Salon

Ilustratoarea neastâmpărată de la Grădina Botanică

de Diana Meseșan

Acum mai bine de jumătate de secol, o artistă elegantă de origine italiană s-a cățărat pe vârfuri de stâncă, a colindat pășuni și a intrat în bălți în căutare de plante sălbatice pe care să le picteze. A realizat mii de acuarele botanice, expuse la Muzeul Botanic București. Am încercat să îi scriem povestea, pornind de la arhiva nepotului ei.

„Am întâlnit’o astă vară pe d-na Santocono la Sămbăta de Sus. Locuia în sat, se hrănea cu ce apuca, se cățăra singură până în vârful munților, de unde se întorcea radioasă cu căte un nou exemplar de plantă mult căutată”. Așa e descrisă ilustratoarea Angiolina Santocono într-un articol din 1949, semnat de B. Madeleine.

De Angiolina Santocono nu auzisem niciodată până anul ăsta, când am făcut o vizită la Muzeul Botanic din București. Pe lângă colecții de plante uscate și plante conservate în alcool sau formol, muzeul e tapetat cu mii de ilustrații botanice făcute de Angiolina Santocono. Nu e ca la un muzeu de artă, unde există o economie a afișării și vezi trei-patru lucrări pe un perete. Aici sunt zeci de acuarele de-ale Angiolinei pe fiecare perete, sute în fiecare cameră. Efectul cromatic este incredibil. Este ca și cum ai nimeri între filele unui ierbar gigantic. Sau ca și cum toată arta botanică de pe Instagram ar fi afișată pe pereții acestui muzeu mic din București, din zona Cotroceni.

 

Lucrările Angiolinei reprezintă cea mai importantă colecție a muzeului, dar nu găsești prea multe informații despre cine le-a pictat. De pe o plăcuță de la intrare afli doar că artista a fost angajată a Grădinii Botanice începând cu 1961. Înăuntru mai poți să vezi un portret și un basorelief al ei însoțite de rândurile „Acest muzeu a fost ilustrat de pictor Angiolina Santocono. Un gând pios aceleia ce a lăsat poporului român imaginea plantelor sale”. O angajată a muzeului mi-a spus că Angiolina era de origine italiană.

Unele dintre lucrările ei au însemnări discrete cu creionul, cu locul unde au fost făcute sau cu numele plantei: Pădurice de arin pe malul apei, Lepiota (o specie de ciuperci), Valea Stânei, Pădurea Tismana, Pădurea Retezatu-Vâlcea, Ciaclău Mănăstire 620 alt, Pădurea Fata, Durău. Ocazional este trecut și anul când a fost făcut desenul: 1930, 1936, 1952, 1964.

Am fost intrigată că această italiancă elegantă, pictată într-o haină roșie, cu mărgele la gât, a umblat zeci de ani prin păduri ca să ilustreze viața plantelor. M-am întrebat cum a venit în România, cum s-a născut pasiunea ei pentru plante, cum a ajuns să lucreze la Grădina Botanică. În plus, multe dintre acuarele sunt făcute în perioada comunistă. Ilustrațiile botanice reprezentau atunci una dintre puținele zone artistice rămase neideologizate. Puteai să desenezi ce vrei, o libertare rară pentru artiști în vremea aceea.

Deși realizate cu mai mult de jumătate de secol în urmă, lucrările Angiolinei sunt extrem de contemporane. Asta pentru că în ultimii ani, arta botanică a câștigat teren în trendurile artistice din întreaga lume, inclusiv în România. Sunt sute de tag-uri pe Instagram cu nume latine de plante. Încercați, de exemplu, să căutați Monstera Deliciosa. În paralel, au loc o mulțime de expoziții și cursuri pe tema asta. Luna viitoare se ține un masterclass de ilustrație botanică în acuarelă la Grădina Botanică din București.

Am încercat să văd dacă mai trăiesc rude de-ale Angiolinei. Așa am dat de nepotul ei, Emilian Gressianu, care are acum peste 60 de ani. Mama lui, Lucia, e fiica pictoriței. Ea a păstrat mai multe documente despre Angiolina Santocono: certificatul ei de naștere, pașaportul, carnetul de artist, desene, fragmente de ziare despre expozițiile ei și alte documente. Mica arhivă i-a revenit lui Gressianu la moartea mamei. Pe baza acestor documente și a amintirilor lui Emilian Gressianu, dar și a unui articol plin de detalii din 1976, scris de un coleg de-al Angiolinei, botanistul și profesorul universitar Traian I. Ștefureac, am încercat să reconstitui povestea artistei.

 

Nona

Pe la mijlocul anilor ‘50, Angiolina Santocono locuia singură, cu chirie, într-un garsonieră de pe Știrbei Vodă. Emilian Gressianu își amintește că avea la intrare un șifonier și o perdea care formau un fel de antreu și blocau vederea spre cameră. Fereastra mare dădea spre bulevard. De fiecare dată când nepotul venea în vizită, o găsea pe Angiolina pictând la masa de lângă geam. Interesul ei uriaș pentru pictură și plante lăsa puțin spațiu pentru intimitate cu familia.

Emilian îi spunea nona, pentru că artista era de origine italiană. Angiolina s-a născut însă la Alexandria, în Egipt, în 1889, iar familia ei a emigrat în România înainte ca ea să înceapă școala. Tatăl, Gaetano de Santocono, pictor din Sicilia, fusese chemat de către Luigi Cazzavillan, fondatorul ziarului Universul, să picteze Teatrul Național din București spre sfârșitul anilor 1890. Familia s-a stabilit la Giurgiu, unde tatăl i-a improvizat fiicei un atelier în pivnița casei, singurul pe care l-a avut toată viața. Angiolina s-a căsătorit pe la 17 ani, a avut două fete (pe Maria și Lucia, mama lui Emilian) și s-a despărțit de soțul ei după război, pe la începutul anilor ‘20.  

Angiolina era o femeie micuță, cu o expresie mândră. Pașaportul ei menționează că avea ochii negri, tenul smead și era de talie mijlocie. Documentul a fost eliberat în 2 mai 1927, când Angiolina a făcut o excursie de aproape patru luni la Paris. În vizitele ei în străinătate, artista mergea la muzee pentru a studia operele maeștrilor.

Locatara neastâmpărată

Angiolina pleca singură în expediții de câteva luni prin țară ca să picteze plante de care auzise de la prietenii ei botaniști, povestește Emil Gressianu. Își lua cu ea un șevalet mic și un toiag. De mâncat, se descurca cu ce găsea. Emilian își amintește că a vizitat-o o dată pe Angiolina în Poiana Stampei, lângă Vatra Dornei, în anii ‘50. Se împrietenise cu gazda de acolo. Mergea zilnic pe munte în căutare de plante, pe care le schița pe loc, iar a doua zi le picta în detaliu.

În vremea aceea, fotografia era un instrument puțin accesibil. Pe lângă caracterul lor estetic, ilustrațiile Angiolinei țineau locul unei arhive fotografice. Oamenii care veneau la expozițiile artistei luau contact cu plantele din sălbăticie prin desenele ei. În picturile Angiolinei e evident interesul ei științific. Nu sunt simple acuarele cu flori, ci adevărate studii botanice. Lucra cu lupa pentru a putea reda cele mai mici detalii. De altfel, jurnalista B. Madeleine le recomanda celor care veneau la o expoziție a Angiolinei din 1949, să își aducă lupă ca să „privească fără jenă și cu toată atenția cum sunt pictate cele mai subțiri firicele și unele floricele aproape invizibile cu ochiul liber”. Articolul despre Angiolina, decupat dintr-un ziar, este păstrat în arhiva lui Gressianu. Materialul marca cea mai mare expoziție a artistei de până atunci, cu peste 3.000 de picturi, organizată în sala Rotondă a Ateneului Român. Excursiile ei pe munte au continuat și în anii ‘60, când artista avea peste 70 de ani.

Angiolina a început să facă ilustrații botanice prin anii ‘30. „De 17 ani duce această viață, pe care n’a început’o chiar din tinerețe”, scrie B. Madeleine.

„Se cățăra pe vârfurile de stâncă, colinda pășunile iar iarna culegea din păduri înzăpezite plante parazite și pândea apariția primilor soli ai primăverii ce-și scoteau sfios căpușoarele din zăpadă. Sau se înfunda până peste genunchi în baltă, băjbăind cu prăjina albia apei. Lipitorile sugeau cu sete sângele, agățate de pulpele goale; plantele acuatice se încolăceau cu sforile în jurul ei. Acolo a găsit acea raritate, un nufăr roz, expus acum în galeria lotușilor.” (B.Madeleine)

După ce a întâlnit-o pe munte, ziarista B.Madeleine a încercat să o viziteze pe Angiolina în apartamentul ei din București, dar artista în vârstă de 60 de ani era din nou plecată. A aflat de la portăreasă că „această locatară neastâmpărată” era greu de găsit. După șederea de câteva luni prin munți, plecase imediat să presteze munca voluntară pentru Crucea Roșie în calitate de cantinieră în Moldova, unde avea loc o campanie sanitară. Asta se întâmpla la câțiva ani după terminarea războiului. Angiolina a profitat de orele libere ca să caute plante rare. Așa a găsit o „țîntaură, un fel de măzăriche, un exemplar unic, ale cărui semințe le-a dăruit Grădinii Botanice spre a fi plantantă și înmulțită.”

