Isabel Allende este o forță.
Scriitoare americano-chiliană de romane citite peste tot în lume și traduse în peste 50 de limbi, jurnalistă cu ani lungi de experiență și intelectuală angajată de partea luptelor pentru drepturi civile, Allende e și una dintre cele mai tonice prezențe publice, pe cât de vocală, când vine vorba să lupte pentru feminism și pentru celelalte cauzele pe le-a adoptat, pe atât de spumoasă și de amuzantă.
Stilul pe care l-a patentat, de la fulminantul debut cu Casa spiritelor (1982), a fost descris ca derivat din realismul magic, dar are romane scrise în cel mai pur și mai alert realism sau ficțiuni istorice milimetric documentate, cu atmosferă hipnotizatoare.
Conversația de mai jos cu Isabel Allende a fost prilejuit de apariția celui mai recent roman al ei, Eu sunt Emilia del Valle (trad. Cornelia Rădulescu), publicat în 2025 la Editura Humanitas Fiction, unde are o serie de autor dedicată. Romanul este centrat în jurul figurii rebele a Emilei del Valle, o fată crescută fără tată în New York-ul sfîrșitului de secol XIX, care își scoate din sărite mama, o imigrantă irlandeză catolică, publică sub pseudonim romane polițiste, alege să facă jurnalism, pășind pe un teritoriu interzis femeilor la acea vreme și ajunge corespondentă de război, trimisă în Chile, pentru a scrie despre sângerosul război civil din 1891. Saga sa e una a curajului și a regăsirii de sine, împotriva tuturor limitărilor și a prejudecăților, și cu toate că Eu sunt Emila del Valle se poate citi ca roman istoric, politic, poveste de dragoste sau mare frescă socială, în inima ei rămâne aventura scrisului pe care o femeie o asumă până la ultimele consecințe. Dialogul prin email cu autoarea a pornit de la acest personaj, care susține pe umeri întregul roman, dar a acoperit direcții importante pentru scrisul și convingerile intelectuale ale autoarei.
Isabel Allende, una dintre cele mai puternice voci ale literaturii de extracție hispano-americană, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. A copilărit în Chile, fiind nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, dar în timpul dictaturii lui Pinochet s-a refugiat în Venezuela, unde a locuit timp de 15 ani și a lucrat ca jurnalistă.
Drumul ei literar s-a deschis în forță chiar de la debutul cu Casa spiritelor (1982), ajuns imediat bestseller internațional. De atunci și până în prezent, publică neobosit romane care își au inspirația fie în trecut, fie în experiențele directe ale autoarei și scrieri memorialistice. Toate cărțile ei sunt traduse la Editura Humanitas Fiction, în seria de autor care i-a fost dedicată. Printre cele mai cunoscute se numără Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989), Planul infinit (1991), Paula (1994), Inés a sufletului meu (2007), O lungă petală de mare (2020), Violeta (2022) sau Numele mi-l știe vântul (2023). De multă atenție s-a bucurat și volumul de nonficțiune Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune (2022)
Isabel Allende a primit peste 60 de premii și distincții. În 1994, statul francez i-a conferit titlul de Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres; în 2014 a primit Presidential Medal of Freedom, iar în 2018, în cadrul National Book Awards, a primit Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate literară de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție. Cărțile ei s-au vândut în peste șaptezeci și șapte de milioane de exemplare în toată lumea. Isabel Allende este o combatantă puternică pentru drepturile fetelor și ale femeilor. După moartea fiicei sale Paula, căreia i-a dedicat romanul cu același nume, a înființat Fundația Isabel allende al cărei scop este să ajute femeile și copiii.
Scena9: Ce anume v-a adus cea mai mare bucurie în timp ce ați scris Eu sunt Emila del Valle?
Isabel Allende: M-am distrat atât de mult s-o creez pe Emilia dela Valle. S-a întâmplat lent, pagină cu pagină, pe măsură ce s-au conturat nevoile acestei povești. Am vrut să spun povestea războiul civil din Chille prin vocea cuiva străin, pentru că nu am vrut ca naratorul să fie de o anumită parte a conflictului și am vrut și vocea unei femei. Nu mă interesează istoria oficială, scrisă mereu de câștigători, mereu de bărbați. Vreau să găsesc vocile reduse la tăcere ale celor care sunt înfrânți, ale femeilor, copiilor, ale săracilor, ale victimelor, chiar ale animalelor.
Emila del Valle e o rebelă, o femeie curajoasă care își urmărește visul de a deveni scriitoare. Cu ce superputere ați înzestrat-o? Care credeți că e secretul care o face să rămână fidelă propriilor vise și alegeri, în ciuda tuturor dificultăților?
Superputerile Emiliei sunt capacitatea ei de a a-și asuma riscuri și hotărârea ei de a fi validate ca femeie într-o perioadă în care femeile aveau foarte puține alegeri. Tatăl ei vitreg i-a dat încredere în ea și i-a stârnit curiozitatea față de lume. Mesajul lui a fost: „ești mai deșteaptă decât oricine altcineva, poți să faci asta, nimic nu ar trebui să te oprească”. Era ceva foarte neobișnuit pentru o femeie din acea perioadă și încă e pentru femei în cele mai multe locuri din lumea asta.
De ce ați ales să vă plasați romanul în acea perioadă anume, în timpul războiului civil chilian și cât de dificil v-a fost să descrieți violența pe care a provocat-o?
M-a interesat războiul civil care a avut loc în Chile în 1891 pentru că a avut ecouri în ceea ce s-a petrecut în 1973. În ambele cazuri a fost vorba despre un președinte progresist – Balmaceda și Allende – care voia să aducă schimbări în țară, în limitele constituției și ale democrației, a avut parte de opoziția dură a dreptei și forțele armate au intervenit. În 1891, forțele armate s-au divizat, armata a sprijinit guvernul, iar forțele navale s-au alăturat rebelilor, iar rezultatul a fost un război civil brutal, urmat de decenii în care s-au succedat președinții șubrede. În 1973, forțele armate nu s-au scindat, și am avut parte de o lovitură de stat militară urmată de 17 ani de dictatură. În ambele cazuri, președintele a refuzat să se predea și s-a sinucis.
În ce măsură credeți că scrierea unui roman istoric poate ajuta la conștientizarea problemelor prezentului?
Se spune că istoria nu se repetă cu exactitate, dar cu siguranță apar scenarii care rimează unele cu altele. Putem trage învățături din trecut pentru a ne înțelege prezentul și pentru a ne imagina viitorul. E interesant de văzut, de exemplu, cum patriarhatul a gestionat de mii de ani conflictele: prin războaie, violență, ocupație, colonizare, etc. Și să vezi că majoritatea revoluțiilor nu au izbucnit din cauza sărăciei, ci din cauza distribuției nedrepte a bogăției și a resurselor; injustiția provoacă furie și violență.
Familia joacă un rol major în romanele dumneavoastră. Pare că e o resursă uriașă pe care o exploatați în continuare în ficțiunea pe care o scrieți. De ce continuați să vă întoarceți la această temă?
Scriu despre emoții și despre relații. Familia, tribul, clanul, comunitatea, etc sunt mediile în care îmi găsesc inspirație pentru majoritatea poveștilor pe care le scriu. Chiar și atunci când scriu despre război, cum a făcut-o în Eu sunt Emilia del Valle, mă concentrez asupra relațiilor interumane și mai ales asupra familiei. Vin dintr-o mare familie tradițională care nu mai există. Majoritatea dintre noi am fost împrăștiați în toate colțurile de lovitura de stat din 1973 și nu am mai putut să ne reunim din nou. O parte din scrisul meu vine dintr-un sentiment al nostalgiei pentru tot ceea ce am pierdut.
