva ce nu e neapărat adevărat, îi distragi atenția, făcându-l să se uite în altă parte, așa încât să poți să faci treaba murdară pe care ai de gând s-o faci cu cealaltă mână. E exact același lucru. Iubesc răsturnările de situație și senzația asta că nu te aștepti ca un anumit lucru să se întâmple. Așa că genul ăsta de thriller, cu suspans, cu mister era chiar ceea ce-mi doream să fac. În afară de asta, e un gen distractiv, iar eu ador să am parte de distracție.
Timp de un an, am fost în turneu prin Suedia cu show-ul meu de mentalist. La unul dintre spectacole a venit și mătușa mea, sora tatălui meu, care are 85 de ani. Și mi-a adus o scrisoare. Se pare că era o scrisoare pe care i-o scrisesem bunicii mele, când aveam 12 ani. Henrik la 12 ani îi scria bunicii lui următoarele: „am avut o săptămână grozavă, am scris câteva povestiri, am făcut câteva numere de magie la niște petreceri de aniversare și tocmai ce mi-am făcut o nouă trupă, cu un prieten”. Pentru că fac în continuare lucrurile astea, aparent nimic nu s-a schimbat de când aveam 12 ani!
Mi s-ar părea interesant de văzut cum ai ajuns să scrii povestea asta anume, din Sacrificiul: e o poveste atroce, despre acest bărbat căruia i s-au șters toate amintirile de când era copil pentru a proteja un grup de bărbați foarte influenți din elita financiară a Suediei.
Mereu m-a interesat memoria, pentru că prin memorie ne creăm identitatea. Spunem de regulă că suntem ceea ce facem, că suntem acțiunile noastre. Dar nu cred că e neapărat adevărat. Asta suntem în ochii celorlalți. Dar pentru noi, suntem acțiunile și experiențele de care ne aducem aminte. Așadar, te întrebi: ce se întâmplă dacă nu ne putem aduce aminte sau dacă acele amintiri au fost modificate? Mereu m-a fascinat ipoteza asta. Prima sămânță pentru acest roman a fost o poveste despre un bărbat care se trezește și nu știe cine e, unde e, dar care constată că și-a scris bilețele: „să nu ai încredere în ei, să nu iei pastilele!”. După care, ceva se întâmplă și se trezește înconjurat de și mai multe bilețele, în continuare neștiind unde se află. Scenariul ăsta a fost punctul de pornire. În același timp, eu însumi am refuzat să-mi amintesc primii 10 sau 11 ani din viață, pentru că, așa cum am spus mai devreme, a fost victimă a bullying-ului, nu-mi plăceau deloc amintirile alea. Practic, le-am eliminat. Numai că nu decizi tu să elimini o amintire anume și nu alta, așa încât m-am trezit că aproape că nu-mi mai aminteam nimic din primii 10-11 ani de viață.
Nici măcar nu mi-am dat seama de asta până n-am scris o carte care se numește The Art of Mental Superpowers. Trebuia să scriu despre propria copilărie și atunci mi-am dat seama că nu-mi aminteam nimic, pentru că îmi reprimasem acele amintiri atât de mult timp. Prin urmare, chiar a trebuit să fac un efort să încerc să-mi amintesc lucruri și apoi am dat peste toare acele amintiri de când fusesem agresat. Știam de ele, de-asta nu voiam să mă întorc acolo. Dar apoi mi-am spus că nu am fost abuzat tot timpul, trebuie să fi fost și amintiri simpatice. A fost însă foarte, foarte greu să le recuperez. Chiar a trebuit să fac un efort, să încerc să-mi amintesc ce a fost bun. După o vreme, am reușit și dintr-o dată, aveam două seturi de amintiri: amintirile oribile și amintirile minunate. Asta e chestia cu memoria: când ne amintim ceva, nu e ca și cum deschidem un sertar și scoatem o fotografie. Amintirea va fi influențată de starea mentală curentă sau de lucrurile la care te gândeai cu puțin timp înainte. Asta înseamnă că ne tot modificăm amintirile și că pe unele le fabricăm. Dar nu știm pe care și în ce fel. Așa că atunci când vorbim despre amintiri, nu prea avem habar dacă vorbim de ceva 100% fals sau de ceva parțial fals. De regulă, lucrurile sunt cam pe jumătate adevărate. Ceea ce înseamnă că va trebui să alegi tu amintirile în care să crezi, pentru că nu ai pe cine altcineva să te bazezi. Așa că am realizat că aveam aceste două seturi de amintiri, iar adevărul despre natura lor e probabil undeva la mijloc. Am un prieten care spune că nu e niciodată prea târziu să ai o copilărie fericită. Și asta e 100% adevărat. M-am gândit foarte mult la lucrurile astea, la capacitatea amintirilor de a se schimba. A fost o altă sămânță din care a ieșit cartea. Apoi, am vrut să am foarte multe răsturnări de situație, atât de multe încât să nu le mai poți ține evidența, iar acest teren, al memoriei și al amintirilor mi s-a părut o bază bună pentru astfel de răsturnări de situație.
