Dacă arhivele nu spun (tot) adevărul, iar prezentul nu e atât de liber pe cât am crede, de unde ne mai luăm speranța? Am stat de vorbă cu filosofa și scriitoarea Lea Ypi despre memoria incomodă a Europei de Est și despre motivul pentru care speranța nu e o formă de optimism, ci o datorie.

„Lea Ypi este luminoasă”, mă trezesc că-i spun fostei mele editoare pe peronul stației de metrou Victoriei, în drum către o conferință despre speranță. Cu o zi înainte îi luasem un amplu interviu gânditoarei și autoarei albaneze.

Ypi (se pronunță „Üpi”) e filosofă specializată în Kant și politologă, iar la prestigioasa London School of Economics predă ambele discipline. Mai multe publicații au nominalizat-o drept una dintre cele mai influente gânditoare din lume. Are premii peste premii, a fost tradusă în 35+ limbi și e Fellow a Academiei Britanice. Pentru mine, însă, cel mai important e că în ultimii ani a publicat două dintre cărțile care m-au provocat și m-au emoționat cel mai mult, din toate câte am citit. 

Ypi s-a născut în 1979, la Durrës, un orășel albanez de pe malul Mării Adriatice, într-o familie cu un ascendent politic complicat. Străbunicul ei patern, Xhafer Ypi, a servit drept șef de stat și ministru sub ocupația Italiei fasciste. După instaurarea comunismului, familia a fost etichetată drept „burgheză” și stigmatizată. Deși bunicul ei avea puternice simpatii de stânga și chiar îl cunoscuse în tinerețe pe Enver Hodja, a făcut 15 ani de închisoare politică sub dictatorul albanez.

În 20 și 21 martie 2026 am întâlnit-o de trei ori pe Lea Ypi la București: o dată pentru discuția de mai jos, apoi la lansarea cărții Dezonoare și, în cele din urmă, la conferința The Power of Storytelling. La lansare, autoarea i-a explicat jurnalistului Marius Constantinescu cum tocmai încrengătura politică și istorică a familiei a adus-o în poziția de a scrie Dezonoare. În Albania, Ypi fusese criticată pentru că ar fi prezentat în Liberă „o perspectivă nostalgică asupra comunismului”. Din senin, s-a viralizat o fotografie cu bunica ei la ski, zâmbitoare sub soarele iernii, în luna de miere în Munții Dolomiți în 1941. „Mulți spuneau: Aceasta este bunica nepoatei care s-a dovedit a fi marxistă.” În comentarii, bunica a fost făcută în toate felurile – colaboraționistă fascistă, îmbuibată din elita comunistă, spioană albaneză. Ypi și-a zis că trebuie să afle cine a fost această bunică, dincolo de poveștile pe care chiar ea i le spusese în copilărie.

La The Power of Storytelling, o conferință pe tema speranței, Ypi a glumit la început de alocuțiune că a rămas ușor perplexă când a aflat despre ce trebuie să vorbească („Mi s-a părut un pic necaracteristic, la cum cunosc eu Europa de Est și Balcanii.”). Merită, însă, spus că un EP recent lansat de U2 o citează exact pe acest subiect: „Dacă ai șansa să speri, e o datorie”, spune un vers al unei melodii, împrumutat de la Ypi.

Lumina Leei Ypi, care m-a străfulgerat un pic random în acea stație de metrou, nu e ornamentală și nici întotdeauna reconfortantă. E o lumină morală. Îi scânteiază uneori albastru în privire, dar o simți mai ales în cum gândește și vorbește: clar, cu luciditate, fără cinism. Dincolo de impasuri politice și eșecuri istorice, despre care am discutat pe larg mai jos, trecând prin (ne)demnitate, reconciliere și recuperare, pentru ea arta și literatura rămân spații în care imaginația politică încă este posibilă.

Discuția a fost ușor editată pentru lungime și claritate. Deși Editura Trei a tradus titlul cărții drept Dezonoare, în conversație am preferat să folosim „nedemnitate” pentru indignity. 

Scena9: Când vizitați astăzi țări post-socialiste, există anumite lucruri pe care le vedeți pe stradă, de pildă, care vă transportă instant înapoi în Albania?

Lea Ypi: Cu siguranță. O grămadă de clădiri gri, din beton, dintr-o anumită perioadă. Cred că e un tipar. Le găsești peste tot în fostul bloc comunist. Deci arhitectura are cu siguranță multe aspecte familiare. 

De asemenea, când îmi prezint cartea, există un anumit tipar de întrebări care nu apar în Occident, ci în societățile postcomuniste, și țin de problema tranziției. Aici, oamenii sunt cu adevărat interesați de această perioadă intermediară dintre comunism și postcomunism, în timp ce în multe țări occidentale toată lumea vrea să știe despre ororile comunismului. Există un fel de dorință de a afla despre suferința oamenilor, dar dintr-o perspectivă generală, foarte superficială. Îmi place că aici există mai multe nuanțe, mai multă atenție pentru tranziție. Îmi e foarte familiară.

Declanșatorul celei de-a doua cărți, Dezonoare, este o fotografie cu bunica dvs., aflată în luna de miere în Italia, în 1941, care s-a viralizat pe facebook fără niciun context. În Europa de Est suntem obișnuiți cu povești care supraviețuiesc fragmentar: o fotografie, un dosar, zvonuri. Ce a însemnat pentru dvs. să recuperați viața acestei bunici, în condițiile în care ea ajunsese deja la public fără nicio nuanță?

Pe de-o parte, mi-a fost frică: Oare chiar vreau să recuperez această viață? Asta pentru că, deși îmi era foarte dragă și familiară în numeroase aspecte, eram și foarte conștientă că nu-i cunoșteam multe părți sau le cunoșteam așa cum mi-au fost povestite, dar nu știam din interior cum a fost să le trăiești. Eram conștientă că accesul la dosare [arhivate de Autoritatea pentru Informații Privind Fostele Documente ale Securității Statului, n.r.] ar pune această viață într-o altfel de lumină, care s-ar putea sau nu să-mi displacă, dar pentru care oricum nu eram pregătită.

Ăsta a fost primul meu instinct, dar a existat și un al doilea nivel. Din arhive am rămas cu senzația că descopeream o altă poveste. Da, o viață pe care n-o cunoșteam, dar și o viață modelată de o autoritate în care nu aveam completă încredere. De-asta cartea s-a transformat într-o meta-investigație, pentru că a fost și un efort de a recupera acea viață pierdută din modurile în care a fost citită. Acestea, la rândul lor, e posibil să fi fost ideologizate și astfel s-o fi pervertit în numeroase feluri. O meta-investigație despre cum și cu ce unelte putem reconstrui complexitatea.

V-ați confruntat cu problema etică de a menține echilibrul între recuperarea unei voci, a unei vieți, în contrast cu recontextualizarea ei din propria perspectivă.

Da, pentru mine echilibristica asta a intervenit la nivelul formei. Am intercalat povestea, spusă la persoana întâi, unei nepoate care încearcă să reconstruiască viața bunicii ei, cu toată emoția și punctele ei afective. 

A doua perspectivă este a naratorului care povestește la persoana a treia și este mult mai detașat de personajul principal. Încearcă atât să reconstruiască protagonista în context, dar și să înțeleagă celelalte personaje, cu care ea dialoghează. Face asta prin narațiune, detalii și structură literară, dar și prin reimaginarea dialogurilor, sentimentelor și motivațiilor, pe care nu pot ști sigur că personajele chiar le-au avut, pentru că n-am trăit în epoca lor. Am construit toate astea citind memorii, ziare, materiale istorice, care mi-au conturat o perspectivă asupra acestor alte vieți și m-au ajutat să contextualizez viața bunicii mele. Așa am încercat să fac față complexității – mișcându-mă constant între ficțiune literară și literatură, apoi filosofie, istorie și propria mea abordare memorialistică.

Credeți că există o linie clară de demarcare între ficțiune și non-ficțiune?

Nu, nu simt că există o demarcare foarte clară, dar depinde de ce înțelegem prin „ficțiune” și „non-ficțiune”. De pildă, materialele de arhivă și documentele de supraveghere din perioada comunistă pe care le-am consultat relatau faptele prin intermediul metodei non-ficțiunii, care e despre adevăr și obiectivitate. Dar mi-a devenit clar că acele „fapte” erau, la rândul lor, creația cuiva. Există un fel de estetică a arhivei, a intervenției. Altcineva a proiectat intenții și sentimente asupra bunicii mele, iar apoi a scris despre ele în aceste documente ca și cum ar fi fost adevărate. Există o ficțiune a arhivei.

Așa am ajuns la întrebarea care cred că stă la baza unei mari părți din carte: Unde se află adevărul adevărat? În acest document, care-ți spune „eu sunt adevărul”, dar e, de fapt, ficțiunea cuiva? Sau în literatură, unde autorul spune „eu mint, e ficțiune”? Dar poate că reconstruiește lumea cu mai multă autenticitate și adevăr, respectând ceea ce au văzut personajele și făcând efortul de a descrie lumea din perspectiva lor interioară.

Vorbiți despre faptul că arhivele nu sunt întru totul de încredere – dar, în egală măsură, deși în feluri diferite, și istoriile de familie sunt instabile și schimbătoare. Când îmi imaginez cum ați scris cartea, mi se pare că ați fost înconjurată de nisipuri mișcătoare din toate direcțiile.

Clar, pentru că așa cum statul își mitologizează viața și creațiile, la fel face și familia. Miturile astea există pentru că trebuie să creeze o stabilitate a structurii, așteptări stabile, comportamente statornice și rezultate previzibile. De-asta spunem aceste povești. Ele sunt despre trecut, dar într-un fel care ne modelează așteptările despre viitor. Statul, arhivele, documentele birocratice fac asta pentru că trebuie să creeze un anumit subiect. Dar, în sensul ăsta, și statul și familia sunt locuri ale educației. Și familia are miturile ei, îți spune că bunicul ăsta a făcut asta, stră-străbunica asta era așa – toate au un scop pedagogic. 

Când devii conștient de faptul că cineva te crește sau încearcă să te modeleze într-o formă sau alta, te trezești complet singur în toată complexitatea asta. Singura speranță este să înțelegi contradicțiile dintre aceste structuri diferite – statul, care funcționează într-un fel, și familia, care funcționează în alt fel. Să traversezi această criză și să profiți de ea pentru a găsi un răspuns autentic, care nu reduce și nu încearcă să elimine complexitatea, ci trăiește cu ea.

De-asta spun că, în Dezonoare, complexitatea rezidă la nivelul formei. Cartea a fost concepută să fie o lectură dificilă. Puteam să las deoparte dosarele și să spun povestea ca într-un roman. Să nu mai sar de la un capitol la o filă de dosar la un episod povestit la persoana întâi. Senzația asta de alienare pe care cartea o creează în cititor este exact alienarea pe care am trăit-o și eu ca scriitoare, când am trecut prin amintiri, povești de familie, documente de arhivă. Am vrut să provoc aceleași tresăriri și cititorului.  

România și Albania au în comun o istorie a poliției politice, cu informatori, supraveghere, arhive, și un trecut recent tensionat de ambiguitate morală. Credeți că vom rezolva vreodată această ambiguitate sau pur și simplu trebuie să învățăm să trăim cu ea?

Cred că trebuie să încercăm s-o procesăm. Nu știu dacă o vom rezolva vreodată, dar trebuie să lucrăm cu ea și s-o articulăm cât de onest și integru putem, conștienți fiind de propriile preconcepții. Cred că există o tendință, mai ales în societățile liberale, dar și în cele post-comuniste, de a crede că prezentul este net superior trecutului. Trăim într-o lume a libertății, în care am realizat tot ce voiam să realizăm, și acum ne putem uita la trecut dintr-o postură de superioritate morală.

Cred că în societățile post-comuniste perspectiva e mult mai nuanțată și cred că e bine să știm că nici lumea în care trăim azi nu e ideală. Sigur, într-un anumit sens, poate fi și paralizant, pentru că pici în Totul e relativ, nu există bine și rău. Încurajează un soi de cinism și nihilism, care, după mine, sunt reversul medaliei optimismului liberal.

Prietenii mei vestici, de pildă, știu că societățile lor au probleme, dar cumva e ok. Nu e ceva existențial, profund. Poate că n-o să fie niciodată bine și trebuie pur și simplu să trăiască cu un anumit nivel de absurditate. În est e fix invers. Totul e rău, trecutul e foarte obscur, nici prezentul nu-i mult mai bun. Pe de-o parte ai un soi de optimism naiv, pe de alta un pesimism paralizant. De-asta cred că ar trebui să încercăm să rezolvăm acea ambiguitate morală, dar e mai mult un imperativ moral, nu ceva pe care să te poți baza. (Râde.)

Pentru că v-ați referit la această distincție culturală între Vest și Est, mă voi întoarce la momentul 1989, care în Europa de Est a promis libertate – doar că ea s-a tradus în principal prin libertatea piețelor. 35 de ani mai târziu, vorbim aici tot mai des despre frustrare politică și „oboseală de democrație”. Putem, oare, spune că tranziția a promis ceva ce niciun sistem politic n-ar fi putut livra?

Cred că a promis ceva ce sistemul politic occidental, capitalismul liberal, nu putea livra. Putem spune că, și în Est și în Vest, căutăm să construim o societate mai bună. Numai că termenii în care s-a desfășurat tranziția reflectă felul în care s-a încheiat Războiul Rece. N-a fost un război „cald”, dar s-a încheiat exact ca atare: cu câștigători și învinși. Câștigătorii le-au dictat învinșilor condițiile pieței libere liberale, promisă pe post de libertate reală. Or, era foarte clar că ea nu funcționa nici în Vest, pentru că mergea doar pentru unii oameni, nu pentru toți.

Într-un fel, cred că de-aici vin deziluzia și problema tranziției. Puteam avea un moment de cercetare și proiecte comune pentru un viitor mai bun, atât pentru Est, cât și pentru Vest. În schimb, s-a transformat în: Acum o să vă dăm noi o lecție despre cum se conduc instituțiile, cum se face o democrație, cum se creează o piață și cum se construiesc societăți funcționale. 

