Un dialog cu Paul Lynch, autorul romanului „Cântecul profetului”, care seamănă neliniștitor de mult cu prezentul nostru: democrația se subțiază, multe drepturi încep să dispară, iar oamenii obișnuiți se prăbușesc fără plasă de salvare. Despre distincția înșelătoare dintre distopie și realism, despre cum succesul perturbă scrisul, despre ritmurile și intuițiile literaturii.
Scriitorul irlandez Paul Lynch a ajuns un reper literar de notorietate internațională după ce romanul lui, Cântecul profetului, a câștigat Booker Prize în 2023. A urmat Dayton Literary Peace Prize în 2024, prezența pe multe liste de nominalizări la premii majore - finalist la Premio Strega Europeo și la Kirkus Prize în 2024 și nominalizat la International Dublin Literary Award în 2025 și multe cronici elogioase.
Romanul care i-a adus celebritate planetară e al cincilea pe care îl publică, de la debutul cu Red Sky in Morning din 2013. Într-o atmosferă nocturnă, care se instalează de la primele paragrafe, Cântecul profetului pune în mișcare o poveste pe cât de cumplită, pe atât de actuală: coșmarul prăbușirii unei democrații și instalarea graduală a unui regim opresiv de extremă dreapta, care vine cu teroare, persecuții, violențe constante, nesiguranță și crime. Totul se petrece în Dublin, în zilele noastre, iar martorii acestui coșmar sunt membrii unei familii absolut obișnuite. După ce soțul e arestat, acuzat că, în calitate de secretar al sindicatelor profesorilor ar complota împotriva siguranței statului, Eilish Stack, soția lui, se trezește singură, cu patru copii și un tată senil, încercând să reziste într-un climat care devine din ce în ce mai sufocant. Școlile și magazinele se închid, lipsesc alimente și produse de imediată necesitate, suspiciunea devine noul cod de coabitare, violența umple străzile, iar oamenii încep să dispară unul câte unul. Cu un profil de eroină tragică, Eilish își trăiește tragediile personale într-o lume în colaps, un haos din care pare că nu există ieșire. Cartea, un adevărat poem în proză, pe cât de întunecat, pe atât de hipnotic, e scrisă într-un stil care transferă senzația de claustrofobie inclusiv la nivelul frazelor: nu ai unde să fugi în afara paginii, nu ai cum să ieși din blocul de text. Cântecul profetului a apărut la Editura Humanitas Fiction, tradusă superb de Iulia Gorzo.
Despre miza cărții, prețul succesului și misiunea scriitorului am conversat, pe mail, cu Paul Lynch, grație editurii Humanitas Fiction care a făcut acest dialog posibil. Mulțumirile mele merg către întreaga echipă editorială, pentru implicare și sprijin, și Iuliei Gorzo, pentru ajutorul ei discret.
Care a fost cea mai mare ambiție a dvs. când ați început să scrieți la Cântecul profetului și cum vă gândiți acum la asta, după ce acest roman a primit nenumărate premii importante, inclusive Bookerul și a fost tradus în atât de multe limbi?
Pentru mine, arta începe ca un sentiment, un act de intuiție – ceva ce vine din subconștient. Mai târziu, pe măsură ce încep să înțeleg proiectul, încep să dau o formă romanului într-o manieră simultan intelectuală și intuitivă. Dar ca să răspund la întrebarea legată de ambiție, mă tem că răspunsul e tocmai cartea. Am să încerc, totuși, să răspund într-un alt fel: cea mai mare ambiție a fost să scriu un roman care să aparțină literaturii ce împărtășește o viziune tragică asupra lumii – un roman care să amintească de Eclesiastul, de Iliada, de tragediile grecești în aceeași măsură în care încearcă să reflecte o viziune contemporană. Mă consider un realist cosmic. Faptul că romanul a ajuns la atât de mulți cititori, în peste 40 de limbi deja, și să primească recunoașterea de care a avut parte – mi se pare impresionant. Nu mă consider un autor pe placul maselor de cititori. Aparțin marginii. Și nu mă gândesc la cititori atunci când scriu. Scriitorul stă în tăcere ani întregi, construind ceva fragil dintr-un vid, fără să știe dacă structura va rezista. Ce se întâmplă după, nu mai ține de scriitor și e cu totul în afara controlului său.
Puteți explica alegerea titlului? Către finalul romanului, e un pasaj superb care are legătură cu titlul și care îl explică, dar mă întrebam dacă v-a fost clar de la început că acesta va fi titlul.