De-a dreptul excelent pentru astfel de mize și pentru suspans. Următoarea mea întrebare chiar despre suspans este. Cum reușești să creezi tensiunea, să construiești suspansul?
E foarte dificil, mai ales când știi ce-o să se întâmple. Mă rog, nu întotdeauna. Scrierea noului meu meu roman, recent publicat în Suedia (The Puzzle Maker, n.r.), a fost o experiență foarte tensionată pentru că nu știam exact ce urmează să se întâmple. Dar în Sacrificiul, am știut. Am scris mai întâi finalul, iar asta a făcut lucrurile dificile, pentru că mereu mă gândesc la acest echilibru: cât îi dau cititorului, din tot ceea ce știu, așa încât să îl țin cu sufletul la gură, eventual să-l fac să creadă că ghicește anumite direcții sau chiar să creadă că știe cum merg lucrurile, dar, de fapt, să se întâmple ceva cu totul imprevizibil. E ca și cum ai curăța o floare de uscăciuni, o operațiune foarte delicată. Iau decizii conștiente în această privință. Mereu scriu și rescriu, e foarte important. Dacă o propoziție apare înainte sau după o altă propoziție e o decizie esențială, pentru că poate să strice totul. În romanele mele sunt aceleași mecanisme pe care le folosesc și în spectacolele mele, ca mentalist. Până la urmă, totul ține foarte mult de felul în care folosești limbajul pentru a induce anumite gânduri și tipuri de comportament în rândul celor din sală, deci și în cărți e același tip de gândire.
În cartea ta e și foarte multă violență.
Nu, nu chiar foarte multă, dar te rog, continuă.
Mă întrebam cum scrii scenele de violență, pentru că din perspectiva cititorului, poate fi solicitant să-ți imaginezi toate atrocitățile care se petrec și toate detaliile. Cum e să scrii despre violență?
Uite cum cred eu că stau lucrurile. Literatura crime din Scandinavia a fost acuzată, și cred că pe bună dreptate, că e extrem de violentă, până la punctul în care totul se transformă într-o pornografie a violenței. Avem autori care în străinătate sunt cenzurați tocmai pentru că violența pe care o descriu e atât de explicită. Și cred că lucrurile stau așa pentru că e mult prea ușor să scrii despre violență. Situația se schimbă acum și în Suedia. Noi nu am mai participat într-un război de foarte mult timp. Nu am participat la cel de Al Doilea Război Mondial. Nu avem, în țara noastră, o istorie a violenței, motiv pentru care e mai ușor să ne imaginăm violența, s-o inventăm.
Acestea fiind spuse, în Sacrificiul am avut grijă să am foarte puține scene explicite de violență. Există o scenă anume în care violența e descrisă, dar în majoritatea celorlalte scene, pare mai mult că apare o amenințare a violenței, dar capitolul se termină înainte ca actul de violență să înceapă. Un mic spoiler alert: e o scenă cu niște cuie și mulți oameni mi-au spus că a fost oribilă, dar violența nu e în carte, nu e acolo, e în mintea ta, iar asta o amplifică. Asta am încercat să explic. E ca un truc reușit de magie, să-i fac pe oameni să creadă că scriu toate aceste scene violente, dar care, de fapt, nu sunt descrise în carte. Sunt sigur că dacă ar fi fost descrise, nu ar fi fost într-atât de violente pe cât ți s-au părut. Mereu când suntem noi și propria imaginație, amplificăm lucrurile. Discutând despre scena cu cuiele, am învățat ceva foarte important. Am învățat că cu cât dau mai puține detalii, cu atât scena devine mai îngrozitoare. De exemplu, dacă doar spui că pe masa erau niște cuie strălucitoare și îl faci pe cititor să înțeleagă că probabil vor fi folosite, dar nu îi spui cum și pentru ce, e cu mult mai rău decât dacă te-ai apuca să descrii în detaliu o scenă vioentă. Când făcea editarea finală a romanului, în capitolele de dinainte și de după scena cu cuiele, am eliminate intenționat toate cuvintele sau indicațiile referitoare la ceea ce se petrecuse. Și cu cât eliminam mai multe, cu atât scena devenea mai cumplită. E o lecție. Cineva spunea că un scriitor bun scrie doar atât cât să-l facă pe cititor să construiască povestea în propria minte. Și chiar încerc să fac asta cât de bine pot.