Angiolina a fost autodidactă. Nu a urmat niciun fel de studii de specialitate și a fost acceptată oficial în rândul artiștilor în 1931, când a devenit membră în Sindicatul Artelor Frumoase din România. Pentru examenul de admitere, artista, în vârstă de 42 de ani, a fost rugată să își aleagă singură subiectul. „Își aruncă ochii pe fereastră și zărind o ramură de cais înflorit, realizează proba în timp record și cu deplin succes”, scrie Traian I. Ștefureac. În urma acestei probe, comisia i-a oferit carnetul de artist.

 

Fiicele mirositoarei ale firei

Angiolina a avut peste 40 de expoziții de-a lungul vieții. În arhiva lui Gressianu sunt păstrate câteva cronici ale acestor expoziții. Cele mai multe articole au fost tăiate din ziar stângaci, așa că nu s-a păstrat și numele publicației. Dar persoana care le-a decupat (Angiolina sau poate fiica ei, Lucia) a scris de mână anul.

Muguri Literari, 25 decembrie 1932

În palatul ziarului Universul a avut loc între 1-15 ale acestei luni expoziția de flori a D-nei Angiolina Santocono. Salonul a fost frumos împodobit cu flori de nuanțe diferite, făcându-ți impresia că te afli într-o seră. Rămurelele de cais, zarzăr, gladiolele, trandafirii albi și garofițele D-nei Santocono e tot ce poate fi mai frumos și mai desăvârșit. Deasemenea și restul de tablouri sunt la aceeaș înălțime.”

Universul, 1936

„Într’o sală din galeria „Mozart” din str. Sărindar 4, d-na Angiolina Santocono a deschis o expoziție de pictură. D-sa are o mare predilecție pentru flori și o viață întreagă a consacrat-o lor. D-na Santocono a căutat ca prin măestria și dibăcia penelului ei, justețea culorilor și, mai presus de toate, cinstea lucrului să prindă și se redea pe fiicele mirositoarei ale firei cari sunt florile.”

Ziar, 1942

„Iată bună oară expoziția d-nei Angiolina Santocono care de aproape o lună reține atenția publicului iubitor de artă. Motivul principal, florile. Și cine nu iubește florile, care, indiferent din ce gen face parte, nu pot să fie decât frumoase?”

Ziar, 1945

„Lumini de soare și zâmbet de flori - iată ce spun iubitorii de artă despre expoziția de pictură a d-nei Angiolina Santocono, care pune nu numai artă, pricepere științifică, dar și mult temperament în creațiunile ei, dovedindu-se că e adânc pătrunsă de psihologia caracteristică a florilor.”

 
O invitație la o expoziție a Angiolinei, din colecția lui Emilian Gressianu

Grădina Botanică

Povestea Angiolinei cu Grădina Botanică a Universității din București a început oficial în 1961, când a fost angajată ca pictor și conservator de muzeu, un post nou înființat. Artista avea 72 de ani atunci și era pensionară de peste 20 de ani. De fiecare dată când preda planșele, Angiolina le cerea colegilor ei botaniști „critici, observații și recomandări”, relatează colegul ei, Traian I. Ștefureac, în 1976. Dar legătura cu cercetătorii de la Grădina Botanică era mult mai veche, cel puțin din anii ‘40. „Pentru identificarea atâtor plante, însemnată fiecare cu numele ei științific și popular, profesorul Gușuleac de la Institutul Botanic a colaborat de ani de zile, căpătând de la pictoriță exemplarele plantei uscate sau procesate”, scrie în 1949 ziarista B.Madeleine.

Angiolina Santocono a fost angajată a Grădinii Botanice șapte ani, până aproape de moartea ei în 5 ianuarie, 1969. Dar în ultimii ani a fost paralizată, așa că nu a mai putut veni la muncă. Artista a continuat să predea lucrări din colecția sa personală, câte 30 de planșe pe lună, pentru a-și justifica salariul.

A fost înmormântată la Cimitirul Ghencea din București. Colegul său de la Grădina Botanică, profesorul Traian I. Ștefureac, scrie despre moartea ei: „Se stinge în toi de iarnă grea în care florile-i îndrăgite au amuțit înveșmîntate în nea, jelind toate pentru ea. Petrecută în lumea odihnii și a tăcerii de un mare public, între care și cetățeni din îndepărtate unghiuri ale țării ce au însoțit-o pe ultimul ei drum.”

În urma întâlnirii pe care am avut-o, Emilian Gressianu, nepotul Angiolinei, a fost de acord să își doneze arhiva cu documentele despre artistă Grădinii Botanice din București. În felul ăsta, următorii vizitatori ai Muzeului Botanic vor putea să afle mai multe despre autoarea miilor de ilustrații botanice.

de

  • Diana MeseșanDiana Meseșan

    Reporter. Îi era frică de animale până când a întâlnit-o pe pisica ei, Sumi Jo. Crede că oamenii se pot schimba.

23 April 2018 ora 15:43


Tag-uri


X Revista Scena9