E un moment, spre finalul romanului, când Eilish a pierdut aproape totul și își dă seama că ceea ce a trăit e, de fapt, sfârșitul lumii. Nu e o apocalipsă biblică, un cataclism brusc, ci un eveniment care se petrece la nesfârșit – ceva ce, noi ceilalți, vedem la știri. Așa cum înțelege Eilish lucrurile, sfârșitul lumii e întotdeauna un eveniment local, și de aici vine titlul. De la publicarea cărții, am văzut sfârșitul lumii petrecându-se din nou și din nou. Am văzut cu Mariupol a fost pus la pământ, cum Gaza a fost pusă la pământ. Nimic nu e nou. E ceva ce se petrece recurent. Cântecul profetului nu e un avertisment, ci o oglindă. E un cântec de jale pentru ceea ce noi oamenii am fost întodeauna, pentru ceea ce vom fi mereu și pentru ceea ce suntem acum.
Cântecul profetului
În multe interviuri, disecați distincția dintre distopie și realism social, cu privire la romanul dumneavoastră, argumentând că ceea ce pentru unii poate părea un scenariu distopic, pentru alții este realitate trăită. Suntem acum martorii ascensiunii extremei drepte peste tot în Occident, dublate de degradarea drepturilor omului în SUA, de exemplu. Din ce ați observant, cititorii dumneavoastră leagă cartea de schimbările politice pe care le vedem azi, mai ales de ascensiunea extremismului de dreapta în Europa și SUA?
A fost extraordinar să văd cum realitatea prinde din urmă romanul – deși nu total surprinzător. De ceva vreme, mi-a devenit limpede că intrăm într-o eră definită de alte valori, diferite de normele liberale, democrate, care au modelat ultimii 80 de ani în Vest. Simt că parte din această schimbare e un rezultat istoric inevitabil – rezultatul condițiilor economice structurale, al relativismului extrem și al apariției rețelelor sociale. Și senzația mea e că ce e mai rău nu a venit încă. Am întâlnit mii de cititori din medii foarte diferite, cu realități politice diferite, iar cartea le vorbește foarte multora dintre ei. Le vorbește refugiaților care au văzut colapsul propriilor lumi și le vorbește, în egală măsură, celor care văd cum normele democratice se destramă. Mulți, în țările occidentale, văd cartea asta ca pe o o poveste cu tâlc, un avertisment, probabil, cu privire la ceea ce ar putea să se petreacă cu democrațiile vestice dacă vom continua să ne îndreptăm, clătinându-ne pe picioare, către intoleranță și naționalism. Dar ăsta e doar un strat al romanului. Ca epigraf, am vrut să folosesc un citat din romanul The Crossing de Cormac McCarthy (Marea trecere, Polirom, trad. Claudia Asanachescu), care ar fi fixat intențiile cărții, dar el, la acel moment, era bolnav și nu am putut obține permisiunea să folosim acel fragment. McCarthy scria: „Misiunea povestitorului nu-i deloc uşoară. Pare să i se ceară să-şi aleagă povestea dintr-o multitudine de poveşti posibile. Dar nu e vorba despre asta. E vorba mai degrabă despre cum faci mai multe poveşti din acea poveste unică”.
Scopul a fost să scriu un roman care se adresează mai multor adevăruri în același timp – unor realități politice multiple. Iar realitățile din Cântecul profetului nu sunt de domeniul futurismului. Ele țin de momentul prezent și, de fapt, mereu au ținut de prezent. Doar o lectură foarte superficială ar putea descrie această carte ca fiind un roman distopic, când, de fapt, simulează realitățile trăite de milioane de oameni de pe planeta asta. Un astfel de roman nu poate fi distopic – și, într-adevăr, „distopicul” e doar un truc, o tehnică a defamiliarizării.
Cântecul profetului descrie procesul pierderii unor drepturi elementare într-o țară care e o democrație consolidată - Republica Irlandei. Ați fi putut plasa povestea oriunde, dar ea se petrece în Dublin, printre oameni obișnuiți care duc vieți obișnuite. Puteți explica această alegere?
Nu poți să-i ceri unui cititor să trăiescă cu totul eroziunea lentă a normelor și a drepturilor decât dacă simte că e pe un teren familiar. Apoi, am ales Dublinul nu pentru valoarea lui simbolică, ci pentru senzația de pur obișnuit pe care o emană. Orașul trebuia să fie reală, trebuia să fie un oraș în care se trăiește. Trebuia să vorbească în ritmurile de zi cu zi, în ritmurile familiare. Când colapsul se petrece într-un astfel de scenariu, cititorul nu mai poate să pună distanță. E, în același timp, o formă de seducție. Mulți presupun că democrația Irlandei e solidă, așa că romanul acționează ca o invitație: hai să-ți arăt cât de brusc și de ușor vine colapsul. Simulând colapsul, ajungi să înțelegi cum e pentru ceilalți care trec prin cataclisme în alte părți ale lumii. Nietzsche a avertizat, la un moment dat, că mila cere foarte multă imaginație. Suntem cu toții atât de fragmentați și de împovărați de tehnologie, încât empatia devine imposibilă. Prin urmare, Cântecul profetului se comportă ca o operă de imaginație morală și ca un conductor de empatie radicală.
Cântecul profetului e scris într-un stil indirect-liber, un stil care topește vocile într-un flux din care nu există ieșire, pentru că niciun spațiu nu e lăsat gol. Cum ați ajuns la această opțiune stilistică? V-a fost clară de la început?
Registrul initial al limbajului e parte din același act intuitiv cu care am început să scriu. Tot restul derivă de aici. Nu subscriu la ideologia realismului flaubertian, desi îl admir, ca cititor. O fidelitate excesivă față de formalism nu reflectă viața. Propozițiile mele trebuie să fie proteice. Stilul literar trebuie să fie o cale de a cunoaște - o cale de a te întâlni cu lumea, pe măsură ce se desfășoară în fața ta. Așa că îmi modelez propozițiile în jurul acestei desfășurări – cu alte cuvinte, realismul meu e mimetic și își forțează calea către sentiment, atmosferă, emoție. Atmosfera de teroare și de anxietate pe care sper că cititorul o simte e produsul formei care înfășoară romanul. Propozițiile lungi, absența spațiilor dintre paragrafe – toate astea nu au fost alegeri întâmplătoare. Pe Eilish, evenimentele o pun într-o cămașă de forță și e purtată mai departe de un impuls căruia nu-i poate rezista. Așa și cititorul, tras de sintaxă, e închis în același spațiu claustrofob. Presiunea, imposibilitatea eliberării, sunt efecte ale formei care pune în scenă emoția. Sentimentul de teroare vine nu doar din ceea ce e spus, ci și din felul în care e spus. Iar acest stil a ieșit la suprafață de la bun început. La un moment dat, mi-a trecut prin cap să introduc spații între paragrafe, dar cartea a zis Nu. Și cartea, desigur, a avut dreptate absolută.
Cum gestionați succesul din jurul acestui roman? Ați reușit să vă gândiți la o nouă carte în contextul în care călătoriți atât de mult și participați la atâtea evenimente? Cum rămâneți concentrat la scris?
Când ești prins în promovarea unui roman, e foarte greu să scrii cu adevărat. Am nevoie de concentrare profundă, susținută de-a lungul câtorva ani, iar a fi un scriitor care își întâlnește cititorii răstoarnă polii, de la privirea în interior, către exterior. Vorbesc deja de mai bine de doi ani despre cartea asta. Succesul e o sabie cu două tăișuri. Fiecare scriitor visează să câștige un premiu ca Bookerul, dar nu ia niciodată în calcul ce urmează după – devii, dintr-o dată, o persoană publică, vorbești și călătorești peste tot în lume, plus impactul succesului asupra sinelui tău și asupra scrisului tău. Înțeleg jocul, dar îl găsesc epuizant. Vocea aia liniștită, tăcută, care vorbește din profunzimile psihicului – de acolo de unde vine și scrisul – devine foarte tăcută, când e înconjurată de atâta zgomot. Am scris cu pauze mare parte din anul trecut, dar mi-a venit greu să pun lucrurile în mișcare. Îi invidiez pe scriitorii care pot să termine o carte în trei luni. Eu nu funcționez așa. Mă mișc greu, totul e laborios. Fiecare propoziție e parte dintr-o ecuație atent construită. Genul ăsta de scris cere timp.
V-ați descrie scrisul ca fiind politic? Dacă da, în ce fel?
Nu mă gândesc la scrisul meu ca fiind politic și îmi privesc romanul, Cântecul profetului, ca pe o lucrare de imaginație morală. Este crezul meu că sarcina ficțiunii serioase e să înșface cumva realitatea și să o pună într-o oglindă ficțională. dâDar realitatea e infinit de complexă. Politicul e una dintre lentilele pe care le putem activa – și cu siguranță a fost pusă la treabă în carte. Dar politicul nu poate cuprinde întreaga realitate. Așa că trebuie să activăm cât mai multe lentile posibil pentru a putea vedea lumea. Mă văd ca pe un realist cosmic și simt că scrisul meu are mai mult de-a face cu metafizica decât cu politicul. Vânez adevăruri eterne despre condiția umană și nu scriu ca să schimb lumea. Numai un nebun ar încerca așa ceva.
Care este cel mai bun sfat pe care l-ați primit, ca scriiitor?
Scriitorul irlandez Pat McCabe mi-a spus odată: „Dacă vrei să fii scriitor, ai grijă să nu ai facturi mari”. E un sfat superb pentru cei care sunt la început. Fă-ți prietenă sărăcia ta și trăiește din puțin. Construiește-ți viața în jurul muncii. Am scris cinci romane în 15 ani, totul cu foarte puțini bani în buzunar. Am scos-o la capăt, chiar dacă, după cum se pare, prețul plătit a fost propria căsnicie.