Ai amintit mai devreme câteva lucruri despre violența din thrillerele suedeze. Mă interesează să știu, din punctul tău de vedere, care ar fi mărcile specifice ale acestui gen, în Suedia, acele trăsături care le diferențiază de alte tipuri de thrillere, de cele americane, de exemplu, dar nu numai.
Cred că două lucruri ar fi importante. Multe romane noir suedeze sunt plasate în așezări rurale micuțe, și cred că asta dă o notă exotică. În același timp, ni se par familiare, pentru că recunoaștem cu toții aceste sate, chiar dacă venim din țări diferite. Știm ce tip de oameni trăiesc acolo. Dar mai cred și că foarte multe, dacă nu toate romanele noir suedeze sau scandinave sunt centrate pe personaj și pe o relație. Da, există o crimă sau un mister de decodat, dar cumva asta pare că ajunge în fundal. Apoi ai personajele care își trăiesc propriile vieți și își explorează propriile relații. Cred că mai ai asta și în romanele unei autoare ca Elizabeth George, de exemplu, Pe de altă parte, dacă te uiți la romanele americane, la romanele polițiste americane, sunt foarte mult axate pe intrigă, pe poveste. Sunt și acolo personaje, dar fiecare detaliu e introdus pentru a împinge acțiunea mai departe, câtă vreme, în cele scandinave, e mai multă grijă pentru personaje, pentru viețile și relațiile lor. Cred că asta e una dintre diferențele esențiale. De asta cred că au și atâta de mult succes, peste tot, pentru că, sincer să fiu, indiferent de cât de bună e povestea, citești cartea dacă ai chef să fii în preajma personajelor.
În afară de motivele pe care le-ai menționat, ce altceva crezi că ne face să citim thrillere? De ce crezi că devenim atât de dependenți de ele?
Cumva, cred că se întâmplă cam același lucru ca atunci când ne uităm la filme de groază. Ajungem să avem experiența unor sentimente și senzații întunecate, pe care nu le trăim în viața reală. Căpătăm acces la asta într-un cadru sigur. Mintea e ca o mașină de rezolvat puzzle-uri, iar un thriller, un roman cu mistere asta cer. Practic, suntem antrenați să recunoaștem tipare și să unim punctele, e ca un antrenament pentru creier. Și apoi primim dopamină. De asta ne plac, și genul ăsta de romane, și jocurile.
Ce am mai observat eu la acest gen de romane scandinave e că, spre deosebire de altele, scrise în alte spații, aici se face mereu referire la un context social mai extins și e inclusă și critică socială: fie e criticată corupția din interiorul poliției, fie elita politică, fie abuzurile împotriva celor mai vulnerabili. Și în cartea ta apare o astfel de critică, îndreptată împotriva unui grup de oameni de afaceri foarte influenți care își permit abuzuri și mușamalizarea lor. Crezi că și asta îi face pe oameni să caute thrillerele scandinave?
Se poate să fie. Iar acum o să-ți spun un secret. Înainte să încep să scriu cu Camiilla, nu prea citeam romane de genul ăsta. Nu aveam nimic împotriva lor. Știam cărți de nonficțiune și nu aveam de gând să scriu romane cu crime și detectivi. Acum citesc foarte multe romane de mistere, romane cu suspans, dar tot nu citesc romane cu detective. Ceea ce înseamnă că se poate să nu fi citit chiar atâți autori de literatură polițistă scandinavă pe cât te-ai putea aștepta. Recunosc comentariul social în cărțile mele, în cărțile Camillei și în cărțile pe care le-am scris împreună. Am citit, desigur, toate cărțile Camillei, dar nu m-am gândit că aspectul ăsta ar fi ceva comun, o temă recurentă la mai mulți autori. Dar dacă e, sunt sigur că adaugă cărților mai multă complexitate și relevanță. Să luăm, de exemplu, un scriitor ca Harlan Coben. Iubesc cărțile lui Harlan Coben, dar să-l citești e ca și cum te-ai uita la un film de Hollywood. E închis în propria bulă. Nu-ți poți imagina acțiune din romanele lui petrecându-se în lumea reală, dar e ok. Când ai un tip de comentariu social, asta fixează mai bine acțiune în lumea reală și poate face cartea mai complexă. E interesant să aflu că și alți autori fac același lucru.
Foto main: Daniel Stigefelt / Nordin Agency
