În urmă cu aproape zece ani, două puștoaice intrau în familia personajelor imaginare care schimbă viețile oamenilor din carne și oase. Lila și Lenù și-au făcut loc, cu dialectul lor de cartier sărac din Napoli, printre Ahile & Patrocle, Narcis & Gură-de-Aur, Tom & Huck și alte bromance-uri legendare. Scriitoarea care le-a dat numele și le-a făcut să existe și-a dat și ei un nume, fictiv, pe care azi îl cunosc milioane de cititori în peste 40 de limbi: Elena Ferrante. Nu știm cine scrie din spatele acestui nume, iar după o tradiție în care autoarele își luau pseudonime de bărbați ca să fie luate-n serios, destui s-au repezit să spună că Ferrante ar fi, de fapt, un bărbat. Cum altfel să ne explicăm succesul bubuitor al celor patru romane ale sale, cunoscute ca „Tetaralogia napolitană”? 

Povestea pe care o spun, despre prietenie și ce înseamnă să devii femeie într-unul dintre mai conservatoare și nevoiașe cotloane ale Italiei, e în același timp o poveste despre ce înseamnă să fii scriitoare în zilele noastre. La fel cum e și „Viața mincinoasă a adulților”, cea mai nouă carte a ei, în care Ferrante se întoarce la lumea interioară a femeilor, prin care de data asta ne ghidează Giovanna. Deși Napoli rămâne în centrul cărții, Giovanna vine dintr-o familie de intelectuali, e la rândul ei educată și se află într-o căutare continuă. „Când eram mică,” spune Ferrante, „eram o mincinoasă și eram adesea pedepsită pentru minciunile mele. Pe la paisprezece ani, după multe umilințe, am decis să cresc și să nu mai mint. Dar am descoperit, încet, încet, că în timp ce minciunile mele copilărești erau exerciții de imaginație, adulții, atât de potrivnici minciunilor, se mințeau pe ei înșiși și pe ceilalți cu naturalețe, ca și cum minciuna ar fi fost instrumentul fundamental ca să capete coerență, să-și atribuie un sens.” De la premisa asta a plecat romanul proaspăt tradus de Cerasela Barbone în colecția Anansi. World Fiction, la Editura Pandora M.

Despre „Viața mincinoasă a adulților”, despre locul femeilor în literatură și-n societate, despre procesul prin care viața devine scris și disciplina plin care ideile alunecoase devin cărți, despre înțelegere și apropiere, Elena Ferrante vorbește pe larg în interviul de mai jos. Parteneri de dialog îi sunt unii dintre librarii care-i vând cărțile prin lume și unii dintre traducătorii care au făcut-o să ajungă la cititori. 

În primul rând, aș vrea să vă spun că mi-a plăcut extrem de mult lectura celor patru cărți ale seriei Prietena mea genială. Ca librăreasă, le-am recomandat-o tuturor, dar cărțile au fost citite în principal de femei, pentru că, încă de la început, au fost categorisite ca lectură „pentru femei”. Privirea cărților dumneavoastră e la feminin, dar asta nu înseamnă că sunt exclusiv pentru ele, dimpotrivă. În opinia dumneavoastră, de ce cărțile care privesc lumea cu privire feminină nu-i interesează pe bărbați? Ani la rând viața, istoria și tot ce se întâmpla ne-a fost povestit de ei. Vă mulțumesc că ați contribuit la a face universul feminin mai bogat și mai complex. (Fe Fernández Villaret, librăreasă la L'Espolsada Llibres, Corró d'Avall, Barcelona, Catalonia)

Ce să spun? Bărbații, chiar și foarte cultivați, adesea nici măcar nu încearcă să ne citească cărțile. Le consideră, cum subliniați, „pentru femei”, și cu această expresie nu doar par că-și apără virilitatea de orice posibilă degradare, dar mai ales ne neagă darul universalității, pe care și-l atribuie numai lor înșiși. Ei scriu cărți pentru bărbați și femei, noi în schimb reușim să scriem numai pentru femei. E unul dintre multele indicii ale modului în care în continuare ne consideră ființe umane de grad inferior. Și noi însene, uneori, părem să le facem pe plac, puțin lipsește să nu exclamăm din nou ca Ifigenia lui Euripide: „Mai bine să trăiască un bărbat, decât o mie de femei”. Am fost educate cu ideea că o persoană de sex masculin are, printre multele ei prerogative minunate, pe aceea de a sintetiza în sine întreaga lume. Un bărbat, când produce opere mari, mici, minore, se adresează cu naturalețe speciei umane, marțienilor, venusienilor, se simte pregătit pentru posibil și pentru imposibil. Noi, ne-au spus, nu ne-am născut pentru asta. Inteligența lor, talentul lor sunt merite. Inteligența noastră, talentul nostru sunt defecte. Ca să dau un exemplu, extraordinarul Baudelaire, căruia îi datorăm toți și toate foarte mult, scria că frumusețea feminină durează mai mult dacă nu e însoțită de inteligență și sublinia în felul lui provocator că cine se îndrăgostește de o femeie inteligentă e un pederast. Lucrurile se schimbă, desigur, sunt în curs de schimbare, dar, mai ales în profunzime, prea lent. Și în ziua de azi, dacă afirm că marea, foarte marea literatură nu e universală, ci doar mare, foarte mare literatură masculină, provoc stânjeneală, par un pic necioplită. Dar așa e.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să auziți vorbindu-se despre „scriere feminină”? (librarii de la librăria Readings Victoria, Australia)

Mă agăț de această întrebare a dumneavoastră ca să mă explic mai bine. Nu e nimic rău în a spune „scriere feminină”, dar trebuie s-o faci cu circumspecție. Pentru că există un mod de a trăi care e fără îndoială feminin, orice expresie a lui, orală sau scrisă, ar trebui să aibă pecetea fără echivocuri a unei femei. Dar, din nefericire, nu e așa. Tot ceea ce noi, femeile, folosim ca să ne exprimăm ne aparține puțin, e un produs istoric cu prevalență masculină; întâi de toate gramatica, sintaxa, cuvintele, chiar adjectivul „feminin” cu diversele lui conotații. Scrierea literară, în mod evident, nu face excepție. Și deci literatura femeilor nu poate decât să acționeze cu efort din interiorul tradiției masculine, chiar și când se afirmă cu putere pe sine, chiar și când caută o genealogie specifică, chiar și când absoarbe și-și face proprie combinarea sexelor și caracterul ireductibil al dorinței sexuale în interiorul unor limite predefinite. Asta înseamnă că suntem prizoniere, că suntem destinate să fim de fapt ocultate pentru totdeauna de chiar limba cu care încercăm să vorbim despre noi? Nu. Dar e necesar să ne dăm seama că a ne exprima, în acest cadru, e un proces prin tentative și greșeli. Trebuie să pornim constant de la ipoteza că, în ciuda multelor progrese, încă nu suntem cu adevărat vizibile, încă nu putem fi auzite cu adevărat, încă nu putem fi înțelese cu adevărate și trebuie să amestecăm de nenumărate ori existența noastră cum faci cu salata, reinventând voci surprinzătoare pentru persoane și lucruri. E vorba despre a găsi calea (sau căile) foarte misterioasă care pornind de la o fisură, de la o diferență în formele deja date, să ducă la o scriere imprevizibilă chiar și pentru noi care lucrăm la ea.

În romanele dumneavoastră precedente, procesul de justificare a intereselor unei femei și emanciparea ei necesitau cel puțin câteva decenii, dacă nu o viață întreagă. În cel mai nou roman, în schimb, Giovanna reușește să depășească condiționările și rutina într-un interval de timp extraordinar de scurt. E vorba despre un caz particular sau despre o schimbare de generație? Sau aspirațiile roditoare și eforturile mamelor noastre au contribuit la ce numim empowerment pentru noi? (Király Kinga Júlia, traducătoare pentru Parks Publishing, Ungaria)

