V.I.P. / Muzician

„Ai niște timp de vânzare?” La drum cu Ada Milea

De Cătălina Miciu, Fotografii de Adi Bulboacă

Publicat pe 20 octombrie 2016

Ada Milea nu are timp – e mereu împărțită între concerte, repetiții la teatru, drumuri prin țară la festivaluri și evenimente. Din lipsă de timp, textul ăsta a fost desprins dintr-o discuție care-a avut loc în mașina Adei, între București și Ploiești, unde avea concert cu Bobo Burlăcianu (pe care, apropo, l-ați întâlnit aici pe Scena9). Despre repetițiile la piesa lui Alexandru Dabija am vorbit pe la Ciolpani, la intrarea în Ploiești am oprit înregistrarea, iar adresa exactă de destinație nu am găsit-o, pentru că GPS-ul s-a blocat. Așa că după două ture de centrul orașului am ajuns în sfârșit la teatru - „Uite, de aia plec eu din timp.”, îmi spune Ada în timp ce parchează în spatele teatrului.

Ada Milea a absolvit actoria la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș. A jucat în câteva spectacole la Mureș, dar apoi a renunțat - „sunt actriță proastă, am milă de public”, îmi declară când o întreb de ce. Deși nu mai joacă, de câțiva ani compune muzică de teatru - a lucrat cu Radu Afrim, Alexandru Dabija, Tompa Gabor, Felix Alexa, Mihai Maniuțiu. Are 13 albume lansate, singură sau în colaborare cu Bobo Burlăcianu, Anca Hanu, Cristi Rigman sau Alexander Bălănescu. În 2008, a luat Premiul UNITER pentru muzică de teatru.

Am pornit discuția de la timp, pentru că Ada nu avea așa ceva când am abordat-o; pentru că ăsta-i lucrul care ne scoate cel mai tare din minți zilele: n-avem timp pentru lucrurile importante, pentru noi, pentru nimic, ziua se termină prea repede, ne-ar trebui ore mai lungi și minți mai pregătite pentru multitasking.

De ce nu ai timp, Ada?

E o lume nebună. Relația mea cu timpul e penibilă, ne tot certăm, ne despărțim. Cu oboseala mă descurc, dar cu timpul… când sunt atâția oameni drăguți pe glob, pe ici colea. Nu-mi iau decât câte un proiect, numai că mă parazitează tot felul de alte chestii pe care nu pot să le refuz de jenă. Uite, pe săracii oameni ăștia de la Ploiești i-am amânat de nu știu când - vorbesc de ani. Ah, nu pot, că sunt nu știu unde, ah, nu pot că mi-e greu să ajung la Ploiești.

Nu te organizezi bine sau nu știi să zici nu?

Asta înseamnă că mă organizez prost. Zic nu și supăr oameni; nu înțeleg oamenii că dacă nu scrie că am concert nu înseamnă că nu am treabă. Ei nu văd decât vârful icebergului și tot ce-i sub apă e așa o chestie - poți să vii, că uite ai atâta liber. Cum să am liber? Am treabă! Mi se pare mai simplu să fac cumva să ajung și scap, și gata. E obositor, o să ajung să îmi arunc telefonul pe fereastră.

Ziua mea începe la 7. Aș putea să mă trezesc mai târziu câteodată, dar de îngrijorare mă trezesc devreme - dimineața am cel mai mare randament. Nu apucă creierul să se încarce cu tot felul. Dar dacă aș putea să lungesc ziua cu niște ore, le-aș da unora care au mai multă nevoie. Am și eu nevoie, dar sunt convinsă că sunt alții care au mai multă nevoie.

Azi mergem la Ploiești, mâine repeți la Comedie, duminică?

Trebuie să mă uit în carnețel.

Ai orar?

Daaa.

Ai timp liber?

Da, îmi programez.

Și ce îți programezi?

Viața. De aici până aici îmi permit să trăiesc.

Imagine din spectacolul „Cel mai mare Gulliver”, în regia lui Alexandru Dabija

Cum e să fii nomad?

Vaaai, într-o vreme îmi plăcea, că tot timpul vezi lucruri noi, oameni noi, ăștia te inspiră, pentru că tot timpul îți oferă alt context. E haios. Nici n-am nevoie de GPS, acuma am nevoie că trebuie să ajung în altă parte decât la teatru. Încep să știu localitățile, încep să știu sensurile unice din localități, unde poți mânca în miez de noapte. Acasă e în mașină, conduc enorm (n.r. - kilometrajul mașinii arată 148.972). În București e un fel de acasă, colegii care cântă cu mine în concerte vin, am niște abonați la locul meu când nu sunt în București. Dar acuma sunt, că repet la Teatrul de Comedie.

Ce repeți?

Repet la domnul Alexandru Dabija, de asta eram disperată cu timpul. E fain că Dabija vrea pentru fiecare piesă un alt univers sonor șiii zice, uite Micul Prinț! - facem Micul Prinț cu Dorina Chiriac un fel de bărânel E.T. și nu prea are decor, că face Mircea Cantor o instalație. Dar vrea să-l facă din sunet, așa că mi-a luat teatrul hang drum, ca niște OZN-uri în care bați. Sunt instrumente pe care n-am mai pus mâna, trebuie să le găsesc rostul. Și theremin, dacă știi, o chestie cu antenă, apropii mâna și se aude mai subțire. E fain că de-un timp încoace găsește pentru fiecare proiect ceva special.

Cum ați ajuns la hang?

Am vorbit. Tralalala tralalala tralala. Ah, cosmos, tralala tralala.

După Micul Prinț?

Mă duc la Teatrul Gong, să facem Apolodor în germană cu trupa de acolo și cu un actor din import, de la Timișoara - Radu Brănici. Eu nu am crescut cu Apolodor, eu am crescut cu Aventurile lui Habarnam. Dar vin bătrâni la mine și îmi spun că au crescut cu el. Continui cu Apolodor, că îmi cer oamenii asta și a fost o versiunea foarte interesantă făcută în Germania. A rescris Tompa Eszter pentru studenții de la o școală de teatru de acolo și a ieșit foarte haios și a văzut-o Tibu (n.r. Adrian Tibu, manager Teatrul Gong, Sibiu) și a zis că ar fi bine să nu se piardă.

Dacă nu ți-ar cere oameni, te-ai opri din a face Apolodor? L-ai inventat și reinventat în ultimii zece ani. Ar trebui să îl mai avem pe Gellu Naum să ne scrie continuarea la continuare.

I-am scris eu o scrisoare lui Gellu Naum și-am pus-o într-o sticlă. E un proiect cu texte-n sticlă. Mi-a cerut Ion Barbu un text să pună-ntr-o sticlă și am zis ah, nu, n-am niciun text. Și mi-am adus aminte că de fapt am o sticlă care cere un text. E tot cu Apolodor. Eram cu Apolodor în engleză, cântam la un festival al Tamisei și s-au întâmplat tot felul de lucruri interesante și neregizabile - de exemplu, când era îmbrăcat în fiare vechi și era luat de vânt și se cânta - some thought it was an UFO, exact atunci trecea un elicopter. Și ne-am dus să bem un suc și eu am cerut apă plată și mi-a venit apă plată Bellu, ăștia râdeau de mine du-te la Gellu cu sticla Bellu, du-te la Bellu cu sticla Bellu, și-am întors sticla și pe spate era un desen cu un pinguin și scria Penguin approved. Și am păstrat sticla și-a cumpărat și Bânzaru una. Și i-am zis lui Barbu că pot să vin cu un text, dar cu siclă cu tot, dar îmi iau sticla înapoi dup-aia.

Și ce i-ai scris lui Gellu Naum?

Dragă domnule Naum, știu că ați murit, dar să vedeți ce s-a întâmplat. I-am povestit din concert.

Secvență din „Apolodor”

Unde se întâlnesc muzica, teatrul, poezia?

Pe foi. La mine e mai multă hărnicie decât talent, de aia nici n-am timp, pentru că lucrez foarte mult ca să pot să obțin un rând; câteodată lucrez zile în șir și poate nici nu obțin rândul ăla. E mai multă hărnicie decât talent, asta știu. Și îmi place să lucrez prin distrugere - prima formă a unui cântec se schimbă de nu știu câte ori până ajunge, și în concerte e tot o formă intermediară, pentru că dacă ne vine o idee mai bună o povestim, o repetăm și schimbăm imediat.

Cum știi că e gata prima formă?

La teatru mă interesează să se potrivească. Am foarte multe cântece care n-au mai intrat în spectacole. Pur și simplu spectacolul s-a modificat și nu și-or mai găsit locul. Și sunt și variante refuzate ale unor piese, pe care le cântăm în concert - am descoperit că e foarte interesant să adaptezi la concerte cântece din piese de teatru. Formula ideală e în 4 (n.r. cu Bobo Burlăcianu, Anca Hanu și Cristi Rigman), dar le-am adaptat și cu Bobo. Unele, la unele nu am găsit calea cea bună.

Cum repeți?

Niciodată nu-i la fel. Fiecare spectacol are viața lui. Mai sunt și chestii care au cam același traseu. De exemplu, la Dabija, niciodată nu e la fel. E foarte viu, nu știu ce iese la public, că am avut și reacții de tipul - mamă, dar cum cântau ăia, oribil. Uneori, bine, acuma și receptorul poate fi de vină. Sunt foarte foarte multe lucruri de care depinde integrarea unui cântec.

Muzică de film te-ai gândit să faci?

Am făcut un cântecel pentru domnul Pintilie cândva. Hă hăăă, eram tânără. Mi-au mai cerut unii și alții prin câte-un filmuleț.

Proiectele din sertar

Am o groază de foldere cu lucruri pe care aș vrea să le fac.

Păi și ce faci cu ele?

Cum ai zis? Că ai niște timp de vânzare? La unele nu timpul e de vină, ci pur și simplu că nu am găsit vocea poetului respectiv. Sau n-am găsit amprenta de sunet pe care aș vrea să o aplic. Sunt și începuturi. Nu s-a pus praful de tot. Mai deschid una - ah, și din asta mi-ar plăcea să fac. Și se mai pune praful și pe asta. Dar, culmea, acum vreo cinci-șase ani, am făcut niște cântecele din Cel mai mare Gulliver al lui Gellu Naum și anul trecut am reușit cu domnul Dabija să îl facem pe tot, la Teatrul Gong. Praful se poate șterge oricând, vine cineva, altcineva înlocuiește.

Imagine din spectacolul „Alcool”, în regia lui Mihai Măniuțiu

Ce citești? Țin minte că erai fană anticariate.

Am trădat anticariatele și am descoperit că decât să car cărți cu mine mai bine iau un Kindle. E foarte util că nu cari atâta. Și sunt chestii pe Amazon - io, fâțâindu-mă, dacă mi le-aș comanda, nu știu dacă m-ar prinde cărțile în localitatea în care aș fi. Acuma, de exemplu, eram la o chestie scrisă de Simon McBurney, e bestial omul. E un performer, un tip care are un spectacol - eu așa am aflat de el, uitându-mă la The Encounter la Barbican - lăsat să se vadă pe Internet. Și era fascinant tipul. Începea prin a-ți spune pune-ți căștile pe urechi - era public în sală și fiecare om din public avea căști. Și era un microfon mare în centru sub forma unui cap și era special făcut designul de sunet - în funcție de locul în care vorbea și pe ce partea a capului de microfon stătea îi simțeai și respirația în ceafă; eu nu am cine tie ce căști, era cine știe ce microfon. Îți crea iluzia că ești în spațiul ăla, într-un spațiu cu el, și eu mă uitam de acasă. Și îți mai zicea închide ochii și era fascinant, că eu executam, nu aveam niciun inetres să trișez, că până la urmă orice spectacol e o trișare a realității. Tipul avea niște pedale cu care făcea niște chestii sonore, dădea drumul la niște înregistrări, se înregistra și apoi vorbea cu sine însuși sau povesta ceva și brusc se auzea vocea unei fetițe și el zicea fetița mea, du-te la culcare… fetița mea aum șase ani. Era așa de tare cum se juca cu timpul și cu mintea. Și culmea că cea mai mare parte a performance-ului ăsta era făcut după o carte de-ale lui Petre Popescu, care e scenarist la Hollywood și care are niște cărți de succes. McBurney preia experiența din cartea lui Popescu și te face să fii în Amazon, deși nu era absolut nimic pe scenă în afară de microfoane.

Pe Kindle mai am un text, de exemplu, The Missing Number, un alt spectacol pe care l-a făcut el. E textul spectacolului. Sunt chestii pe care le găsești foarte ușor pe Amazon. De-am ajuns să îmi placă kindle-lul. Dintr-o fană a anticariatelor.

O să ajungem peste sute de ani să mergem la anticariate să luăm Kindle-uri vechi.

Da! Ce-aveți încărcat pe el?

Cum e să fii artist independent în România?

E o libertate care-mi place, dar este și o autosclavie care mă enervează. Îmi asum o sclavie și după aia trebuie să o duc la bun sfârșit și uite că n-am timp și… cred că-i bine. S-a dovedit științific că timpul s-a micit, eu am crezit că e percepția mea. Îmi place ce fac, atâta avantaj am.

Din ce te încarci cu energie ca să continui pe drumurile astea?

Oamenii pe fața cărora citesc că le place ce fac.

 

Azi (21 octombrie) e prima zi din Festivalul Național de Teatru. La FNT, puteți găsi muzica Adei în „Linoleum”, de Vladimir și Oleg Presniakov, regia Alexandru Dabija. Spectacolul se joacă joi, 27 octombrie, ora 18.00, și vineri, 28 octombrie, ora 20.00, la Teatrul Bulandra, Sala Liviu Ciulei.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK