Schimbare / Dialog

„Aș vrea să am măcar o lună un guvern pe care să-l respect”

de Scena 9, fotografii de Andrei Pungovschi

Publicat pe 26 august 2020

 Aleksandar Hemon, unul dintre cei mai tandri și mai lucizi scriitori din zilele noastre, vorbește despre trecutul dezrădăcinării și viitorul democrației, despre cartea digitală și următorul Matrix, la care este co-scenarist. Acest interviu a apărut în cel de-al doilea număr al revistei tipărite, iar săptămâna aceasta, un dublu volum de memorii al autorului a apărut la editura Black Button Books, din care puteți citi un fragment aici.

Aleksandar Hemon e scriitor american de origine bosniacă, multiplu premiat și intens tradus la noi în ultimii ani. Trăiește suspendat între două lumi, precum cartea Spânzuratului din tarot. Nici pe deplin desprins de trecutul iugoslav al țării lui, pe care-l revizitează cu nostalgie și ironie. Nici întru totul cufundat în anxietățile și ciclul rapid al știrilor din Statele Unite, care l-au adoptat, de voie, de nevoie, în 1992, la începutul războiului din Bosnia. Avea 28 de ani și plecase ca turist din țară. Când și-a sunat  părinții, rămași la Sarajevo, orașul care avea să cunoască unul dintre cele mai lungi asedii din istoria recentă, aceștia l-au sfătuit să rămână la Chicago. De atunci, s-a întors de-atunci de nenumărate ori în orașul unde s-a născut, pe străzile pe care cu greu le-a mai recunoscut după bombardamente. Dar cel mai des s-a întors prin cărțile lui, în care vorbește despre o copilărie liberă (și de constrângeri și de tehnologie), despre dezrădăcinare și luptele dintre culturi (inclusiv între puștanii de la scările de bloc), despre familia lui, cu mesele pline de mâncăruri sățioase și bine prăjite (cărora părinții le vor duce dorul după emigrarea în Canada), despre artiștii tineri alături de care plănuia revoluții culturale prin bodegi și galerii obscure.  

Când a plecat din Bosnia, Hemon era poet. Odată stabilit în America, a luat decizia să scrie proză în engleză. Și-a impus un termen de cinci ani ca să  învețe limba și să scrie niște povestiri publicabile. „Mi-am cumpărat un exemplar din romanul lui Nabokov, Lolita, am subliniat toate cuvintele pe care nu le știam și după aia le căutam în dicționar”, povestea Hemon. După trei ani de citit pe rupte autori clasici în engleză și de adunat teancuri de cartonașe cu expresii și cuvinte, Hemon a publicat prima povestire într-o revistă literară, iar în 2000 a publicat primul volum de proză scurtă: The Question of Bruno. Elogiat de critică încă de la început, Hemon a ajuns să fie etichetat ca „noul Nabokov” tocmai pentru inventivitatea lui ca stilist într-o limbă străină. Astăzi predă scriere creativă la Princeton, iar textele sale apar constant în cele mai importante reviste americane (The Paris Review, The New York Times, Esquire, The New Yorker).

De undeva de deasupra celor două lumi, ex-Iugoslavia și America, Aleksandar Hemon survolează viața obișnuită, materia primă a literaturii lui, din care pescuiește câte un detaliu. O cutie de sardine, care-l trimite cu gândul la tinerețea bosniacă, lipsuri și tristețe. („Principalele mărfuri de export din țara mea sunt mașinile folosite și tristețea”, scrie în romanul Proiectul Lazarus.) O ladă frigorifică, din care iese experiența magică a primei călătorii pe cont propriu din adolescență. Un strop de căldură, din care curge o vară în Africa. Un câine lup, care-l duce înapoi în cabana din Bosnia, locul care părea cel mai sigur din lume până când războiul a întors țara pe dos. Ușa unei case din suburbia americană, care i se deschide la începutul noii lui vieți în țara adoptivă, când bătea străzile cu slujba lui de comis voiajor. O minge de fotbal care adună în jurul ei azilanți, migranți și expați, oameni ajunși din toate colțurile lumii pe același teren din Chicago.

