Când, într-o dimineață însorită de octombrie, mă întâlnesc cu regizorul israelian de film documentar Avi Mograbi într-una dintre sălile de interviu din Hotelul Intercontinental din Viena, încetarea focului care a fost agreată între Israel și Hamas împlinește puțin peste o săptămână. Însă atmosfera e departe de-a fi una jubilatorie ori liniștită, la doi ani după atacurile din 7 octombrie și de la debutul genocidului din Gaza: armistițiul deja fusese violat de multiple ori de către Israel, iar din Gaza începeau să apară știri despre conflicte între diverse facțiuni paramilitare locale.
Cinemaul lui Avi Mograbi îl cunoșteam din 2019, când festivalul de film documentar și drepturile omului One World Romania a organizat o retrospectivă cuprinzătoare a filmelor sale, alăturând-o unui focus dedicat cineastului palestinian Michel Khleifi. A fost un moment decisiv în formarea mea cinefilă și, îndrăznesc, politică: până atunci, cunoașterea mea despre istoria Palestinei și a Israelului fusese una destul de limitată, iar, până la finalul ediției, aveam să trăiesc una dintre marile revelații politice ale vieții mele.
Stabilit deja de mulți ani în Portugalia, Avi Mograbi este unul dintre cei mai cunoscuți documentariști israelieni contemporani, dedicându-și întreaga carieră explorării relației dintre Israel și Palestina dintr-o perspectivă interioară, totodată extrem de critică la adresa țării sale natale. S-a născut la Tel Aviv în 1956, într-o familie care deja avea o oarecare reputație în cinemaul israelian. Bunicul său, Yaakov, fusese fondatorul și proprietarul renumitului cinematograf Art Deco „Mograbi” din Tel Aviv, demolat în 1989. Cineastul și-a început devreme „cariera” de dizident: după ce își finalizase stagiul militar obligatoriu fără să fie trimis pe front, a ajuns la închisoare în 1982, la apogeul celei de-a doua invazii a Libanului, pentru că a refuzat să fie scos din rezervă și mobilizat.
Ulterior încarcerării sale, începe să lucreze în cinemaul documentar, impunându-și o semnătură auctorială distinctivă. Într-un mediu care, în anii ’90, încă era sub imperiul unor tehnici „minim intruzive” de documentare a realității, Mograbi a venit cu un stil profund autoreflexiv și performativ, asumându-și atât prezența în fața camerei, cât și o formulă profund polemică, satirică. În majoritatea filmelor sale, cineastul este prezent ca personaj semi-ficțional care le narează și, uneori, chiar provoacă evenimentele documentate. Lucrând într-o manieră artizanală, Avi Mograbi este și unul dintre puținii regizori contemporani care dețin aproape în totalitate drepturile asupra propriilor opere: pe care, într-un gest rar în industria contemporană, le-a urcat pe canalul său de YouTube, unde pot fi vizionate gratuit. Iar, de-a lungul acestei opere, el a explorat teme precum spirala ciclică a violenței Ocupației (Avenge But One of My Two Eyes, 2005), șarada politică (How I Learned to Overcome My Fear and Love Arik Sharon, 1997) sau conștiința artistică în contextul apartenenței la o țară care comite abuzuri (Z32, 2008; August: A Moment Before the Eruption, 2002).
Așadar, de îndată ce am aflat că festivalul de film de la Vienna îl reinvitase pe Avi Mograbi la festival, prezentând pentru a doua oară documentarul său cel mai recent, The First 54 Years: An Abbreviated Manual for Military Occupation (2021), mi-am dorit mult să am ocazia de-a vorbi cu el, având în vedere cât de multe lucruri s-au schimbat în cei patru ani de la lansarea filmului – lucururi pe care, într-un oarecare sens, filmul le-a intuit: o exacerbare a abuzurilor împotriva drepturilor omului și a crimelor de război comise împotriva populației palestiniene, cât și a ocupației Cisiordaniei și a blocadei impuse Gazei, ambele declarate ilegale sub legea internațională.
Am stat de vorbă cu Avi Mograbi despre cum vede lucrurile care s-au întâmplat de la lansarea ultimului său film, despre natura imaginilor video care au apărut pe parcursul genocidului din Gaza, despre munca sa în relație cu ONG-ul pentru drepturile omului Breaking the Silence, cât și despre ce poate (și nu poate) cinemaul să facă în timpul unor asemenea vremuri.
Scena9: Știind tot ce s-a întâmplat în Israel și Palestina de la premiera filmului până acum, cum vă raportați acum la film, cum priviți înapoi spre el? Deja, în primăvara 2021, au avut loc neliniștile din Sheikh Jarrah, în Ierusalim, care au avut o oarecare conștientizare internațională. Apoi au avut loc tragedia din 7 Octombrie și genocidul care i-a urmat.
În mai 2021, palestinienii din Estul Ierusalimului, parte a Cisiordaniei ocupate, au ieșit în stradă să protesteze o decizie judecătorească a Curții Supreme a Israelului, care urma să dea afară șase familii palestiniene din cartierul Sheikh Jarrah. Ca răspuns la faptul că palestinienii au aruncat cu pietre în polițiștii israelieni, aceștia au atacat Moscheea Al-Aqsa cu gaz lacrimogen, gloanțe de cauciuc și grenade paralizante. Evenimentele au degenerat, Hamas a lansat rachete către Israel, care la rândul său a bombardat Fâșia Gaza. Aproape două săptămâni mai târziu, când a fost semnat armistițiul între cele două tabere, 256 de palestinieni și 13 israelieni fuseseră omorâți. În memoria colectivă palestiniană, evenimentul este cunoscut și ca Intifada Solidarității.
Avi Mograbi: Poate că nu mulți oameni sunt conștienți de acest lucru, dar Gaza nu a fost niciodată un loc liniștit. O dată la fiecare an sau doi, Israelul făcea incursiuni violente în Gaza și o bombarda. În 2014, a avut loc o operațiune de amploare (Operation Protective Edge, n.r.) în care au fost uciși 2.000 de oameni. Desigur, în comparație cu genocidul de acum, cifra de 2.000 de victime nu pare a fi atât de mare, dar, la momentul respectiv, a fost semnificativ. Iar Gaza este locul în care Israelul și-a antrenat în repetate rânduri forțele să ucidă fără milă.
Cred că ceea ce s-a întâmplat cu filmul în ultimii patru ani este că – și poate sună cinic – a îmbătrânit foarte bine. Filmul se termină cu un clip filmat de soldați, în timpul operațiunii din 2014, în timp ce bombardează Gaza și râd batjocoritor pe fundal: „Bună dimineața, Gaza!”. Dacă nu s-ar ști că e din 2014, ar părea un clip făcut ieri. Nu aveam de unde să știu că asta (genocidul, n.r.) urma să se întâmple. Dar cred că, pentru oamenii care au fost luați prin surprindere de ce s-a întâmplat pe 7 octombrie, acesta este un film care le va spune că 7 octombrie nu a apărut din senin. Este rezultatul unui proces îndelungat, rezultatul multor ani de represiune. Iar când există represiune, atunci există și o ripostă.
Că veni vorba de acest tip de clipuri, în care soldați israelieni se filmează în timp ce comit abuzuri împotriva drepturilor omului sau crime de război – ele s-au multiplicat simțitor în ultimii doi ani. Cum vă raportați, ca regizor și, mai ales, ca documentarist, la acest tip de imagini și la persoanele care le filmează și apoi le postează pe rețelele sociale?
Este foarte greu de înțeles. Ai crede că, dacă ai face un lucru atât de oribil, ți-ar fi rușine și nu l-ai documenta, nu te-ai lăuda cu el, nu l-ai împărtăși într-un mediu în care poate fi văzut de mii de oameni. Dar poate că e ceva ce nu avem cum să înțelegem. Eu unul nu aș face așa ceva, așa că totul pornește de la o poziție diferită. Fiindcă dacă comiți un asemenea lucru oribil, probabil că ceva nu este în regulă cu valorile tale. Iar dacă ceva nu este în regulă cu valorile tale și cu modul în care tratezi oameni neajutorați care nu au cum să se apere, atunci să publici dovada pe Facebook este un păcat minor în comparație cu păcatul cel mare.
Mereu vă includeți pe sine ca personaj în propriile filme. În The First 54 Years, jucați rolul naratorului unui așa-zis „manual al ocupației”. Mi se pare interesant fiindcă, în ziua de astăzi, devine din ce în ce mai comun ca oamenii care documentează varii realități prin imagini în mișcare să se includă pe sine în acestea, prin selfies; dar și fiindcă, de regulă, în cinemaul documentar, această practică nu este foarte comună.
Nu mă pot raporta la alții care se includ pe sine în imaginile pe care le filmează – asta e treaba lor (râde). Chestia asta cu mine în film a început când mi-am dat seama eu că oricum eram în film. Când lucram la How I Learned to Overcome My Fear and Love Arik Sharon (1996), pentru a putea avea acces la el, la domnul Sharon, și a-l putea filma de la o distanță mică, a trebuit să joc un rol. A trebuit să mă prefac că nu eram cine eram – sau, mai degrabă, să mă prefac că nu eram ce eram. Mi-am folosit numele real, dar m-am prefăcut că sunt un cineast ignorant, care nu e interesat de politică, care nu știa nimic despre asta. Deci, pe teren, în viață, am jucat un rol atunci când eram în preajma lui Sharon.
Apoi, când mi-am dat seama că filmul pe care voiam să-l fac eșuase, că nu-mi ieșise, că devenise un alt film – atunci a devenit un film despre un regizor. Despre eșecul regizorului. Despre carențele sale morale și etice. Despre cum regizorul ajunge să își piardă valorile. Așa că nu se putea fără mine. Fiindcă nu mai era un film despre Ariel Sharon, în care eu apăream pe margine, în colțul cadrului. Cadrul s-a mutat de la el la mine. Acela a fost punctul de plecare.
E adevărat că uneori mă întreb dacă nu cumva mă forțez, dacă nu cumva mă impun în toate aceste filme. The First 54 Years trebuia – pentru o anumită perioadă în timpul montajului – să fie realizat doar din mărturii și nimic altceva. După ce am făcut un montaj „elementar” al materialului și am început să-l arăt oamenilor, mi-am dat seama că era prea dur pentru ca oamenii să-l suporte. Două ore de mărturii erau puțin cam mult. Mi-am dat seama că era nevoie de un soi de mediere. M-am gândit că naratorul filmului ar putea fi o persoană reală, cineva care a fost cu adevărat implicat în conceptualizarea acestui așa-zis manual. Dar am realizat destul de repede că ăsta era un vis frumos, dar imposibil de realizat.
Mi-e foarte ușor cu mine însumi. Dacă am nevoie de cineva care să spună o glumă, ei bine, iată-mă. E ușor. Știu cum să mă regizez. Așa că, da, e o întrebare dacă aceasta este o necesitate reală sau doar o tendință narcisistă. Este o întrebare serioasă, poate pentru un psiholog (râde).
Vorbind despre film în momentul lansării sale, în timpul Berlinale, ați spus că aceste mărturii din care este construit filmul, colectate de către asociația Breaking the Silence, sunt un soi de ghid, de poartă în interiorul mentalității ocupației. Și că „acțiunile lor au un scop mai înalt” – de la micile abuzuri ale drepturilor omului, fie că este vorba de alungarea unui bătrân din livada sa de măslini, până la lucruri exponențial mai grave. Ați putea oare să reveniți asupra acestei afirmații, având în vedere tot ce s-a întâmplat între timp?