Contextul social și politic a fost mereu central pentru viața și pentru cărțile dumneavoastră. Cum vă simțiți ca scriitoare în SUA, văzând pierderea unor drepturi importante pentru care femeile au luptat și această politică foarte violentă dusă împotriva imigranților?
Sunt foarte îngrijorată. Americanii nu au habar ce înseamnă să trăiești într-un regim autoritar. Democrația e ca atunci când ești sănătos: consideri că e ceva de la sine înțeles până când te îmbolnăvești… și apoi e foarte greu să-ți recapeți sănătatea. Statele Unite sunt polarizate: există ură, lipsă de încredere, lipsă de informare și o stare generală de violență latent. Trump a exacerbat diviziunea. Politicile lui au schimbat în mod fundamental guvernul și țara și în câteva luni am pierdut atât de mult. În ceea ce privește femeile, ceea ce se petrece acum stă dovadă pentru faptul că drepturile femeilor pot fi revocate foarte ușor și că trebuie să rămânem mereu vigilante, unite, informate, îngrijorate și combatante. Feminismul a câștigat foarte multe și mai sunt foarte multe de făcut.
Reușiți întotdeauna să radiați bucurie și entuziasm, pentru viață și pentru scris. Ce vă hrănește această atitudine plină de tinerețe?
Am trăit suficient încât să învăț câteva lecții. De exemplu: majoritatea oamenilor, dacă li se dă șansa, vor acționa ca indivizi de bună credință; există mai multă bunătate decât există rău pe lume, dar bunătatea e discretă, iar rău face foarte mult zgomot. Cred că umanitatea evoluează și progresează, chiar dacă lent. Totul se schimbă, natura a tot ceea ce există e impermanența; ceea ce azi pare de nesuportat, va trece, așa că nu disper prea ușor. Găsesc bucurie în iubire, în cîini, în scris, în natură și în povești.
Unde găsiți idei pentru poveștile dumneavoastră și cum depășiți blocajele când scrisul nu mai curge?
Lumea e plină de povești. Sunt atentă, ascult, pun întrebări. Toată lumea are o poveste și cei mai mulți oameni se bucură s-o împărtășească. Găsesc inspirație în trecut (în istoria trecută), în ziare, în romane și în filme, dar și ăn propriile experiențe și amintiri. Dacă se întîmplă să simt un blocaj legat de scris, scriu non-ficțiune ca să-mi deblochez mintea. Am pregătire de jurnalistă, așa că dacă mi se dă o temă și destul timp ca s-o documentez. pot să scriu despre aproape orice, mai puțin despre politică și sport.
Când vă uitați înapoi la tot ceea ce ați scris până acum, cum ați descrie rolul pe care scrisul l-a avut în viața dumneavoastră? În ce mod v-a format-o?
Fiica mea mi-a spus la un moment dat că am muncit toată viața și că munca mea m-a definit. Am corectat-o: nu munca m-a definit, ci scrisul meu. În scris mi-am găsit vocea, un scop, o vocație. Ceea ce nu scriu e măturat de vântul uitării. Felul meu de a înțelege, de a procesa confuzia vieții și de a-mi aminti este mereu prin cuvântul scris.
Care sunt cele mai mari așteptări pe care e aveți de la cărțile dumneavoastră și ce subiect sunteți interesată să explorați acum în scris?
Nu am așteptări. Nu îmi văd opera în termeni de „carieră”, e drumul pe care călătoresc. Nu există o destinație finală. Mă interesează călătoria, zi după zi, cuvânt după cuvânt. Prin urmare, nu am planuri pentru cărți viitoare, mă concentrez pe proiectul la care lucrez acum și care se întâmplă să fie o carte de memorii.
Mulțumirile mele se îndreaptă către Editura Humanitas Fiction și către Denisa Comănescu, pentru că au făcut posibil acest interviu.
Fotografie principală via Wikimedia Commons