Despre toate lucrurile care încap în cărțile lui, Hemon scrie cu la fel de multă generozitate, tandrețe și neapărat cu umor, strecurat chiar și acolo unde doare cel mai tare. Pe de o parte, avem cinism cât încape în America lui Trump, iar pe de alta, avem convingerea neabătută că a scrie e un gest etic, de rezistență, la fel ca iubirea și responsabilitatea față de ceilalți. Undeva, din mijlocul contradicțiilor lumii, se află unul dintre cei mai lucizi prozatori ai prezentului ei.

Hemon însuși spune că scrie așa cum visează - în șiruri de evenimente confuze, fără legătură între ele, dar din care scoate asocieri și sens. Limbajul și ecourile dintre cuvinte sunt principalele lui instrumente de a găsi însemnătate în lume și în literatură. Limba lui maternă nu distinge între „ficțiune” și „non-ficțiune”, așa că n-o face nici el în scris. „Nu înseamnă că nu există adevăr sau neadevăr”, povestea Hemon într-un interviu din The Guardian, „ci că un text literar nu se definește prin relația cu adevărul sau imaginația.”

Indiferent dacă i-ai citit sau nu cărțile, lasă-l pe Hemon să ți se dezvăluie singur, într-un interviu la care a contribuit toată redacția Scena9. Și asta fiindcă suntem, fiecare dintre noi, fani ai scrisului lui: de la Omul de nicăieri, un roman despre un bosniac plonjat în Chicago-ul anilor ‘90, până la Proiectul Lazarus, care pendulează între America imigranților de azi și cea a începutului de secol 20.

foto: Velibor Božović

Iugoslavia

În ultima perioadă, țările fostei Iugoslavii par să fi făcut pași importanți în direcția reconcilierii, cel puțin la nivel cultural. Cum vi se par aceste eforturi și cum vedeți evoluția regiunii?


Există o oarecare solidaritate printre progresiștii din țările fostei Iugoslavii, dar asta a existat întotdeauna întrucâtva, plus că noile generații nu-și amintesc de Iugoslavia sau de războaie, așa că se străduiesc să fie vecini buni. Dar asta nu e totuna cu reconcilierea. Naționaliștii sunt la putere aproape peste tot în fosta Iugoslavie, iar viziunea lor asupra culturii e una exclusivă. Regiunea stagnează la stadiul de haos tolerabil, ceea ce le convine de minune elitelor infracționale/politice care profită de pe urma capitalismului de tranziție (care seamănă foarte mult cu stadiul „acumulării primitive”, în termenii lui Marx). Cred că Balcanii, în mod special, chiar ne arată ce se va întâmpla cu America și cu câteva democrații occidentale. Ei s-au crezut și se cred mai breji decât noi, dar din păcate, noi ne vom simți mai în largul nostru în lumea viitorului – știm prea bine ce înseamnă să te zbați.


Între două lumi

Ați devenit scriitor într-o limbă străină. Care a fost cea mai dificilă parte a acestui proces de a învăța să scrieți și să gândiți într-o limbă nouă?

Mai întâi am devenit scriitor în limba mea maternă și abia apoi într-o limbă străină. Partea dificilă a fost nu atât să ajung să scriu în engleză la același  nivel, mai dificile au fost condițiile în care a trebuit să fac asta. Eram dezrădăcinat, singur, sărac, deprimat, pierdut. Cred că engleza a intrat și și-a găsit locul în subconștientul meu cu prețul anihilării totale a eului, pe care mi l-am (re)construit apoi în engleză. Eram atât de disperat, încât n-aveam nimic de pierdut – a fost curajul disperării.

Ați scris despre industria campionatelor mondiale de fotbal, despre cum băteați mingea pe maidanele din Sarajevo și despre antrenamentele fiicei dvs. la echipa de junioare a școlii. Cum credeți că poate contribui fotbalul la modelarea identităților – naționale, dar și internaționale?

Fasciștilor le place fotbalul la fel de mult ca mie, poate și mai mult. Fotbalul nu modelează nimic în societate – doar refractă ceea ce există deja. Dar jocul în sine, felul în care se joacă – și cum îmi plăcea mie să joc pe când îl practicam – presupune conexiune umană, un fel de a colabora pentru un țel comun. Bill Shankly, ilustrul manager al FC Liverpool, credea că fotbalul e prin natura lui socialist, prin faptul că necesită un efort comun și întrajutorare pentru a putea aspira la succes.