În același timp, [vesticii, n.r.] creau un model pentru viitor care nu exista nici în societățile lor. Cred că, pe termen lung, și ei au plătit un preț pentru asta și-acum vedem cum l-au plătit. Abia acum se vede, dar cred că s-a construit în timp ce ei erau ocupați să-i învețe pe alții cum să trăiască. În paralel, pierdeau ceea ce aveau deja – rezultatele democrației sociale, ale mișcărilor contestatare din propriile societăți, care livraseră ceva pentru că erau contestatare, nu pentru că celebrau piața liberă.

Pe de altă parte, în fostul bloc estic pare că stânga nu și-a revenit niciodată pe de-a-ntregul. În România, de pildă, o parte a societății civile a luat anti-comunismul aproape drept proiect identitar, ceea ce, în timp, a consolidat o respingere viscerală a ideilor de stânga. Cum putem să conservăm o memorie critică a regimurilor autoritare, fără a bloca alte tipuri de întrebări politice, care țin de inegalități și justiție socială? 

Cred că ar trebui să recuperăm disidenții de stânga de sub regimurile comuniste. Citirea istoriei în alb și negru a dus la ideea că doar anti-socialiștii au criticat proiectele socialiste – ceea ce nu e adevărat. Un personaj din cartea mea, bunicul meu, a fost social-democrat, dar nu în sensul de astăzi, ci în sensul anti-capitalist. Genul ăsta de critică a fost strivită atât de socialismul de stat, cât și de capitalism. 

Într-un fel, acești disidenți de stânga sunt adevăratele victime, pentru că poveștile lor sunt complet marginalizate și trecute sub tăcere. Nimeni nu mai vorbește de proiectul stângist al regenerării socialismului de stat. Cred că exact aceste povești de disidență trebuie recuperate, pentru o critică care funcționează și împotriva capitaliștilor occidentali, dar și împotriva socialismului de stat. 

Asta încerc să fac în munca mea filosofică. Am un nou proiect de carte despre socialismul moral, care pornește de la ceea ce eu numesc socialismele interzise ale secolului XX, de la social-democrați precum bunicul meu, care a fost închis de socialiștii de stat, la [scriitorul, disidentul și primul președinte postcomunist al Cehoslovaciei Václav] Havel și proiectul 1989, care a fost la un moment dat un proiect de reînnoire democratică, o critică a socialismului de stat, fără a-și lua neapărat un angajament în slujba capitalismului pieței libere. 

În Dezonoare, reflectați și asupra mecanismelor instituționale moderne, care, deși la nivel discursiv apără drepturile omului, pot produce, la rândul lor, nedemnitate/dezonoare. 

O comparație directă despre nedemnitate pe care o fac în carte este pe tema supravegherii. Putem compara unu la unu supravegherea sub comunism cu cea de sub capitalism. Sigur, diferă tipul de lipsă de libertate, pentru că acum nu mai există un stat și un partid care vor să-i descopere pe cei neloiali sistemului. Supravegherea în capitalism nu vrea să găsească dușmani de clasă, să-i identifice pe cei cărora nu le place capitalismul. Oricum nici nu contează, pentru că sistemul se reproduce inclusiv prin propria disidență – e despre piață, profit și clickuri.

Sigur, supravegherea generată prin structurile capitaliste de piață poate fi folosită și ca să pedepsească disidenți, să refuze un job cuiva despre care crede că protestează prea mult sau pentru cancel culture. Poți folosi drone și camere pentru a identifica și suprima protestatari, adică într-o formă foarte brutală, care seamănă oarecum cu cea din comunism. 

Dar de cele mai multe ori supravegherea e anonimă, spontană și făcută chiar de noi, pentru că ne oferim datele și informația. Pe Google Maps există o arhivă cu toate locurile-n care am fost, la fel cum există și despre bunica mea. Noi nu suntem supravegheați cu scopul de a fi denigrați, însă modul în care funcționează piața produce un sistem esențialmente nedemn, pentru că folosește oamenii doar pentru profit. Suntem o rotiță dintr-o mașinărie corporatistă, care nu rulează pentru a produce vreo valoare înaltă, dincolo de profitul generat. În sensul ăsta, cred că societatea actuală nu respectă și nu reflectă demnitatea.

Există o ierarhie implicită în UE, în care țări ca România sau Bulgaria rămân adesea „verișoarele sărace”. Credeți că respingerea valorilor democratice în rândul populației e parțial alimentată și de această poziționare?

Toate astea sunt probleme moștenite prin mecanismul de aderare la UE, dar și din faptul că UE este o structură politică și economică cu un scop foarte clar. Nici măcar nu este o instituție a democrației, ci una tehnocrată, care servește pieței. Numai că, în procesul de aderare, pe care România l-a încheiat, dar Albania încă îl parcurge, UE se proiectează drept un loc al valorilor – totul e despre valori europene, standarde europene, respectarea legilor europene. Există ideea că această instituție întrupează toate lucrurile bune, când, de fapt, e piață + tehnocrație. Numai că proiecția de pe parcursul procesului de aderare alimentează un tip de resentiment care devine vizibil abia după ce devii candidat.

Cred că asta nu văd albanezii încă, pentru că încă n-am intrat și asta e tot ce ne dorim. Dar toate astea se vor întoarce să ne bântuie. Momentan avem doar un mit, care, cumva, ne mână în luptă – numai că, odată intrat, îți dai seama că mitul nu e realitatea și conștientizezi toate asimetriile pe care le aduce cu sine procesul de aderare.

Recent, la o discuție despre procesul de extindere europeană, mi s-a zis: „Bine, dar aveți atâtea probleme în Albania – corupția…” Am întrebat: „Și voi când ați eradicat corupția în UE? Ați văzut implicarea Parlamentului European în Qatargate, capturarea instituțiilor europene, colaborarea UE cu regimuri problematice?” Tot felul de lucruri pe care noi suntem puși să demonstrăm că nu le facem. Asta dezvăluie ipocrizia instituției. Oamenii știu asta, așa că reacționează, răspund. Problema este că n-avem mecanismele de a înrâuri acest răspuns, de produce ceva mai bun. Răspunsul ia întotdeauna forma: „Atunci ne întoarcem la statul-națiune” sau îmbrățișează o perspectivă nostalgic-conservatoare sau nostalgică după comunismul de stat.

Dar vorbim în Europa de Est despre o nostalgie după regimuri în sine sau poate mai degrabă despre nostalgia față de o viață pe care unii oameni o percepeau drept mai solidară, mai demnă?

Cred că e nostalgie față de siguranță, plus resentimente față de anonimatul și alienarea pe care le crează și întrețin societățile capitaliste. Desigur, și sub comunism exista un tip de alienare – alienarea de a nu trăi în adevăr. Aveai un sistem care-ți cerea să te supui, iar apoi, în viața ta privată, făceai cu totul altceva. Dar cred că în societățile în care trăim astăzi, pierderea siguranței e principalul lucru care-i face pe oameni să vrea să se întoarcă în trecut – asta și conexiunea cu alți oameni.

Credeți că cei 35 de ani de istorie complicată și tulbure din regiune ar putea înlesni sau mai degrabă îngreunează apariția unui nou tip de progresism aici?

Cred că e greu, pentru că la fel cum o țară este tratată condescendent, tot așa și stânga occidentală e condescendentă față de stânga locală. Într-un fel, chiar și progresiștii din zonă urmează scenariile unei stângi de undeva de-afară, despre care credem că e mai bună ca noi. Iar acea stângă, din păcate, e complet ignorantă față de istoria țărilor postcomuniste și istoria lor cu comunismul. Se întorc la un mesaj de stânga, dar fără să fi învățat toate lecțiile istorice pe care le-am învățat noi. Deci vine la pachet cu propriul paternalism, pentru că trebuie doar să ne întoarcem la Marx și să înțelegem totul în relație cu capitalismul. Ok, dar trebuie să înțelegi și de ce n-a funcționat acest proiect când a fost abordat ca o critică a capitalismului.

Cred că fără paternalismul stângii occidentale am putea progresa pe bune, pentru că am putea învăța din eșecuri. Am putea înțelege de ce a eșuat socialismul de stat, dar și ce a funcționat când a experimentat cu politici de securitate socială sau pentru drepturile femeilor. S-a scris enorm despre politicile sociale sub socialism, despre tipuri de structuri profesionale, cooperative și-așa mai departe, dar nimeni nu e interesat de literatura asta sau de traducerea ei. Stânga occidentală nu e interesată, capitaliștii nu sunt interesați. 

Există tot felul de experiențe și experimente în Albania, și sunt sigură că și în România, chiar sub un regim comunist foarte represiv, de regenerare de la interior. Aceste eforturi sunt complet invizibile în afara societăților care au trecut prin ele, iar lipsa de interes față de experiment nu are șanse să ducă la progres. Eu cred că progresezi atunci când înveți din lecțiile trecutului, nu când inventezi un nou plan pentru o lume mai bună. E mai degrabă vorba despre cum interacționezi cu ceea ce știi deja despre lumea în care ai trăit și despre cum fac pace diverse societăți cu ele însele. 

Nu știu dacă este vorba de hegemonie intelectuală, hegemonia de piață sau doar hegemonia învingătorilor, dar până și disidența e exportată. Așa că noi o importăm, cumva, când ceea ce ar trebui să facem este să ne recuperăm propria disidență, experimentele din societățile noastre.

Voi reveni, poate un pic abrupt, la Dezonoare, pe care am găsit-o fascinantă pentru că vorbește despre demnitate în viață, dar și în moarte. Cum vă gândiți la demnitatea cuiva care nu mai e? 

Cred că unul dintre lucrurile care m-a preocupat la un moment dat, în ce privește cartea, a fost că mă foloseam de povestea bunicii mele în scopuri proprii, pentru a-mi spune eu povestea. Într-o anumită măsură, e inevitabil. Toată cultura se folosește de morți într-un fel sau altul. Asta este cultura – parazităm generațiile anterioare. Construim pe fundamentul ăsta. Îi invocăm pe cei morți drept exemple sau contra-exemple. Ne folosim de ei în felul ăsta, care poate fi foarte diferit de cum se percepeau ei. 

Cred că e foarte greu de evitat, dar dacă ești conștient de riscuri, te poți tempera un pic. Nu cred că poți evita cu totul, pentru că a continua să trăiești înseamnă, într-un fel, să te folosești de cei morți. Dar cred că poți încerca să le recuperezi perspectiva. Cum arăta societatea asta văzută prin proprii ei ochi? Fără a ne proiecta tot timpul așteptările, felul în care vedem noi lumea, viitorul, sensul, putem să facem acest efort de a încerca măcar să distingem între cele două perspective. Oricum ne vom folosi de ei, dar poate o vom face cu o perspectivă mai critică, pentru că vom fi mai incluzivi cu pluralitatea de moduri de a vedea. 

Într-un fel, e un pic ca atunci când facem un efort pentru a interacționa cu alte culturi. Cred că a interacționa cu cei morți e la fel, pentru că o altă epocă e ca o altă cultură. Facem un efort de traducere. Nu putem evita manipularea și pervertirea sensului original, pentru că asta este, întotdeauna se pierde ceva în traducere. Cu cei morți, efortul e de a traduce peste timp, dar trebuie să avem același gen de grijă ca atunci când traducem culturi din spații diferite.

Dar este un astfel de gest de recuperare a celor morți suficient pentru a le face dreptate sau riscă să rămână pur simbolic?

Cred că dacă am face doar asta ar fi strict simbolic. Dar mai cred și că suntem mulți, cu perspective și povești diferite, care adeseori coexistă în tensiune. Eu, una, cred că autenticitatea nu poate să vină decât dintr-un efort colectiv. Orice perspectivă singulară e întotdeauna însoțită de preconcepții, chiar și cea mai bine intenționată și plină de sens. 

De asta, pentru mine, democrația adevărată este cel mai bun sistem, pentru că ai multe perspective diferite și, când lucrurile funcționează, perspectivele astea se corectează reciproc. Dar noi putem avea democrație, pentru că avem capitalism. Orice perspectivă individuală e limitată. Numai întregul nu este limitat, dar trebuie să creăm acest întreg, pentru că nu-l găsim în lumea în care trăim.

În Dezonoare, identitatea bunicii dvs. se conturează în timp ce navighează limbaje și geografii diferite, iar în jurul ei se prăbușesc imperii. Cum afectează un astfel de torent de schimbări (politice, culturale, lingvistice) construcția unui sine?

Când funcționează bine, cred că funcționează pentru că contestă răspunsurile reducționiste la ideea de identitate. Cred că a conștientiza această complexitate a experiențelor, trecutului, istoriilor și structurilor care ne modelează înseamnă că nu există un singur răspuns la întrebarea „cine suntem?”, ci un răspuns complex. Când funcționează, este o resursă, o bogăție, pentru că îți permite să interacționezi cu lumea în termeni mai incluzivi și mai deschiși și să fii în multe privințe mai tolerant, iar în alte privințe mai sincer. 

Dar când nu funcționează, creează un sentiment de anxietate existențială, o criză, o dorință de siguranță care te face vulnerabil la simplificare și la proiecte care vor să reducă identitatea la un singur lucru. Îți spun: „A, tu crezi că asta e România, dar de fapt asta e România adevărată, Albania adevărată, o femeie adevărată sau un muncitor adevărat”. Cred că colapsarea identității într-un obiect singular e periculoasă, pentru că pregătește terenul pentru proiecte bazate pe o idee unică despre ce înseamnă să fii om. 

Deci cred că atunci când funcționează, este un fel de conștientizare a umanității. Când eșuează, este aproprierea umanității de către astfel de proiecte. După cum arăt și în carte, când demnitatea devine un instrument în mâinile elitelor, acestea încearcă să o folosească în propriile scopuri. 

Citesc printre rânduri că scenariul negativ poate duce la îmbrățișarea ideii de puritate a statului-națiune, ceea ce e un risc uriaș.

Da, cred că e foarte periculos, pentru că însăși umanitatea este limitată de statul-națiune. Pierzi ceva din perspectiva ta dacă te gândești că statul-națiune este singurul răspuns la toate problemele tale. Și uiți, de asemenea, că statul-națiune este o creație artificială, că a fost creat de oameni împotriva a ceva. Așa că acum trebuie să creăm un nou proiect împotriva statului-națiune.

Există un capitol la începutul cărții intitulat „Separarea popoarelor” [The Unmixing of People], o formulare preluată de la Lordul Curzon, un imperialist britanic. În România, țara UE cu cea mai mare migrație raportată la populația totală, există totodată și un discurs tot mai vizibil despre „remigrație” și recuperarea demnității prin excluderea noilor migranți economici. Cum poate funcționa ideea de societate mixtă într-un astfel de context?

Nu cred că e diferit față de oricare altă societate mixtă. Pur și simplu spui: „Tot timpul ați fost amestecați. Separarea e un mit. Straturile istorice complexe implică multiple identități. Nu te poți întoarce la o identitate pur albaneză sau românească, pentru că ele au fost create artificial, din moșteniri regionale, post-imperiale, locale sau din interacțiunea cu factori externi (culturali, economici, sociologici). Ideea că remigrarea ar însemna o revenire la o entitate omogenă este un mit.

În loc să ne concentrăm pe o entitate omogenă inexistentă, de ce nu lucrăm la a crea un spațiu incluziv și o lume în care migrația forțată de asimetriile economice și de putere nu este necesară. Răspunsul nu este doar cel la care recurge o mare parte din stânga umanitară: „Să fim mai drăguți cu migranții”. Nu e despre a fi „drăguți”, ci despre politicile care declanșează migrația. Cum contribuie elitele noastre la o migrație asimetrică și vulnerabilă la exploatare? 

Cum producem, în contrapunct, un discurs care explică cauzele și spune: „O lume înfloritoare este cea în care oamenii, indiferent de identitatea lor, pot rămâne sau veni din proprie dorință, fără să fie forțați de război, dezastre ecologice sau colaps financiar”? Cum creăm instituții și politici care să permită o viață funcțională oriunde?

Știu că vorbiți adesea despre intersecția dintre migrație și clasă, despre faptul că dvs., trăind în Marea Britanie, sunteți mai degrabă „expată” decât migrantă. Cred că poate fi util să privim migrația și printr-o lentilă de clasă.

Da, pentru că ar explica diferența dintre migrația voluntară, adică ceea ce fac elitele, care au opțiuni în diverse țări și pur și simplu profită de oportunități în viață, și migrația forțată, adică atunci când nu vrei, de fapt, să-ți părăsești țara, dar nu ai altă variantă, pentru că ești sărac sau nu ai job. De exemplu, cred englezii nu sunt niciodată migranți, ci mereu expați. Sunt întotdeauna elitele care merg să predea engleza, sunt diplomați, lideri de corporații etc.

De aceea e foarte important să vorbim despre cauzele migrației, pentru că a vorbi despre ele înseamnă că vorbim despre eșecurile globalizării, iar a vorbi despre eșecurile globalizării înseamnă a recupera un discurs care poate explica conflictele globalizării – care adesea au de a face cu structurile de clasă.

Ce simțiți că ați moștenit de la bunica și mama dvs., personaje centrale în cele două cărți beletristice pe care le-ați publicat până acum?

Bunica și mama erau femei foarte luptătoare. Cu ele, ca femeie, n-am trăit niciodată senzația că sunt o victimă și că trebuie să fac tot ce pot ca să compensez acest statut. Trebuia doar să fii cine ești, să-ți exprimi opiniile și, da, să fii cumva autentică. De fapt, cred că nu m-am gândit niciodată la problema oprimării femeilor până nu m-am mutat în Occident. 

Am studiat filosofia și apoi am ținut cursuri în Anglia, unde sunt foarte puține femei în filosofie. Acolo mereu mi se cere să vorbesc despre cum e să fii femeie în filosofie și despre emancipare. Despre cum munca noastră se bazează pe munca altor femei – într-o țară capitalistă, ca femeie, poți să reușești doar dacă ai o femeie de serviciu, o bonă, pe cineva care are grijă de copiii tăi. Așa că îți externalizezi toată munca ta domestică către o altă femeie, vulnerabilă, din clasa muncitoare, de obicei migrantă, despre care nu se vorbește niciodată. Acolo, discuția se rezumă la ce poți să faci în baza abilităților și a încrederii tale de sine, dar, de fapt, nu e vorba de asta, ci despre ce oportunități ai ca să-ți externalizezi munca de îngrijire către altcineva. De obicei, cam așa sună discursurile mele de încurajare în Anglia sau alte societăți occidentale. 

Însă am mers în Albania cu același tip de discurs și am constatat că în sală erau vreo 280 de femei și doi bărbați, așa că n-a mai fost cazul. Cred că acolo chiar a existat afirmare autentică de sine, încredere în sine și un spirit dur de luptătoare, prezent și în familia mea. Sunt chestii la care nici nu te gândești, ele pur și simplu există. 

Celălalt aspect interesant în fostele societăți comuniste este că femeile mergeau la muncă – nici nu se punea problema să nu mergi, pentru că aveai creșe, concedii plătite de creștere a copiilor și alte lucuri de genul. Totuși, ceea ce cred că a creat genul ăsta de „mamă est-europeană” este faptul că structurile fundamentale ale patriarhatului nu dispăruseră. Lucrai în afara casei, pentru că erai șoferiță calificată, ingineră sau chimistă, dar acasă aveai și toată povara treburilor casnice. Așa a apărut genul ăsta de super-femei, cam dificile din punct de vedere emoțional, cred, pentru că a trebuit să facă atât de multe, au fost atât de împovărate, ceva imposibil – dar care chiar erau super-femei, fără bullshit, fără să se plângă. Pur și simplu mergeau mai departe și făceau lucruri.

Oricum, nici nu se punea problema să te plângi, pentru că statul îți dădea un loc de muncă, oportunități de avansare. Dar, în același timp, statul nu lucra cu adevărat la structura familiei, pentru că nu recunoștea munca domestică drept muncă. Cred că asta a creat o dublă povară, dar și o dublă eliberare, care le-a făcut pe ele să se vadă, gen: „Pot să fac totul. Pot să dau ordine la întreprindere și pot să-i dau ordine și lui bărbatu-meu”. (Râdem.)

Mâine veți vorbi, printre altele, despre speranță, la conferința Power of Storytelling. Într-o lume marcată de multiple crize, în care nu mai putem crede în inevitabilitatea progresului, ce înseamnă speranța din punct de vedere politic?

Eu spun mereu că speranța e un fel de datorie morală. Nu prea poți să nu fii optimist. Cred că, la fel ca Havel, trebuie să distingem între speranță și optimism. El spunea că optimismul este ideea că lumea oricum merge în direcția în care vrei tu, pe când speranța este o condiție a acțiunii – lumea nu trebuie să meargă cum vrei tu ca să acționezi și să rezolvi probleme. De fapt, cu cât lumea merge mai rău, cu atât trebuie să ai mai multă speranță. 

Așadar, e un fel de speranță fără optimism, despre care eu cred că e parte din a acționa. Nu ne trezim dimineața spunând: „Să merg azi la muncă sau nu?”, pur și simplu o facem. „Să am grijă de copiii mei? Să le dau micul dejun? Sau, pentru că oricum lumea nu merge cum trebuie, n-are sens să le dau micul dejun, că o să moară din cauza unui dezastru nuclear.” Nu gândim așa în viața de zi cu zi, deci de ce am gândi așa politic? Cred că trebuie să mergi mai departe, să-ți păstrezi claritatea scopului, simțul regenerării și privirea către viitor și să nu cedezi în fața cinismului și nihilismului, pentru că asta mi se pare cu-adevărat paralizant.

În final, cum argumentați că arta poate juca un rol esențial în a construi speranță și demnitate?

Cred că acolo am ajuns în procesul meu de reconstrucție a demnității în carte. Când mă gândesc la rolul artei și literaturii în chestiunea asta a speranței, întrebarea e de unde ne luăm speranță. Răspunsul meu mai lung, mai complicat, e că arta și literatura privesc în viitor, nu în trecut. E ca o casă care va veni, mai degrabă decât una pe care simți c-o ai și trebuie s-o recuperezi din trecut. Deschiderea asta către viitorul umanității, al felului în care ar putea arăta relațiile noastre dacă am opera toți cu un scop moral – acolo se află, de fapt, reconcilierea. Nu se clădește pe o reîntoarcere la ceva ce era odinioară acolo. Îți cere să interacționezi critic cu ceea ce a fost, ca să poți să creezi acest viitor. Cred că arta și literatura au mijloacele de a face asta. De-asta și sunt locuri ale speranței politice. 

Epilog

La The Power of Storytelling, Lea Ypi a reluat legătura dintre speranță, demnitate, reconciliere, lumină și literatură.

„Reconcilierea nu înseamnă să ajungi la finalul procesului, nu e vorba de tipul de adevăr pe care îl găsești acolo, ci despre relațiile pe care le construiești cu alți oameni în timp ce cauți dovezile. [...] Este la fel de valoros cum interpretăm faptele, cum le iluminăm atunci când reflectăm asupra lor și asupra prezenței noastre. Sunt vocile pe care le înviem și care ne șoptesc în timp ce scriem despre lumea noastră și lumea lor. E un tip de lumină morală pe care acestea o proiectează în lume și pe care cred că doar literatura o poate aduce cu-adevărat.

 

Așadar, genul de catharsis pe care îl obții la final nu ține de încheierea socotelilor cu trecutul, ci este încurajat de a te gândi la cum altfel ar putea să stea lucrurile. De aceea, cuvântul «nedemnitate», care dă titlul cărții, apare, de fapt, doar de două ori. O dată în titlu și o dată chiar în ultima propoziție, pentru că nu mai trebuie menționată, ea pur și simplu există peste tot în lume. Așa că folosesc cuvântul o singură dată, chiar la sfârșit, când spun că imaginația sfidează nedemnitatea.”

Mulțumiri Editurii Trei și organizatorilor conferinței Power of Storytelling pentru facilitarea acestui interviu.

Fotografii de Dana Dincă via Editura Trei.