Giovanna e foarte diferită de Lila și Lenù. A primit o bună educație laică, hiperdemocratică. Părinții, amândoi profesori, se așteaptă ca fiica să devină o foarte cultivată, renumită femeie liberă și independentă. Dar un eveniment minor blochează mecanismul pregătit pentru ea și tânăra începe să se perceapă ca rodul stricat al unui mediu înconjurător mincinos. Astfel începe să-și suprime în mod disperat educația, ca și cum ar vrea să se reducă la simplul adevăr al propriului corp viu. Și Lenù și Lila încearcă să scape de cartier, dar în vreme ce ele trebuie cu mare efort să-și confecționeze instrumente care să le ajute să se elibereze de mizeria reală și simbolică, Giovanna găsește acele instrumente deja pregătite în casă și le folosește împotriva aceleiași lumi care i le-a oferit. Revolta ei e una deja utilată, deci rapidă și hotărâtă. Dar e o acțiune periculoasă să răvășești propriul „eu” foarte cultivat. Nu-ți schimbi forma ca să-ți dai una care pare mai adevărată fără să riști să nu te mai regăsești.

În comparație cu personajele feminine, „bărbații ferrantieni” par să fie mai degrabă simpli sau monotoni. Există vreun personaj masculin pe care îl considerați o figură pozitivă în comparație cu ceilalți sau pe care îl îndrăgiți în mod deosebit? (Jiwoo Kim, traducătoare pentru Hanglisa Publishing, Coreea)

Enzo [din Tetralogia napolitană, n.r.]. Îmi plac bărbații a căror putere se manifestă ajutându-te cu discreție să trăiești. Îmi plac cei care o fac fără prea multe cuvinte, fără dulcegării, fără să pretindă recompense. A înțelege cu adevărat o femeie mi se pare cel mai înalt exercițiu al inteligenței și al capacității masculine de iubire. Lucru rar. Nu vreau să vorbesc aici despre bărbații grosolani, violenți, a căror ultimă întruchipare sunt agresorii foarte vulgari de pe rețelele de socializare sau de la televizor. Mi se pare mai util să vorbesc despre cei cultivați, despre partenerii de muncă și de studiu. Cei mai mulți continuă să ne trateze ca pe niște animale grațioase cărora le acorzi încredere doar ca să te joci un pic împreună cu ele. O minoritate a învățat, superficial, un formular de „prieteni ai femeilor” și vor să-ți explice cum să faci să te salvezi, dar imediat ce clarifici că ai nevoie să te salvezi singură, patina civilizată se crapă și iese la iveală vechiul bărbățel insuportabil. Nu, sub toate aspectele educatorii noștri virili trebuie reeducați. Deocamdată am încredere doar în Enzo, tovarășul de viață răbdător al Lilei. Desigur, se poate întâmpla ca și acest tip de bărbat, la un moment dat, să se sature și să plece, dar cel puțin lasă o amintire frumoasă.

În fiecare roman al dumneavoastră relațiile dintre femei și bărbați sunt foarte fragile, în general nefericite, în timp experiențele cu adevărat formatoare, în diverse direcții, sunt cele trăite între femei. V-ar interesa să aprofundați, atât ca scriitoare, cât și ca cititoare, o narațiune în care să fie posibilă o relație relativ „fericită” între un bărbat și o femeie? Sau considerați că o poveste de acest gen cu greu se poate dovedi convingătoare în mediul literar? (Ana Badurina, traducătoare pentru Profil, Croația)

Ceea ce nu se dovedește convingător în literatură adesea e rezultatul unei interpretări pilduitoare a realității. Nu mă aflu printre cei care consideră că fericirea începe când o poveste se termină (mă gândesc la formularea: „și au trăit fericiți”). În mod sigur poți descrie un cuplu fericit, am cunoscut multe. Odată chiar am schițat o poveste în care o femeie foarte nefericită decidea să facă o investigație, exact ca înr-un roman polițist, în legătură cu viața conjugală fericită a părinților ei bătrâni. Aici nu vreau să vă plictisesc cu expunerea acelei povestiri. Spun doar că dumneavoastră, Ana, ați sintetizat perfect toată povestioara asta a mea folosind expresia „relație «relativ» fericită între un bărbat și o femeie”. Fericirea, din punctul meu de vedere, se poate povesti, tocmai, doar dacă se dezvoltă acel „relativ” și dacă se povestesc motivele ghilimelelor pe care le-ați pus în jurul cuvântului „fericită”.

 

Cât credeți că ne schimbă prieteniile din viața noastră? (Ioana Zenaida Rotariu, librăreasă la Librăria Șt. O. Iosif din Brașov, România)

O prietenă nu ne schimbă, ci schimbările ei le însoțesc discret pe ale noastre, într-un efort continuu și reciproc de adaptare.

Ce v-a inspirat să scrieți Viața mincinoasă a adulților? Credeți că adulții mint în mod obișnuit în legătură cu viețile lor? Pe ceilalți, pe fiii lor și chiar și pe ei înșiși? (Dina Borge, librăreasă, Norli Nye Sandvika, Norvegia)

Când eram mică, eram o mincinoasă și eram adesea pedepsită pentru minciunile mele. Pe la paisprezece ani, după multe umilințe, am decis să cresc și să nu mai mint. Dar am descoperit, încet, încet, că în timp ce minciunile mele copilărești erau exerciții de imaginație, adulții, atât de potrivnici minciunilor, se mințeau pe ei înșiși și pe ceilalți cu naturalețe, ca și cum minciuna ar fi fost instrumentul fundamental ca să capete coerență, să-și atribuie un sens, să reziste la confruntarea cu aproapele, ca să se arate fiilor ca un model cu autoritate. Ceva din această impresie din adolescență a nutrit întâmplările Giovannei.

Cu atât de multe evenimente într-un roman care începe cu ceva ce este rostit și nu va putea fi niciodată retras, într-un moment deosebit de sensibil al adolescenței Giovannei – mă întreb dacă e ceva care vă face să vă doriți să vă întoarceți în timp și să-i vorbiți eului dumneavoastră adolescentin (sau măcar ceva la care ați vrea ca eul adolescentin să tragă cu urechea).  Ceva care, în fine, ar fi putut schimba cursul vieții dumneavoastră în raport cu modul în care ați trăit-o până acum, ceva care să vă dea încrederea și avântul să faceți mai devreme ceva ce ați făcut, sau să evitați să comiteți fapte pe care acum le regretați. (Fleur Sinclair, librăreasă la Seven Oaks Bookshop, Sevenoaks, Marea Britanie)

În viețile noastre de zi cu zi, ce a fost a fost. Să nu vorbim apoi despre adolescențe: în ce mă privește, a fost vorba de un timp care a stat pe loc, dezolat. Odată ajunsă adultă, am fost întotdeauna foarte atentă să nu-i spun unei adolescente, fie și în aparență fericită: ce norocoasă ești. Cu cât se termină mai repede perioada aia, cu atât e mai bine, așa cred. Însă e pasionant să scrii despre ea. Bănuiesc că o bucățică de adolescență își face apariția în toate cărțile, orice se povestește, tocmai pentru că e o etapă de tunete, fulgere, furtuni și naufragii. Ești aproape o fetiță, ești aproape o adultă, corpul pentru o perioadă eternă nu se hotărăște să renunțe la o formă, să asume alta. Limba însăși pare să nu posede norma potrivită pentru tine, când te exprimi ca un copil, când ca o femeie cu experiență, și în ambele cazuri te rușinezi. În realitate, trecutul nu se modifică. Dar, când scrii, adolescența e în mod inepuizabil schimbătoare. Orice fragment poate găsi un loc al lui și merita brusc, în povestire, demnitatea unei semnificații. Dacă scrii, timpul acela oprit pe loc și lipsit de vitalitate, privit de pe marginea vieții adulte, începe să curgă, se tot construiește, găsește rațiunile sale.

De ce continuați să vă întoarceți la un trecut dureros? Pentru dumneavoastră scrisul este, înainte de toate, o formă de auto-terapie? (Ivo Yonkov, traducător, și Dessi Dimitrova, librăreasă, pentru Colibri, Bulgaria)

Nu, nu am considerat niciodată scrisul ca pe o formă de terapie. Pentru mine scrisul e cu totul altceva: e răsucirea cuțitului în rană, lucru care poate să doară foarte tare. Scriu ca acele persoane care iau încontinuu avioane de nevoie, dar le e frică că n-o să reușească, suferă pe toată durata zborului și când aterizează sunt fericiți, deși se simt foarte rău. 

Vă identificați cu vreunul dintre personajele din tetralogia Prietena mea genială sau din acest nou roman? (Monica Lindkvist, librăreasă, Akademibokhandeln, Suedia)

Vă răspund folosind un clișeu: toate personajele, chiar și cele masculine, au ceva din mine. Procedeu, de altfel, impus. Dacă despre corpurile celorlalți știm suficient, singura viață interioară pe care o cunoaștem de fapt e a noastră. Deci e relativ ușor să înveți să privești și să suprinzi un gest semnificativ, o grimasă, trăsăturile unui mers, un mod de a vorbi, o privire elocventă. În schimb, e imposibil să te muți în mintea altcuiva: cine scrie riscă întotdeauna simplificări de manual de psihologie și e deprimant. Avem numai mintea noastră și e o muncă anevoioasă să extragem din ea un pic de adevăr cu care să însuflețim ficțiunile. Acolo înăuntru e o mulțime vocală care însumează totul între ciocniri și învălmășeală. Viața interioară a altuia, de aceea, e în cele din urmă rodul literar mereu insuficient (prea multă liniaritate, prea multă coeziune, prea multă logică) al unei autoanalize extenuante, ajutată de o vie imaginație. Dar mi-ați cerut să indic un personaj cu care mă identific și pentru că mi-am propus să dau răspunsuri în limitele posibilului exhaustive, o să vă spun că în acest moment îmi plac anumite trăsături ale mătușii Vittoria din Viața mincinoasă a adulților. Nu sunt eu, dar în mod sigur sunt bucuroasă că sunt autoarea ei.

Cum lucrați? Faceți multe corecturi și de ce fel? Vă considerați o bună editoare a dumneavoastră? Schimbați frecvent cuvinte sau tip de limbaj? (Ann Goldstein, traducătoare, SUA)

Momentul decisiv pentru mine e să ajung, pornind de la nimic, la o schiță densă, haotică. Munca asupra schiței e extenuantă. Îmi consumă multă energie să obțin un text cu un început, un sfârșit și o vitalitate a lui supraîncărcată. E o aproximare lentă, ca urmărirea zilnică a unei forme de viață fără o fizionomie definită. Pot să merg pe drumul cel bun, uneori, chiar fără să recitesc niciodată, dar e rar. Cel mai adesea înaintez în fiecare zi cu câteva rânduri, tot refăcându-le. Se întâmplă frecvent ca la un anumit moment să piară iubirea și să abandonez totul. Dar aici las deoparte acest caz plin de suferință. Vreau în schimb să vă spun, dragă Ann, că doar când acest efort preliminar a avut un rezultat reușit, începe pentru mine adevărata plăcere de a scrie. O iau de la capăt. Șterg pasaje întregi, rescriu foarte mult, schimb parcursul și chiar și natura personajelor, adaug părți care, abia acum când un text există, îmi vin în minte și mi se par necesare, dezvolt episoade abia schițate, modific poziția anumitor evenimente, recuperez foarte des pagini eliminate, prime versiuni mai lungi, poate mai urâte, dar mai nemeditate. E o muncă pe care o fac singură, nu aș împărți-o cu nimeni. Am nevoie, în schimb, la un moment dat, de cititori foarte atenți, dar care trebuie să fie atenți doar la neatențiile mele: cronologie greșită, repetiții, formulări de neînțeles. Dar mă tem de sugestiile care urmăresc să normalizeze textul, de genul: nu se spune așa, punctuația e deficitară, cuvântul ăsta nu există, e o exprimare improprie, e o soluție antipatică, așa e mai frumos. Mai frumos? Editarea periculoasă e cea care veghează la respectarea canonului estetic în vigoare. Nici editarea care preferă anomalii compatibile cu gustul comun nu e mai prejos. Dacă un editor spune: în textul tău sunt lucruri bune, dar trebuie să lucrăm la el, e mai bine să retragi manuscrisul. Acea persoană întâi plural e alarmantă.

În timp ce mă gândesc că adevărul prezent în poveștile dumneavoastră e cheia universală ca să palpite inimi în cititori atât de diferiți între ei, prin cultură și zonă geografică (să știți că vă vor citi Michelle Obama și un manager chinez, Madonna și o tânără din Turcia), v-aș întreba în ce măsură raportul dumneavoastră cu realitatea care se revarsă în romanele dumneavoastră e influențat de acest fapt. (Enza Campino, librăreasă, Librăria Tuttilibri, Formia, Italia)

Scrisul e o activitate foarte privată. Am scris mereu în intimitate și multe texte n-au ieșit niciodată din sertarele mele. Dar de fiecare dată când am decis să fac publică o narațiune de-ale mele, am făcut-o mereu dorindu-mi să se îndepărteze cât mai mult posibil de mine, să călătorească, să vorbească limbi diferite de cea în care o scrisesem, să ajungă în spații, case unde privirea mea nu ajungea, să înlocuiască mijlocul de comunicare și din carte să devină teatru, film, televiziune, bandă desenată. Așa am gândit și nu m-am schimbat. Scrierea mea e foarte timidă, cât timp scriu, dar când decide să devină carte, se face ambițioasă, e lipsită de modestie. Vreau să spun că eu nu sunt cărțile mele, mai ales nu am o viață care face supoziții despre sine ca a lor. Cărțile să ajungă și unde sunt capabile să ajungă, eu voi continua să scriu după gustul meu, cum și când am chef. Independența mea, din momentul în care îmbracă un veșmânt editorial și pleacă, nu are nimic de-a face cu a lor.

În ce mod v-a condiționat Italia ca scriitoare sau, ca să fim mai preciși, în ce mod locul în care se desfășoară romanele dumneavoastră influențează povestea și viața personajelor dumneavostră? (Audrey Martel, librăreasă, Librairie l'Exèdre, Québec, Canada)

O parte importantă a experienței mele s-a realizat aici, în Italia. În această țară există ce îmi e drag, începând de la limba pe care o folosesc de când am învățat să vorbesc, de când am învățat să citesc și să scriu. Dar când eram mică mă deranja realitatea de fiecare zi. Ce era cu putință de povestit se găsea întotdeauna nu la mine acasă, nu sub ferestrele mele, nu în limba mea sau în dialectul meu, ci în alte locuri, în Anglia, în Franța, în Rusia, în Statele Unite, în America Latină etc. Scriam povești exotice care anulau geografia și onomastica Italiei. Mi se păreau insuportabile, eram sigură că ar fi omorât în fașă orice narațiune. Marea literatură care mă fascina nu era italiană sau, dacă era italiană, găsea cu ingeniozitate modalitatea de a ocoli italianitatea orașelor, a persoanelor, a dialectelor. Era o atitudine infantilă, dar care a durat cel puțin până pe la vreo douăzeci de ani. Dar când mi s-a părut că știu suficient despre literaturile pe care le iubeam, am început, încet, încet, să mă interesez de tradiția literară a țării mele și am învățat să folosesc cărțile care mă impresionau cel mai mult ca să-mi dau un fel de avânt și să scriu despre ce până atunci mi se păruse prea local, prea național, prea napolitan, prea feminin, prea personal ca să fie povestit. Astăzi cred că o poveste funcționează dacă narează ceea ce păstrezi numai tu, dacă se plasează în mod ideal în texte pe care le-ai iubit, dacă scrii aici și acum pe acest fundal pe care-l cunoști bine, cu o competență pe care ai învățat-o scotocind cu pasiune în literatura din toate timpurile și din toate locurile. În privința personajelor e la fel: ies seci dacă nu le dai un nod care când îi strânge, când se desface, o legătură care ar vrea să se întrerupă și în schimb rezistă.