Ați trăit și în comunism și în capitalism. Cum credeți că v-a influențat asta modul în care vedeți și înțelegeți lumea?

E foarte greu să nu devii cinic, să nu fii predispus la scenarii apocaliptice. Aș vrea să am măcar o lună un guvern pe care să-l respect, să văd și eu cum e. Acestea fiind zise, oamenii trăiesc în societăți de toate felurile, luptând zi de zi pentru a dobândi și a-și menține demnitatea, pentru dragoste și supraviețuire, pentru a fi buni într-o situație nasoală. Mi-e dragă lupta asta pentru că mi-e dragă omenirea. Oamenii supraviețuiesc întotdeauna, iar prețul e întotdeauna mare, de multe ori prea mare, dar această luptă pentru umanitate e materia primă a literaturii.

America lui Trump

Felul în care folosiți memoria în proză, în special amintirile din copilărie, pare a fi un mecanism de adaptare la trauma dezrădăcinării. Cum vi se pare asocierea asta? Ați mai folosit și alte mecanisme ca să luptați cu senzația de a fi „un corp într-un loc care nu-i al lui”?

E invers: trauma dezrădăcinării mi-a permis să-mi folosesc eficient amintirile din copilărie, să fac din ele ceva mai mult decât niște mărturii nostalgice, să le concretizez și să le dau o autonomie obiectivă. Ele există (sau vor exista) în lume și fără mine. Trauma dezrădăcinării nu s-a vindecat –  de altfel, e nevindecabilă. Acum, în America lui Trump, mă simt mai dezrădăcinat ca oricând – chiar dacă predau și trăiesc în această bulă minunată care este Universitatea Princeton.

Ce înseamnă afirmația dumneavoastră „Sunt un om mult mai rău decât eram înainte de alegerea lui Trump”? Sunteți mai supărat pe America acum decât în 2008?

Totul și cu toții suntem mai răi din cauza lui Trump, dar nu pentru c-ar fi el cine știe ce geniu malefic, ci pentru că alegerea lui a însemnat agravarea unor procese de lungă durată. E un idiot malefic, incapabil să conceapă idei sau proiecte care să nu-l aibă pe el în centru – e cel puțin narcisic la modul patologic, dacă nu chiar psihopat. Dar el e un simptom și nu boala, iar boala a contaminat pe toată lumea. Naționaliștii albi sunt mai agresivi și mai bine organizați, reprezentați fiind de Partidul Republican, în timp ce noi, ceilalți, suntem nevoiți să ne gândim în fiecare zi la trumpism, ne e imposibil să ne îndepărtăm de perimetrul patologiei politice. În seara când a fost ales, primul meu impuls a fost să-mi iau tălpășița, pentru că s-a întâmplat exact ce mă așteptam să se întâmple – știam că trumpismul ne va devora creierul, că nu vom avea scăpare și că umilința va fi la ordinea zilei. Sunt supărat pe America pentru că Trump e de neiertat. Toți cei care l-au votat sau îl susțin pe Trump sunt niște gunoaie morale, dușmanii mei direcți, pe viață.

Ce v-a influențat, ca european, la Chicago, în America?

Complexitatea unei colectivități umane diverse, conflictuale. În cartierul din Chicago în care am locuit se vorbesc 120 de limbi. Fosta mea soție m-a dojenit la un moment dat spunându-mi: „Ție-ți plac doar oamenii complicați.” Avea dreptate. Îmi plac și orașele complicate, țările complicate și viața asta complicată de pe pământ.

A scrie, a citi

Inevitabil, în ultimele decenii, odată cu intrarea în epoca digitală, relația noastră cu cărțile pare să se fi schimbat. Care credeți că au fost cele mai mari schimbări din acest punct de vedere, de când ați publicat prima carte și până azi?

Nu cred că schimbările sunt atât de semnificative. Vânzările la ebook-uri bat pasul pe loc de la o vreme, cel puțin în SUA, în timp ce vânzările dispozitivelor de tip Kindle sunt în cădere liberă. Piața stagnează. Pentru mine, e mult mai fascinant cât de puțin s-a schimbat tehnologia cărții de vreo șase secole încoace – cartea pe care o țineți în mână e, în linii mari, același obiect ca Biblia lui Gutenberg, chiar dacă procesul de fabricație diferă. Tehnologia fabricării unei cărți a avansat, la fel ca și tehnologia fabricării roții, dar atât roata, cât și cartea au rămas, în esență, ceea ce au fost dintotdeauna.

S-au schimbat însă valoarea și forma cunoașterii. Se presupunea că Biblia lui Gutenberg ar conține, în formă tipărită, toate cunoștințele necesare pentru a înțelege lumea de la 1450, prin simplul fapt că era un text sfânt. Nu conținea informații în sensul pe care-l atribuim azi termenului. Noi considerăm că, pentru a avea acces la cunoaștere, trebuie să dobândim și să procesăm informații (noi sau mașinăriile care lucrează pentru noi), informații care provin de peste tot, niciodată dintr-o singură sursă. Cititorii Bibliei lui Gutenberg puteau crede că au acces la întreaga cunoaștere posibilă pentru om. În timp ce noi știm azi că nimeni nu va putea cunoaște vreodată totul și nici măcar prea multe.

De ce am continua să scriem, într-o lume amenințată de fascism, cum o descrieți dumneavoastră?

De ce nu? Când anume am avut o lume care să ofere condiții perfecte pentru scris? Scrisul e modul meu de a mă implica în lume, principala, poate chiar singura mea formă de acțiune etică, umană – și deci politică. Ce-aș face dacă n-aș scrie? Lupta și scrisul nu se exclud reciproc.

Ce v-a motivat să fiți co-scenarist pentru noul film din seria Matrix?

Păi, e Matrix. E o operă de artă narativă fundamentală, vizionară, genul pe care interpretările n-o vor epuiza niciodată. Există biblioteci întregi pline de exegeze la Matrix, iar tinerii născuți după lansarea seriei o folosesc ca punct de referință. Apoi, se întâmplă ca Lana Wachowski, co-creatoare a seriei originale, să-mi fie prietenă apropiată, cu care am mai colaborat (împreună cu David Mitchell) și am mai scris scenarii. Îi iubesc pentru cum sunt ca oameni și pentru mințile lor – amândoi imaginează lumi de la zero, ceea ce eu nu fac. Am învățat atât de multe de la ei și aș lucra cu ei la orice, cu atât mai mult la Matrix 4.

Viitor & întotdeauna

Care credeți că vor fi cele mai importante schimbări prin care vom trece în următorii zece, cincisprezece ani?

Schimbările climatice sunt deja catastrofale, iar presiunea lor asupra ordinii sociale va fi imensă. Țările se vor destrăma, inclusiv cele care se cred avansate, civilizate și imune la haos. Vom avea enorm de multă migrație, moarte, crime și suferință, dar și bunătate și inventivitate. Nimeni nu va trăi în tihnă sau cu siguranța zilei de mâine, se vor întâmpla lucruri de neimaginat azi. Dar orice criză conține posibilitatea schimbării. Mă tem mai puțin de schimbare decât de lipsa imaginației – puțini încearcă să-și imagineze ce va fi după. În America, nimeni nu îndrăznește sau nu se sinchisește să-și imagineze țara după prăpădul trumpist. Ce vom face după? Groaza mea cea mai mare e că singura speranță a americanilor „de treabă” e un fel de îndreptare, de restaurare a valorilor americane perene (care or mai fi și alea). Dar Trump și republicanii distrug America așa cum o știm și nimeni nu se gândește la ce urmează.

Ce mai înseamnă un om bun în 2019?

Ca în orice alt an din istoria omenirii, un om care-și iubește semenii, cu responsabilitatea care decurge de aici. Eu nu știu dacă sunt bun, dar știu că vreau să fiu bun cu cei pe care-i iubesc și presupun că fiecare om e iubit de cineva, așa că e demn de bunătate.

Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo
Mulțumiri Elenei Marcu de la Black Button Books


Hemon în română

Omul de nicăieri, traducere de Dan Sociu, Polirom, 2010
Proiectul Lazarus, traducere de Dan Sociu, Polirom, 2011, reeditat la Black Button Books, 2019
Iubire și obstacole, traducere de Anca Dumitrescu, Black Button Books, 2016
Cartea vieților mele, traducere de Anca Dumitrescu, Black Button Books, 2018
Părinții mei: o introducere și Asta nu îți aparține, ambele în curs de traducere la Black Button Books

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK