Un interviu de citit pe îndelete cu scriitorul francez Jean-Baptise Andrea, câștigătorul Premiului Goncourt din 2023, despre romanul său premiat, în care explorează puterea imaginației și frumusețea de a păstra, după ce crești, imaginea vie a copilului care ai fost. Despre practica lui de a scrie și obsesiile pe care și le strecoară în lietratură, despre cum se construiește o scenă erotică vie și despre cum criticile pe care le primește îl ajută să meargă mai departe.
Jean-Baptiste Andrea a ajuns cunoscut peste tot în lume după ce în 2023 a primit Premiul Goncourt pentru romanul Mereu cu gândul la ea (Editura Trei, trad. Mihaela Stan). Înainte a avut o carieră ca scenarist și regizor și în 2017 a publicat primul roman, Regina mea (Editura Trei, 2018), câștigând atunci două premii importante: Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019) și Des diables et des saints (2021), iar Mereu cu gândul la ea i-a consolidat profilul unui scriitor complex, subtil, analitic, care transmite emoții revendicând partea tandră a acestei lumi.
Mereu cu gândul la ea e un roman pe cât de masiv și elaborat, pe atât de fluid. Senzația de simplitate și directețe prevalează și însoțește povestea până la final. În centrul ei avem doi protagoniști, legați până la capăt printr-o dinamică imposiobil de rupt, chiar dacă nimic nu e simplu pentru ei. Mimo e un băiat sărac, refugiat din Franța în Italia, care din ucenic al unui cioplitor în piatră ajunge sculptor de faimă internațională. Viola e moștenitoarea unei familii italiene de aristocrați, Orsini, o fată rebelă, care îmblânzește urși, îl adoră pe Fra Angelico și visează să zboare. Cei doi cresc împreună, fiecare simțindu-se, în felul său, un neadaptat și continuă să se întâlnească, oricât de diferite le ajung viețile, într-o perioadă sulfuroasă: ascensiunea fascismului în Italia. Dar cum Mimo e sculptor, în poveste apare o statuie misterioasă, care răvășește privitorii și afirmă vitalitatea artei, triumful ei împotriva distrugerii. Mereu cu gândul la ea e o poveste despre depășirea limitelor, despre puterea viselor, despre feluri de a iubi, de a pierde și de a-ți imagina totul din nou, chiar atunci când lumea e zguduită din temelii.
Despre această poveste, dar și despre tot ceea ce l-a adus în acest punct al traseului său de scriitor, am vorbit cu Jean-Baptiste Andrea, invitat de Editura Trei la București la începutul acestui an.
Mereu cu gândul la ea
Romanul tău are deja o istorie, a câștigat atâtea premii, a luat Goncourt-ul, a strâns cronici favorabile. Ai putea vorbi despre starea pe care ai avut-o atunci când ai început să-l scrii? Care eru temerile și așteptările tale la acel moment?
Prima idee pentru cartea asta, ca pentru fiecare carte pe care am scris-o, a fost finalul. Așa că am scris cartea ca să ajung la acel final anume, să rezolv misterul statuii. Felul în care lucrez e următorul: muncesc o grămadă la structură și scriu textul propriu-zis la final, după ce am întreaga poveste. Atunci mă așez în fața computerului și scriu în fiecare zi trei pagini pe care le las să curgă fără să mă gândesc, pentru că m-am gândit înainte. Așa că stilul derivă liber din acel scris. În acest caz anume, din momentul în care mi-a venit ideea de pornire până când am început propriu-zis să scriu textul, s-au scurs zece luni. În acest timp am construit, în capul meu, structura. Iar aceste zece luni au fost, ca de fiecare data când construiesc structura unei cărți, un amestec de entuziasm și de suferință. Entuziasm, pentru că știu că țin un capăt de fir din carte și că trebuie să trag de el până iese întreaga poveste la suprafață, și anxietate pentru că mă gândesc că nu o să reușesc niciodată să ajung la final. Mai ales cu cartea asta: cu cât am tras mai mult de fir, cu atât a ieșit mai mult la suprafață și am continuat procesul.
Și mi-am dat seama că era cea mai amplă poveste pe care o scriam, din foarte multe puncte de vedere: mi-am dat seama că era foarte ambițioasă, că era foarte simplă, dar că forma putea fi complexă. Și speram să pot transmite senzația de simplitate, nu pe cea de complexitate. De obicei, în perioada în care mă gândesc la structură, sunt foarte anxios. Durează cam două luni, dar de data asta a fost o perioadă lungă. Așa că am renunțat de câteva ori, pentru câteva ore, gândindu-mă: „Renunț. E prea complicat. N-o să ajung niciodată la finalˮ. Și de fapt, după cele zece luni, nu am avut un moment în care să-mi spun „ok, pot să mă apuc de scrisˮ. Simțeam că nu ajung nicăieri. Și într-o zi m-am uitat în carnet, unde scrisesem o grămadă de notițe, inclusiv notițe despre care credeam că sunt începuturile altor cărți. Atunci am realizat brusc că, de fapt, erau parte din aceeași poveste. Așadar partea despre circ și cea în care Viola se transformă în urs, de exemplu, sunt bucăți despre care am crezut că ține de alte povești: „e fata asta despre care oamenii spun că se poate transforma în ursˮ. M-am uitat prin notițe și mi-am zis: „Dumnezeule mare, dacă mut bucățica asta aici și pe cealaltă dincolo, îmi iese. Asta e cartea. Am o carte. Poate că îmi lipsesc 10%, dar e totul acolo. Pot să descopăr ce lipseșe pe măsură ce scriu, pentru că structura e acoloˮ. Și am început să scriu, iar acea fază e foarte plăcută. Iubesc faza asta. Urăsc partea de construcție a poveștii, dar pentru mine e necesară, e foarte importantă. Nu cred că o carte poate fi bună dacă nu depui tot acest efort în faza pregătitoare.
Cum ți-ai descrie acest roman în raport cu celelalte pe care le-ai scris înainte? Ce a fost diferit de data asta?
Cred că e vorba despre o continuitate în felul în care văd lumea, despre lumina care învinge întunericul, fie și milimetric. Toate aceste teme sunt acolo: puterea imaginației și frumusețea de a păstra, după ce crești, imaginea vie a copilului care ai fost. Toate aceste lucruri au fost și în cărțile de dinainte. Dar aici a fost o ambiție narativă mai mare, alonja finală a fost mai amplă, pentru că știam că această poveste va avea timp pentru a se desfășura, pentru a se dezvolta. Am iubit ideea din finalul acestei cărți și mi-am spus că, dacă o execut bine, va ieși ceva grozav, dar dacă o ratez, totul se putea transforma în ceva ridicol. Cred că asta a fost cea mai mare anxietate a mea. O să fiu demn de acea idee finală? Când o să spun această poveste cuiva, o să stârnesc aceeași reacție pe care am avut-o eu când m-am gândit la finalul acestei povești? Pentru că atunci când mi-a venit ideea finalului, mi-am spus: asta e ceva foarte puternic. Și dacă citesc azi cartea, aproape că o să plâng la final, de fiecare dată, pentru că cred că e ceva foarte puternic acolo, la multe niveluri. Nu pentru că cred că sunt eu bun, ci pentru că ideea a părut că vine din afara mea. E ca și cum mi s-ar fi data această idee și a trebuit să-i fac dreptate. M-am temut că nu îi voi putea face dreptate. Așa că diferența a stat în ambiție și în necesitatea de a avea o desfășurare și o dezvoltare mai subtile, de a urmări personajele de-a lungul unor perioade mai mari din viețile lor. A fost aproape ca o provocare de ordin tehnic, dar de fapt a fost o provocare artistică, una care s-a transformat într-o provocare de ordin tehnic.
Mereu cu gândul la ea acoperă și o perioadă istorică foarte problematică: ascensiunea și consolidarea fascismului în Italia. Ai avut în minte, atunci când ai scris cartea, semnele vizibile de fascizarea ale societăților noastre?
Nu în mod conștient. Dar pe măsură ce scriam povestea, mi-am dat seama că ar putea la fel de bine să vorbească despre vremurile noastre. Istoria se repetă, nu e nicio surpriză aici. Și nu e niciodată exact la fel, dar putem vedea și acum unele dintre forțele care se manifestau atunci. Nu înseamnă că se va termina în același mod, dar există posibilitatea ca asta se întâmple. M-am gândit la asta, mi-am dat seama, în timp ce scriam, că, deși fusese o decizie inconștientă, avea ecouri în prezent. Dar, pe de altă parte, cred că orice poveste bună rezistă timpului, nu are termen de valabilitate. Așa că a fost liniștitor să mă gândesc că nu am scris ceva care să le vorbească doar celor care sunt interesați de istoria secolului XX. Nu am vrut asta. Orice carte, indiferent de perioada în care e plasată, trebuie să-ți vorbească despre momentul prezent, despre cine ești tu. Dacă scriu scenariul unui film despre oamenii cavernelor, tot trebuie să-mi vorbească, dacă e un film bun. Acum povestesc referindu-mă la cariera mea din trecut, pentru că am fost regizor. Asta mă face să mă gândesc la filmul lui Jean-Jacques Annaud, La Guerre du feu, care e doar cu oameni ai peșterilor. Așadar, vorbim despre un film bun sau despre o carte bună doar în măsura în care acestea vorbesc persoanei care suntem aici și acum. Cu siguranță nu suntem păroși și nu trăim în peșteri, așa că înseamnă că trebuie să fie altceva: condiția umană. Am fost fericit când mi-am dat seama că romanul ar putea fi citit ca o metaforă pentru ceea ce se întâmplă cum, dar nu am avut intenția de a ascunde un mesaj despre lumea de azi. S-a întâmplat organic. Mă interesa doar să spun acea poveste.
Am observant ceva foarte specific despre modul în care spui povestea. Are pasaje foarte senzuale, dar senzualitatea e mereu derivată din artă, nu e a corpurilor. E o senzualitate care derivă mai degrabă din viața operelor de artă. Este o strategie pe care ai adoptat-o conștient? Inclusiv cei doi protagoniști principali, Viola și Mimo, au o relație platonică.
Nu a mai făcut nimeni observația asta. Iubesc pista asta, pare că vine dintr-o direcție psihanalistă, foarte interesant. Ca majoritatea cititorilor, cumva mi-am dorit ca Viola și Mimo s-o facă, dar apoi m-am gândit că ar fi prea ușor. Sunt la fel de senzual ca orice bărbat, dar ca scriitor cred că poți foarte ușor să pici în ridicol cu partea asta, adică s-a făcut și s-a tot făcut și în același timp, cred că mare parte din senzualitatea care există pe lume se petrece în mințile noastre. Pentru mine, atracția e mai întâi ceva de ordin intelectual. Sigur că există atracție fizică. Am discutat despre relațiile dintre bărbați și femei cu editoarea mea (Magda Mărculescu, n.m) și i-am povestit ceva din perioada adolescenței. Prietenii mei aveau postere cu fotomodele celebre din anii '80, iar eu ziceam ok, sunt frumoase, dar nu mi se par atrăgătoare. De ce? Pentru că am nevoie de minte. Am nevoie să simt tipul ăsta de atracție. Și cred că arta îi vorbește minții mele și corpului meu și că arta asta reprezintă.
Există senzualitate în artă. Sunt corpuri, curbe, e mișcare, e lumea noastră întreagă, e natura, e totul. Pentru mine, e o lume completă. Este o formă de seducție completă, pentru că are partea fizică, are partea intelectuală, și probabil că de asta am condensat acolo elementele de senzualitate, de asta vorbesc despre artă în acest mod. Și mai e un lucru. Există genul de artă pe care trebuie s-o explici. Te duci la un muzeu și dacă nu citești un perete întreg de text habar nu ai la ce te uiți. Urăsc chestia asta. Cred că orice formă de artă, chiar cea mai contemporană formă de artă, ar trebui să-și uluiască privitorii. Chiar dacă persoana care o contemplă nu știe ce e sau ce înseamnă. Vezi ceva și te minunezi, poate să-ți placă sau nu. Dar dacă trebuie să citești ceva pentru că altfel ți se pare ridicol, atunci avem o problemă Așa că cred că prima relație pe care trebuie s-o avem cu arta e de natură senzuală. Asta am realizat la 15 ani, când am mers la Florența pentru prima data. Așa că cred că toate aceste lucruri au intrat în expresia pe care am găsit-o, în roman. Nu am vrut ca Viola și Mimo să aibă o relație fizică, pentru că ar fi fost prea ușor și am vrut să mențin acea tensiune. Erotismul ține de posibilitatea de a se întâmpla ceva și e mai sexy decât nuditatea. Sigur că și nuditatea e frumoasă, dar deja s-a depășit momentul așteptării, zona în care se creează tensiunea. Așa că am vrut să păstrez totul la limită. Și mai cred și că toată acea senzualitate și frustrare s-au transferat operelor de artă. Nu știu dacă am dat un răspuns complet, dar nu mi s-a mai pus întrebarea asta. Îmi place și încerc să-mi dau seama cum să răspund în timp ce vorbesc.
E un răspuns generos, așa că mai am o întrebare, tot legată de artă. Viola și Mimo împărtășesc admirația pentru Fra Agelico. De ce ai ales tocmai acest pictor ca să le ofere celor doi o conexiune secretă?
De ce Fra Angelico? Probabil pentru că de el se leagă primele mele emoții artistice. A fost ca o epifanie legată de artă, de fapt, aș putea spune că prin contactul cu creația lui am realizat că arta există. Din nou, nu într-un mod intelectual. La școală ți se explică lucruri, de unde vin și ce reprezintă. Dar experiența directă o simți cu tot corpul și viața ta ajunge să se schimbe sub efectul ăsta. Devii o persoană mai bună pentru că simți că aparții unei lumi în care ceva precum arta există. Ăsta e deja un semn de speranță. E un moment puternic. Când îl trăiești, nu îl descrii așa, dar cred că exact asta se întâmplă. Pentru mine, acel moment a fost la Florența, când aveam 15 ani. A fost prima sau a doua ieșire din țară. La acea vârstă am fost în Scoția și la Florența. Nu aveam bani, iar călătoriile în străinătate erau scumpe. Când am stat un pic mai bine cu banii, am mers la Florența și îmi amintesc că am vizitat convento San Marco, să vedem frescele. A fost atât de frumos. De fiecare dată când merg la Florența mă duc acolo. Uneori, mă duc chiar de două ori, dacă am câteva zile pe care să le petrec acolo. Pentru unii, asta e ca și cum ai merge la biserică, și apropo, îmi place să intru și în biserici. Îmi place maiestuozitatea acelui spațiu. E și mare, și mic, și simplu, și complex. E tot ce iubesc. Așa că m-a emoționat foarte tare să văd aceste lucruri. Mă face să cred că există ceva în afara noastră. Nu știu ce. Nu mai îmbrățișez niciun sistem religios, dar tot cred că există ceva. Și cred că momente și creații cum sunt cele ale lui Fra Angelico ne conectează cu acest ceva. E cât de aproape putem ajunge să atingem acest ceva, pentru că e frumos. Așa că eu am trăit acel moment și a trebuit să existe în carte.
Nu pot să scriu o carte și să păstrez distanța. O carte e extensia mea, tot ce e în cartea asta. De asta, unii nu înțeleg și chiar mi-am făcut griji că nimeni n-o s-o citească. Relația mea cu animalele e în cartea asta, relația cu natura, viziunea mea asupra lumii și a artei. Acel moment în care am văzut picturile lui Fra Angelico la 15 ani și faptul că le-am văzut din nou și din nou și din nou trebuia să intre într-o carte, la un moment dat. Când scrii, ești dus de propriul scris, nu ai ce altceva să faci. Folosești energia din acel moment și te mișcă, te transportă. E această scenă, când Mimo o duce pe Viola să vadă frescele, după ce Bizarro îl dusese pe el. Am știut că trebuie să le vadă și să o ducă și pe Viola. Este un joc de cuvinte în franceză, se spune că prietenia își recapătă culorile. E atunci când te simți renăscut. Și e ca și cum prietenia lor se retrezește la viață în fața acestor fresce, în fața acestor culori. Scena mi-a îngăduit să pun în scenă literalmente această expresie și mi-a adus o mare bucurie. Dar nu a fost ceva plănuit. Doar am știut că vor ajunge acolo. Nu am știut ce urma să scriu în acea zi, stăteam pur și simplu la birou. Bun, azi o să viziteze chilia. Să vedem. Și apoi am scris scena. Nu a fost ceva planificat sau gândit. Trebuie să am momente sau scene care sunt puternice pentru mine și care sunt pur și simplu activate de ceva care vine din adâncul ființei mele. Așa că atunci când scriu, ele irup la suprafață, nu trebuie să mă gândesc prea mult.
Au fost și aspecte care au cerut documentare? Avem Roma, Florența, foarte mult din Italia, întregul context politic din perioada interbelică.
Nu foarte mult. Scriu despre lucruri pe care le cunosc, a căror experiență intimă o am. Și sunt atras să explorez mai departe ceea ce cunosc. Cât despre întregul context politic, îmi era cunoscut pentru că am studiat științe politice. Am fost fascinat de studiul fascismului pentru că e studiul nebuniei umane. E material literar bun. Nu m-am gândit în acești termeni la acel moment, dar probabil că asta m-a atras către epoca respectivă. Cum putem fi atât de nebuni, la nivel de societate? Cum se poate întâmpla așa ceva? Apoi, arta era ceva ce oricum iubeam. Sigur, nu știu totul despre orice subiect, dar am vizitat Florența de multe ori, am fost la Roma, am petrecut mult timp în Italia, iar când nu am știut ceva sau am avut nevoie de o anumită informație, m-am documentat, dar nu am citit vrafuri întregi de informații ca să-mi pot construi povestea. Mi-am construit povestea și apoi am căutat detaliile lipsă.
De exemplu, dacă mă întrebam ce cafenele erau la modă în Roma în 1920 sau 1922, căutam asta. Mă opresc din scris ca să caut o informație de care am nevoie, nu sunt genul care să citească tot ce se poate despre un subiect și apoi să se apuce de scris, extrăgând de acolo povestea. Sunt mici porțiuni de documentare, mici fragmente de adevăr istoric de care am nevoie din când în când. Nu există variantă corectă sau incorectă de a face lucrurile. Foarte mulți oameni m-au întrebat dacă sunt sculptor. Dar dacă ești atent, vezi că de-abia folosesc termeni tehnici. Vorbesc despre sculptură în același fel în care aș vorbi despre scris. Am făcut și o paralelă între ele. Se aplică oricărei alte forme de artă sau oricărei alte activități căreia i te dedici cu dragoste. În carte numesc trei instrumente pentru sculptat, poate patru, atât, dacă e să ne referim la termeni tehnici. La un moment dat, m-am gândit că poate ar trebui să plasez mai mulți termeni care să descrie unelte necesare în sculptură, să fac totul să pară mai realist. Dar, pe de altă parte, dacă vei vorbi cu oricine e specialist, un expert în propriul domeniu, niciodată nu vor vorbi cu tine folosind termini tehnici. Vor transmite altceva. Așa că m-am gândit că adevărul e opusul folosirii unei multitudini de termeni tehnici. Trebuie să vorbesc despre ceva care e dincolo de instrumente, pentru că așa ar vorbi o persoană care e pasionată de propria muncă. Uneori ai nevoie de câteva aspecte tehnice ca să faci credibilă întreaga construcție și asta am făcut și eu. Dar practic, nu e nimic tehnic despre sculptură în cartea mea. Cu toat astea, oamenii tot îmi spun: „O, știi atât de multe despre sculptură!ˮ Nu știu nimic despre sculptură. Desigur, cunosc arta pentru că creez și mi-am dedicat viața acestui lucru. N-am avut niciodată o altă slujbă și chiar imediat după universitate, mi-am luat un job de traducător. Traduceam dimineața, cât să am bani să-mi plătesc chiria și să am ce să mănânc, iar după-amiaza îmi vedeam de propriul scris. Am făcut asta timp de 30 de ani și niciodată nu am avut o slujbă sau un salariu. Mereu am spus c-o să-mi scriu propriile povești. Asta cunosc și despre asta vreau să vorbesc, și de asta scriu, și de aici pot să scriu despre sculptură, despre acea pornire, despre acea energie. Și din nou, nu folosind termeni tehnici. Așadar, legat de documentare, pot să-ți spun cu exactitate că nu cred că am alocat mai mult de 40 de minute pentru a mă documenta în legătura cu sculptura, pentru acest roman.
Am o întrebare despre dinamica dintre personajele tale. Mimo lucrează pentru regimul fascist, creează artă comandată de ei, negând că ar avea ceva de-a face cu politica. Viola insistă să-i arate că a ajuns să colaboreze cu un regim criminal, dar el o ignoră, oricât de puternică ar fi relația dintre ei. Personajul care îl trezește însă și îi provoacă o criză de conștiință e Bizzaro, prietenul evreu care lucra într-un circ. De ce Bizzaro, un personaj aparent secundar, are acest rol?
Foarte bună observație. Îmi pui întrebări dificile. Îmi place asta, îmi face bine, pentru că de obicei cam repet aceleași lucruri. Foarte interesant. Bun, de ce am făcut asta? Am fost mereu cu totul fascinat de cultura iudaică. Cred că e una dintre cele mai mărețe culturi ale lumii. A dat atâtea contribuții în domeniul artei, al științei, al muzicii. E o cultură fascinantă. Cartea e despre tiranie. Este despre tirania împotriva căreia Viola, ca femeie, trebuie să lupte, și e plasată într-o perioadă marcată de o tiranie politică de proporții. Ce popor s-a confruntat cu cu tirania într-un mod mai atroce decât poporul evreiesc? Și nu spun asta ca un comentariu politic legat de situția din prezent. Chiar nu subscriu la politicile statului Israel. Am fost acolo și iubesc acel spațiu, dar politica e îngrozitoare în prezent. Nu spun însă că așa e întreaga țară. Asta e problema timpurilor în care trăim, parcă nu se mai acceptă nuanțele. Sunt fascinat de cultura iudaică, de acest popor care a suferit de atâta secole și care a fost întruparea ideii de popor care a suferit sub tiranie. Nimeni nu mai știe istorie azi, sau dacă știu, nu le mai pasă, sau nu vor să înțeleagă cum era să trăiești în ghetouri, să fii hăituit dintr-un loc în altul de oameni cu furci și torțe pentru că erai evreu.
Cred că Bizzaro era personajul perfect care să reprezinte toată această istorie și să spună: „uite, n-ai decât să ignori tot ce vrei, n-ai decât să pretinzi că asta nu are legătură cu tine, dar uită-te la mine, ceea ce mi se întâmplă e real ˮ. Și atunci, brusc, Mimo nu mai are cum să ignore realitatea. Trebuie să vadă. Dar e interesant că ai întrebat despre Bizarro, pentru că nimeni nu îl menționează în interviuri. Eu iubesc acest personaj. Reprezintă chiar o mică deschidere către supranatural atunci când spune în glumă că ar putea fi evreul rătăcitor. Și desigur că nu e, dar dacă ar fi, așa încât să fie parte dintr-o voce mai amplă decât a lui? Îl iubesc pe Bizzaro în atâtea feluri încât încă nu sunt sigur că nu e evreul rătăcitor. Sunt deschis către această posibilitate și în ideea asta i-am și scris povestea. De-asta vorbește 20 de limbi. Personajul lui poate fi citit într-un mod foarte rațional, dar și într-o manieră ceva mai mistică. Așa că mă bucur că ai întrebat de el.
Și pentru mine a reprezentat o voce mai amplă, ca un apel colectiv la trezirea conștiinței și nu unul care vine doar dinspre un individ – cum se întâmplă cu atenționările pe care le face Viola.
Exact asta e, mai ales dacă vezi în el vocea mai multor generații. Poate că a trăit mai multe vieți, și chiar dacă nu e așa, l-am perceput ca pe un membru al comunității evreiești. E una dintre aceste foarte puține comunități care au reușit să transmită ceva celor care au venit după ei, ceea ce explică și excesele de azi. Dacă te uiți la cei mai radicali evrei de azi, cu ale căror vederi nu sunt deloc de acord, vezi de unde vin toate astea. Am mulți prieteni evrei care nu sunt foarte religioși, dar care tot sărbătoresc anumite sărbători evreiești. Sunt lucruri care au fost trecute generațiilor următoare, o moștenire, o cultură, ceva care nu e deloc lipsit de semnificație, chiar dacă acum nu mai cred în nimic. Nu sunt însă 100% laici, încă simt că aparțin de ceva mai mare decât ei. Noi am pierdut asta. Cred că e foarte frumoasă conexiunea asta cu ceva mai mare decât noi. Așa că Bizzaro asta reprezintă. Sunt foarte bucuros că l-ai menționat. Îl iubesc pe Bizzaro. Inițial era parte dintr-o poveste despre care am crezut că ține de altă carte. M-am gândit la o carte în care o fată e izgonită din satul ei pentru că oamenii cred că se poate transforma în urs și apoi se alătură unui circ. Dar povestea asta nu se îndrepta în nicio direcție. Aveam o jumătate de pagină scrisă în carnet, și apoi mi-am dat seama că era vorba despre aceeași poveste, aceeași luptă pentru supraviețuire. Iar Bizzaro îl trezește pe Mimo, aduce lumină. E ciudat cum nimeni nu îl menționează pe Bizzaro în interviuri. Poate doar câțiva cititori care sunt evrei. Dar uite cum oameni foarte sensibili observă. Apropo, ești cumva evreică?
Nu, doar interesată de cultura iudaică.
Te întreb asta pentru că oamenii care sunt atenți la astfel de detalii au, de regulă, o conexiune cu această cultură, rezonează cu lucrurile astea și le răspund. Îmi amintesc că stăteam alături de un scriitor evreu, la un salon de carte în Franța. Eu nu sunt evreu, dar mă simt foarte conectat cu această cultură. Nu sunt deloc o persoană religioasă, dar e ceva care rezonează cu mine. De ce oare, l-am întrebat? În fiecare carte pe care am scris-o e ceva legat de cultura iudaică. Și el mi-a spus: „probabil că ai un suflet evreiescˮ. Mi s-a părut o expresie foarte frumoasă. Așa că poate ai și tu un suflet evreiesc.
O să explorez. Vorbim despre lucruri complexe derivate din acest roman și mă întreb dacă, scriindu-l, ți-ai activat privirea de regizor. Îți imaginezi acest roman ecranizat, la un moment dat?
Nu, pentru că am început să scriu romane ca să mă îndepărtez de zona asta. Eram pe punctul de a spune „ca să fugˮ, dar nu am vrut să fug, pentru că îmi plăcea. A fost dur. Nu am simțit că puteam să fiu eu, cu totul, dar am învățat foarte multe despre scris, despre acea disciplină, despre efortul de zi cu zi. Nu e vorba doar de inspirație, e efort zilnic, trudă zilnică. Vin dintr-o țară în care totul pare că ține de inspirație. Te lovești la degetul de la picior dimineața în baie și asta îți amintește de faptul bunicul tău s-a lovit la picior, și apoi a divorțat, și apoi a murit. Și apoi îți spui: „O, o să scriu o carte despre bunicul meu! O să scriu primul capitolˮ. Foarte multe romane franțuzești sunt scrise așa. Bun, nu zic că nu e o idee bună.
Dar poate te oprești o secundă să te întrebi: am o carte? Am o carte pe care oamenii să vrea s-o citească? Cum o fac mai bună? Cum îmi conduc cititorii către final? Cum fac ca finalul să încununeze restul cărții și nu să fie sub nivelul ei? Pentru că dacă nu reușesc asta, am scris o carte care pică în cap, iar eu vreau una care să se înalțe, care să zboare. Astea sunt lucruri pe care le-am învățat din lumea filmului. Am avut un moment de criză reală în 2016, când o mare platformă mi-a spus că le plăcea foarte mult ceea ce făceam, dar că era ceva prea original și că ar trebui să fac ceva mai puțin original. În primul rând, nici nu era atât de original. Și mi-am făcut foarte multe griji, pentru că îmi dedicasem viața unui scop pe care simțem că îl pot atinge. Iar eu mereu am încercat să devin mai bun și mai bun. Brusc, mi s-a spus că trebuie să țintesc mai jos, să-mi cobor ținta, iar asta a fost devastator pentru mine. Am avut o săptămână în care m-am simțit complet deprimat, iar la finalul săptămânii, mi-am imaginat prima carte, am văzut-o existând. Mă gândisem ani întregi să scriu o carte, așa că într-un fel simțeam nevoia să scap. Nu aveam habar cum să scriu un roman, pentru că e ceva foarte diferit. De fapt, Editura Trei mi-a publicat și acea primă carte. Au fost alături de mine de atunci. În acel moment, am venit acasă și am început să scriu cartea. Pentru mine, a fost o experiență emancipatoare, am crescut prin ea și am simțit brusc că, mai mult decât orice altceva, m-am reconectat cu bucuria de a scrie pe care o aveam când eram copil, când am hotărât că vreau să fiu scriitor. Asta simțeam, bucurie. Și pierdusem acea bucurie. Îmi plăcea să scriu pentru industria filmului, dar pierdusem bucuria pură. După toate astea, nu privesc înapoi. Mereu cu gândul la ea e un roman 100%. Am vândut drepturile pentru ecranizare, e posibil să fie un serial, dar nu voi scrie scenariul. Nu sunt implicat, cu excepția momentelor în care o să mă cheame să îmi ceară părerea despre regizor sau despre casting, dar încă nu am ajuns acolo. Toate astea iau timp. Dar e o carte. Cartea e cea mai puternică versiune a acelei povești și mereu va fi așa.
Când refuză primirea în Academia de Arte, în discursul pe care îl ține, protagonistul tău Mimo Vitaliani spune că fiecare opera de artă e o schiță pentru următoarea, așa că e imposibil să nu te întreb dacă lucrezi la un alt roman.
Momentan nu, nu am nimic în lucru. Am învățat câte ceva din experiența cu filmele. După ce am făcut primul film, mi-am făcut o grămadă de griji despre cum va fi al doilea sau dacă o să fiu în stare să-l fac. Și am scris ceva ce nu era tocmai bun, deci nu a ieșit niciun film, și apoi, când credeam că n-o să mai fac niciodată unul, mi-a venit o altă idee, cea pentru cel de al doilea film, care a fost făcut. Și am învățat că sunt lucruri despre care nu ai habar, nu știi, nu le poți controla. Nu vreau să scriu cărți pe care să le consider inutile pentru mine. Zilnic îmi vin o grămadă de idei. Simt însă că, într-un fel sau altul, deja le-am explorat, le-am încorporat în ceea ce am scris. Cartea asta e atât de bogată, încât simt că am abordat o grămadă de idei doar în ea. Mă tem să nu cumva să repet aceeași carte sau părți din ea. E ok să construiești pe fundația pe care o ai deja, prin cărțile scrise anterior, iar oamenii să spună: recunosc asta dintr-o carte anterioară. Dar ce nu e ok e să scrii o carte și cititorii să spună că fac lucrurile exact ca în cartea anterioară. Vreau să rămân umil față de creație. Dacă astea sunt toate ideile pe care le am, foarte bine. Am fost binecuvântat. Sper să mai am și altele. Încă mă gândesc, rămân în poziția celui care observă și, probabil, la un moment dat, se va întâmpla ceva. Așa a fost și cu cartea asta. N-am avut nicio idee și apoi, brusc, am văzut finalul cărții. E ca și cum cu o clipă înainte nu era acolo, iar acum era, dintr-o dată, în fața mea. Acela a fost momentul care m-a adus aici, azi. În acea secundă mi-am spus: „Doamne, ce-ar fi dacă statuia aia ar exista? Dacă totul ar fi răsturnat? Cum scriu povestea asta?ˮ Totul se petrece într-o fracțiune de secundă. Așa că nu am de ales. Trebuie să aștept. Sigur că e o formă activă de așteptare, dar nu mă pot minți pe mine scriind o carte doar de dragul de a o scrie. Știu când am idei. Am fost în stare să scriu o carte. Va fi bine, dacă voi avea din nou noroc. Citesc o mulțime de cărți care cred că sunt proaste, dar totuși sunt publicate și se vând, așa că uneori mă gândesc și eu: „De ce nu scrii o carte proastă care să se vândă?ˮ Dar nici măcar nu cred că aș fi în stare, sincer să fiu, și nu vreau să fac asta.
Ai simțit vreo presiune de a publica venită din partea editorilor?
Nu, nu, nu de editori e vorba, ci de cititori. Când mi-am întâlnit editoarea, acum opt ani, i-am spus: „am scris acest prim roman, habar nu am cum s-a întâmplatˮ. Așa e, fiecare carte pe care o scriu e un miracol, habar nu am cum o fac, mă întreb de ce am avut acele idei, de ce atunci. Nu știu, efectiv nu știu. Așa că i-am spus lui Sophie, la acel moment, ea fiind foarte entuziasmată de primul meu roman: „să nu mă întrebi niciodată de următoarea carte, pentru că s-ar putea să nu fie nicio altă carte. Nici măcar nu știu cum am scris-o pe astaˮ. Iar ea spus: „În regulă, foarte bineˮ. Așa că nu m-a întrebat niciodată. Nu mă deranjează să fiu întrebat, dar știa asta. Așa că o sunam, când eram gata: „Am o carte pentru tine. Iar ea îmi răspundea: „Speram să ai unaˮ. Dar nu știa niciodată când scriam. Din păcate, a murit. Nu știa nici când scriam, nici când nu scriam. Cam despre asta e vorba. Am fost norocos. Am publicat patru cărți. Și mi se pare că sunt tot mai ambițioase, au tot crescut. De la un punct în colo, nu mai ai unde să crești. Va trebui să găsesc o cale să fac ceva diferit, poate diferit din punct de vedere tehnic. E un întreg proces, acum nu știu.
Uneori mi se pare esențial să nu știi. Mai am o ultimă întrebare. Pentru că ai scris un roman iconoclast, și mă refer aici mai ales la final, sunt curioasă cu ce critici te-ai confruntat. Ai primit premii și laude, dar ai avut și critici?
Da, da, da. Dar nu neapărat legat de final. Unii îl înțeleg, se prind despre ce e vorba, alții nu. Vreau să spun că sunt cititori care literalmente nu au înțeles ce se întâmplă, concret, la final. O prietenă mi-a spus: am adorat cartea, e adevărat că am ghicit finalul, dar am iubit cartea. Mai erau câteva luni până când apărea cartea, și din ce reacții primisem, oamenii nu ghiciseră finalul. Îmi imaginam că mai mulți îl vor ghici. Așa că am întrebat-o care era finalul, iar ea mi-a spus că Viola fusese inspirație pentru sculptura Fecioarei. I-am sugerat că poate ar fi bine să recitească romanul. Așa că a închis, a recitit și m-a sunat înapoi, spunându-mi că e foarte stânjenită. Asta mi-a spus ceva despre modul în care funcționează mintea. Când nu vrei să vezi ceva, când nu vrei să citești ceva, pur și simplu vrei să ți se confirme ideile. Sigur, m-am jucat cu ideea asta pe tot parcursul cărții, am vrut ca oamenii să creadă asta. Și apoi mi-am dorit să fie contrariați. Cinci la sută dintre cititori nu s-au prins care e finalul.
Apoi sunt oameni cărora nu le place ce fac. Urăsc ceea ce fac. Mai ales după ce am luat Premiul Goncourt, care e atât de prestigios în Franța. La zece minute după ce am luat premiul am primit mesaje de la oameni de care nu mai auzisem de douăzeci de ani. Pentru că se vorbește despre premiul la tv, peste tot, e ca și cum ai câștiga Cupa Mondială la fotbal. Miza e atât de importantă, inclusiv financiar, încât cei care nu au câștigat și prieteni de-ai lor s-au enervat. Cineva a spus la radio că a detestat romanul și că nu citește cărți plasate în Veneția ( Mereu cu gândul la ea nu e plasată în Veneția, n.m). În mod clar, nu citise romanul. Cunosc pe cineva care e apropiat de el și căruia i-a spus că nu citise cartea, dar că era sigur că n-avea cum să-i placă. O parte din mine a simțit furie. Mai puțin acum, după ce am vândut atâtea exemplare din carte. Am fost extrem de norocos cu cartea asta, a fost un miracol. Dar chiar și așa, critica de felul ăsta se simte ca și cum cineva ți-ar insulta copilul. Nu am copii, nu am vrut copii, dar am vrut acest copil: cartea. Și când cuiva nu-i place de copilul tău, chiar îți vine să-i tragi un pumn în față. Știu că nu aș face asta, e doar un mod de a spune.
Pe de altă parte, ceva din mine iubește asta. De mic mi-am dorit să fiu scriitor. De când mă știu, mi s-a tot spus să fac cu totul altceva: din dragoste, ca să mă protejeze de consecințele unei vieți de artist, amenințată mereu de sărăcie. Familia mea se temea că voi muri sărac, apoi e temerea asta că societatea nu dă doi bani pe artiști - îi recunoaște doar pe cei care au reușit. Chiar și prietenii, când se uite la tine cu un strop de admirație, se uită și cu un pic de milă, pentru că și ei își fac griji pentru tine. Și totul a încetat când am primit Goncourt-ul, pentru că a fost ca o bombă nucleară: bum! Iar reacția celorlalți a fost: „Doamne, ai reușit!ˮ. În toți acei ani, când mi s-a spus că nu o să reușesc, am continuat. Am continuat să lupt pentru că îmi spuneau că nu e bine ce fac. Scriind, am vrut să exprim ceea ce mulți oameni nu par să vadă. Să îmi exprim viziunea asupra lumii. Multă vreme, am crezut că sunt singur, sau în orice caz, că nu sunt foarte mulți alături de mine. Am fost foarte bucuros să văd că Ma Reine (Regina mea, romanul de debut al lui Jean Baptiste Andrea, n.m) a avut succes în Franța. Nu același nivel de succes ca Mereu cu gândul la ea, dar tot. Și apoi, pe măsură ce câștigam cititori tot mai mulți cu fiecare carte, mi-am spus: „Stai așa! Ești o persoană hipersensibilă, dar nu numai că nu ești singur, dar suntem mai mulți așaˮ.
Prin urmare, fără acești critici, fără indivizi care să-mi urască munca, poate că nu aș fi simțit această urgență de a le demonstra contrariul. Nu ca să mă răzbun, absolut deloc. Chiar și când am scris cartea asta, am sperat că vor înțelege, că o să se prindă. Dar nu, în continuare nu înțeleg. Toate astea, însă, m-au făcut mai puternic. Unii ar fi striviți de orice formă de adversitate. În meseria asta am văzut oameni care s-au prăbușit sub presiunea criticilor și au renunțat. Alții ies mai puternici din așa ceva. Eu am fost norocos să devin mai puternic, asta e talentul meu: dacă îmi spui nu, o să aud un da. Nu în relațiile dintre oameni, nu e nimic legat de #metoo, ci doar la nivel artistic. La nivel artistic așa funcționez: îmi spui că n-o să fac ceva și demonstrez exact opusul. În Franța e un mare show radio, Le Masque et la plume, iar în dimineața de după ce am luat Premiul Goncourt, au discutat cartea mea. Nu comentaseră cărțile mele până atunci. Și erau cu toții prieteni cu competitorul meu. Au înnebunit. Atunci a fost episodul cu „nu citesc cărți plasate în Venețiaˮ. Nu am ascultat până la final pentru că a fost dureros să văd cât de răutăcioși au putut să fie cu copilul meu. Pe de altă parte, povestea asta mă face să și râd: știu că și asta a fost parte din călătorie.