Farmecul pe care Napoli îl exercită asupra mea m-a purtat în oraș de două ori. Cele patru romane ale seriei Prietena mea genială și experiențele mele personale în oraș se amestecă, exact ca multele personaje din romane. În ce măsură folosirea diferitelor personaje a fost importantă pentru a fae un portret al orașului Napoli? Și există un personaj secundar de care vă simțiți mai apropiată? (Tim van den Hoed, librar, De Utrechtse Boekenbar, Utrecht, Belgia)

Aveți dreptate să subliniați că privirea noastră e a noastră și, în același timp, în ea se amestecă multe alte puncte de vedere exprimate în romane și prin intermediul unor diverse alte forme. Se întâmplă oricui și, bineînțeles, și cui scrie, care oferă publicului propriul lui mod de a vedea, absolut unic și totuși deloc singular. Converg în el, de fapt, strămoși și strămoașe, geografia, istoria, filozofia, științele, cărțile pe care le-ai citit, tehnicile narative orale și scrise pe care le-ai învățat, foarte multe clișee și mai ales ciocnirile permanente cu ceilalți, modul conform căruia ai dedus și ți-ai imaginat sentimentele lor și gândurile, ceea ce nu se poate spune și că, totuși, dacă te-ai decis să povestești, trebuie să încerci să găsești cuvintele ca să exprimi. În descrierea orașului Napoli ‒ dar și în descrierea unor obiecte mult mai simple decât Napoli ‒ se pun în mișcare toate aceste lucruri și, în general, cine scrie nici măcar nu-și dă seama. E o continuă plămădire, contaminare, chiar și stricăciune, care produce o lume ficțională, dar care, dacă reușește, ajunge să aibă în sine mai mult adevăr decât adevărul/realitatea: adevărul care e acolo sub ochi noștri, dar pe care nu l-am văzut niciodată. Dar cine scrie nu știe niciodată cu adevărat dacă acest rezultat a fost într-adevăr obținut. Nici măcar succesul nu i-l garantează, dimpotrivă, imediat ce cartea s-a încheiat, autorul devine mai puțin consistent decât personajele de fundal. Eu ca autoare mă simt, dacă trebuie să vă spun adevărul, ca mama fraților Solara. Are tot cartierul în pumn, cu registrul acela roșu al ei de cămătăreasă, și totuși e o mică doamnă cu foarte puțină importanță. Apare doar pentru câteva rânduri, simțind disconfort din cauza căldurii, făcându-și vânt cu evantaiul.

În al patrulea volum din Prietena mea genială vă referiți la universalitatea violenței umane și îi prezentați cititorului niște indicii care privesc lumea arabă și cultura islamică: soțul lui Dede are origini iraniene și fiul lui se numește Hamid etc. Am putea deci să ne așteptăm de la Elena Ferrante la un roman care să se concentreze pe conflictul actual dintre Islam și Occident, punând accentul pe teme politice contemporane precum rasismul, terorismul, imigrația și islamofobia? (Muauia Al-abdulmagid, traducătoare pentru Dar al Adab, Liban)

Mă întorc cu plăcere la expresia tăierea marginilor. Da, ea are de-a face cu violența, dar în sensul că rezumă efectele unei forțe scăpate de sub control care distruge liniile de contur ale persoanelor și lucrurilor. Marginile artificiale în care ne-am închis și în care îi închidem pe ceilalți devin brusc înșelătoare și puțin rezistente, așa că, sub ochii Lilei, se întâmplă spectacolul atroce al distrugerii și al autodistrugerii. Și chiar și atunci când sensul expresiei, în decursul narațiunii, alunecă, devine metaforă a creșterii, dezvăluire de adevăr etc., e însoțită oricum întotdeauna de o idee de ruptură, de sfâșiere, de explozie. Viața noastră obișnuită e plină de acțiuni fulminante, nu scapi de violență, nici în figurile retorice. Am scris suficient și – ajungând la prima dumneavoastră întrebare – vă răspund că poate nu, în acest moment e improbabil să scriu despre terorism, rasism, islamofobie: finalul seriei Prietena mea genială voia să semnaleze pur și simplu cât se deschisese orizontul Elenei prin fiicele ei, soții, nepoții, care nu mai erau prinși în cartier, ci pe fundalul larg și foarte periculos al planetei. Voi continua în schimb să spun cu orice prilej cât detest violența, întâi de toate pe cea îndreptată împotriva celor mai slabi, dar și pe cea a celor slabi asupra altor oameni slabi, și chiar și pe cea justificată de caracterul intolerabil al oricărei forme de opresiune. Ființa umană e un animal feroce care a încercat să se autoîmblânzească cu religiile, cu avertismentele îngrozitoarei ei istorii, cu filozofia, cu știința, cu literatura, cu legătura îndrăzneață dintre bunătate și frumusețe, cu o reglementare în întregime virilă a conflictului, de la duel la război. Dar până acum rezultatul e o formă difuză de ipocrizie: războiul, de exemplu, prevede pedepsirea unor crime specifice definite crime de război, ca și cum n-ar fi în sine, prin natura lui, o crimă oribilă; drepturile umane, care ar trebui să fie în mod pașnic consolidate, sunt un permanent câmp de luptă, se dovedesc încontinuu fie încălcate, fie apărate; statul deține monopolul violenței, dar în primul rând nu e adevărat și în al doilea e prea evident că de acel monopol se abuzează: largi segmente ale populației planetare știu că trebuie să se teamă întâi de toate de forțele ordinii constituționale, chiar și acolo unde tradițiile democratice sunt temeinice. Străine de practica violenței nu suntem nici noi, femeile, asta trebuie spus cu putere. Dar suntem atât de expuse dintotdeauna la cea masculină și am fost atât de excluse din modurile în care bărbații au exercitat-o, că poate doar noi, astăzi, putem găsi un mod non-violent ca s-o suprimăm pentru totdeauna. Doar dacă, amestecând emancipare și cooptare, nu ajungem să ne încredințăm și în acest domeniu tradiției masculine a agresiunii, a exterminării, a devastării, făcând ale noastre, în același timp, justificările ei erudite și reglementările ei filistine.

În cărțile dumneavoastră abordați o chestiune importantă: emanciparea femeii prin intermediul vieții profesionale. Cum considerați posibilele efecte ale coronavirusului asupra situației femeilor? Credeți că va înăspri inegalitățile economice, determinând pași înapoi în raport cu unele victorii pe calea emancipării? Credeți că ar putea fi o temă interesantă pentru o scriitoare? (Malgorzata Zawieska, librăreasă, KOREKTY, Varșovia, Polonia)

Încă mă aflu sub efectul fricii și dezorientată de cât de ușor a fost să se înrăutățească, în câteva săptămâni, condițiile de viață deja foarte proaste ale celor mai slabi de pe planetă. Nu mă interesează în mod deosebit virusul. Fragilitatea sistemului mă înspăimântă, într-atât încât am dificultăți în mă face explicită. Vreau să spun că totul s-a redimensionat brusc. În vârful ierarhiei de valori a ajuns, într-un interval de timp extraordinar de scurt, obediența. Și femeile au primit mai multe ordine decât de obicei, însărcinate cum în mod tradițional sunt, să se lase pe ele deoparte și să se ocupe de foarte concreta supraviețuire a familiei: să hrănească, să supravegheze, să trateze, să izoleze, să se izoleze și să se simtă între timp vinovate de tot, ca și cum până în acel moment ar fi avut prea multe pretenții. În acest cadru pare inevitabil pasul înapoi ca să menții răzvrătiri primare: hrana, apa, un acoperiș, medicamentele. Da, cred că decât să povestești extinderea pandemiei, ar trebui povestit cum extinderea fricii ne schimbă și lasă fără sens revendicările înalte, ambițiile fine, în fine toată acea „activitate” care clocotește când sistemul economic-social-cultural se preface solid. Dar, vă repet, trebuie să mă gândesc. Deocamdată, problema e cum să facem astfel încât chestiunea feminină să rămână centrală. E necesar să fie auzită nu mai puțin explozivă, de exemplu, decât condiția afro-americanilor în Statele Unite, a migrațiilor între războaie și sărăcie.

Traducerea interviului a fost făcută de Cerasela Barbone.