Fondată în anul 2004 de veterani care au servit în Hebron pe durata celei de-A Doua Intifade (răscoalele palestinienilor împotriva ocupației), Breaking the Silence (BtS) este una dintre cele mai cunoscute ONG-uri israeliene dedicate drepturilor omului. Pledând pentru încetarea ocupației ilegale a Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza, organizația se preocupă în principal cu documentarea, în timp real, a crimelor de război comise de către Forțele Armate Israeliene (IDF) prin intermediul mărturiilor culese de la soldați implicați în operațiunile militare din Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est. Conform organizației, în cei peste 20 de ani de existenă, BtS a adunat peste 1.400 de mărturii de la soldați, cele mai multe anonime, aparținând majorității claselor sociale israeliene și unităților militare de pe teren, pe care le contraverifică și documentează în amănunțime. Relația ONG-ului cu guvernul israelian este una tensionată, diversele cabinete conduse de Benjamin Netanyahu fiind ostile acesteia. Recent, în mass-media românești, a apărut un interviu cu Eitan Rom, unul dintre directorii BTS. De-a lungul carierei sale, Mograbi, unul dintre membrii fondatori ai BtS, a folosit de multiple ori materialele adunate de către organizație în documentarele sale.
Cred că problema cu mărturiile colectate de Breaking the Silence este că, pe de o parte, încercăm să facem ceva urgent cu ele – să le facem publice și să le difuzăm în timp real, în speranța că vor avea o semnificație în lume și vor contribui la schimbarea situației. De exemplu, în timpul genocidului din Gaza, care a durat peste doi ani, multe dintre mărturiile noastre au fost publicate în ziare importante, precum The New York Times, The Washington Post și The Guardian, pentru a sensibiliza publicul cu privire la ceea ce face Israelul în Gaza și, sperăm, pentru a ajuta publicul larg să se trezească și să facă ceva în această privință. În ultimele luni, am văzut cât de semnificativă a fost reacția străzii la mișcările politice (ale guvernului Netanyahu, n.r.).
Pe de altă parte, acest lucru nu funcționează întotdeauna – fiindcă mărturiile pe care le aduni se referă la situația imediată de pe teren. Uneori se întâmplă să nu existe un loc interesat să le publice. De exemplu, mărturia despre fermierul care încearcă să ajungă la pământul său descrie o situație minoră, nedramatică, aproape anticlimatică. Dacă te-ai duce la cineva să-i spui „I-auzi ce s-a întâmplat, un fermier a fost alungat de pe pământul său”, nu i-ar păsa. Dar arhiva și acumularea prin arhivă este foarte importantă – acumularea multor mărturii, care se prea poate să nu fie asemănătoare între ele, dar care, laolaltă, creează teme mai largi despre cum anume se acaparează un pământ.
Lucrăm nu doar la arhivă, dar și prin arhivă. Nu e vorba că nu vrem ca mărturiile noastre să ducă la o schimbare în miezul urgent al momentului, dar și arhiva este extrem de importantă. Și e și mai importantă atunci când ne gândim că aceste mărturii sunt strânse în timp real. Vezi, de pildă, Războiul din Algeria și mărturiile de acolo. Cea mai mare parte a mărturiilor nu a ieșit încă la iveală și probabil că nu va apărea niciodată, deoarece majoritatea soldaților care au participat nu mai sunt printre noi. Breaking the Silence este foarte diferită față de alte organizații sau colecții de mărturii ale făptuitorilor (de crime împotriva umanității, n.r.), deoarece aceasta e colectată în timp real. Nu se bazează pe amintiri vechi de 50 de ani, care vin după 50 de ani de măcinări interne, în care nu ești sigur cât de mult este adevărat și cât de mult este, de fapt, un sentiment de vinovăție.
Noi colectăm mărturii în timp real. Oamenii depun mărturie despre lucruri care s-au întâmplat în urmă cu unu-trei ani, în majoritatea cazurilor. Iar acest lucru este extrem de valoros. Într-un moment de catastrofă, ca acum, desigur, mărturiile servesc publicării imediate, iar multe dintre știrile importante ale marilor agenții de presă se bazează pe mărturiile noastre. Dar cred că și peste zece ani, când cineva se va uita peste arhiva noastră, totul va avea mult sens și va fi foarte valoros.
Chiar și acum câțiva ani vorbeați despre faptul că guvernul Netanyahu era foarte ostil față de Breaking the Silence. Presupun doar că situația s-a înrăutățit în ultima perioadă.
Nu știu dacă situația s-a înrăutățit acum. A atins un anumit punct culminant acum cinci sau șase ani, iar de atunci încolo am învățat să trăim cu asta. Dar cred și că provocatorii de dreapta și-au căutat alte victime, în alte direcții. Breaking the Silence nu se mai află în centrul atenției acum, dar acest lucru se poate schimba foarte ușor, mai ales că mărturiile soldaților din actualul genocid vor fi în curând în centrul atenției. Vom vedea.
Cum vă simțiți să faceți parte din ceea ce, dacă e să judecăm după sondajele de opinie, pare să fie o minoritate în țara dumneavoastră natală, din punct de vedere ideologic și politic? Aș îndrăzni să spun că sunteți un cineast disident. Mai aveți și câțiva colegi care sunt foarte fermi și chiar radicali în pozițiile lor, precum Eyal Sivan. Cum se simte, în acest context, să faci parte dintr-o minoritate socială?
Uite... (râde) Eu mă întreb cum este să faci parte din majoritate. N-am idee – nu am fost niciodată în această situație (râde). Deci... nu știu. Mi se pare foarte natural. Așa este, așa am fost întotdeauna. Și nu știu ce să spun despre asta. Este adevărat că, atunci când vii la o demonstrație și te regăsești mereu alături de aceeași mână de mână de oameni este trist. Poți să-ți pierzi speranța.
Totodată, există mulți tineri care refuză înrolarea, sau refuză ordinele de chemare din rezervă – cum ați refuzat și dumneavoastră, bunăoară, în timpul războiului din Liban. Există o tânără care se află acum la închisoare, Yona Roseman, care a dat câteva interviuri destul de puternice în presa occidentală în perioada în care își pregătea refuzul de a se înrola în IDF. Cum priviți această generație de tineri israelieni care conștientizează situația și refuză să ia parte la ce se petrece?
Îi privesc cu admirație, desigur. Dar nu sunt sigur că există o schimbare majoră. Numărul lor este întotdeauna mic. Numărul celor care refuză în mod deschis, care fac declarații și merg la închisoare nu este încă mare. Este mai mare cifra celor pe care îi numim refuznici tăcuți – cei care pur și simplu nu se prezintă când sunt chemați la serviciul militar sau care se prezintă și găsesc o scuză pentru a nu efectua serviciul militar din motive economice sau psihologice. Probabil o fac și din motive etice, morale sau politice, dar în principal cred că o fac din alte motive. Dar aceștia găsesc o cale de a scăpa de serviciul militar. Acest lucru, în sine, este mai important – desigur, și faptul de-a o face declarativ este important, pentru a-i mobiliza pe alții – dar cel mai important lucru este că persoana respectivă nu participă, nu se implică, nu contribuie la comiterea crimelor.
Am doi fii. Cel mare a fost un refuznic foarte vocal, care a făcut tam-tam din faptul că nu voia să servească deloc în armată – nici în rezervă, nici în stagiul militar obligatoriu de la vârsta de 18 ani. A fost închis în pușcărie. Celălalt fiu al meu, care e cu câțiva ani mai mic, care împărtășea exact aceleași valori politice ca fratele său mai mare și părinții lor, a decis că nu va merge la închisoare. Nu a făcut public faptul că refuză să își facă stagiul, și, totuși, a ajuns să îl evite. A găsit o modalitate de a convinge armata că nu era apt psihologic pentru serviciul militar și n-a servit nicio singură zi în armată. Fiii mei, ambii, sunt perfecți. Nu-l prefer pe vreunul în dauna celuilalt.
Nici nu știi de câte ori în ultimii ani le-am spus amândurora – uneori când erau amândoi de față: ne întâlnim tot timpul pe Zoom, pentru că locuim în trei țări diferite – că sunt atât de fericit și mândru că nu au servit în armată și că nu au fost nevoiți să se afle în acest rol înfiorător. Că aceasta este poate cea mai importantă decizie pe care au luat-o în viața lor. Orice modalitate pe care o găsești pentru a nu fi înrolat este, cred, una bună.
Ați afirmat în trecut că nu mai aveți încredere în puterea filmului de a schimba realitatea tangibilă și politica contemporană. Mai sunteți de aceeași părere?
Da, da.
Credeți că opinia asta vă inhibă ca regizor – mai ales în fața unei tragedii de magnitudinea genocidului din Gaza – sau ați spune că, dimpotrivă, vă face să mergeți mai departe? Sau poate că e o combinație.
Nu știu dacă m-a încurajat sau nu, dar, atunci când fac un film, simt o urgență, ca și cum filmul ar fi cel mai important lucru pe care îl pot face în acel moment, ca și cum ar avea puterea de a schimba lumea, de a crea o nouă realitate și de a aduce pacea mondială și tot așa. Dar aceasta este energia creației. Desigur, sunt foarte conștient de puterea limitată a filmelor de a provoca o diferență reală, de a schimba cu adevărat lucrurile.
Dar, vezi tu, mai ales acum, în timpul acestui război, când genocidul a fost transmis pe rețelele sociale – când, practic, puteai vedea uciderea oamenilor în niște imagini foarte explicite, teribile, constant, la nesfârșit, în cantități care nu au mai fost documentate în niciun alt război de până acum – acest lucru nu a avut suficientă infuență pentru a opri genocidul. A durat aproape doi ani până când străzile s-au umplut cu demonstranți care cereau încetarea acestuia. Practic, imaginile au fost de aceeași natură încă de la bun început. Este adevărat că și înfometarea (oamenilor din Gaza, n.r.) a jucat un rol important aici. Dar cum poți să te aștepți la ceva din partea unui film, atunci? Când durează ani de zile să îl termini și că poate că nu va reuși să aibă canalele potrivite de-a ajunge la public? Și când milioane de oameni sunt expuși zilnic la materiale șocante, needitate?
Având în vedere cât timp le-a luat oamenilor din industrie să reacționeze într-o manieră adecvată la o crimă de această amploare, reacția inițială, în special în Europa și Statele Unite, și represiunea vocilor care încercau să vorbească despre cauza palestiniană, ați crede că Berlinale ar mai prezenta un film ca al dumneavoastră, luând în considerare și modul în care s-a comportat această instituție în ultimii ani?
N-am idee. Trebuie să spun că nu sunt complet informat despre situația din Germania, dar este teribilă. Au loc schimbări îngrozitoare în ceea ce privește libertatea de exprimare, iar autoritățile și-au permis să facă lucruri insuportabile pentru a reprima vocile care cer încetarea complicității cu Israelul și cu genocidul pe care Israelul îl comite. Nu cunosc persoanele care conduc astăzi diferitele secțiuni ale Berlinalei, nu sunt implicat în politica internă a tuturor acestor lucruri. Dar cred că presiunile exercitate de guvern și banii legați de aceste presiuni sunt problema principală. Așadar... Germania regresează.
Ăsta nu este niciodată un lucru bun. Mai ales pentru o țară ca Germania.
Pentru nicio țară.
Ați urmărit munca colegilor dumneavoastră israelieni în acești ultimi ani? Au existat câteva filme foarte vizibile în acest răstimp – mai ales No Other Land, de Yuval Abraham și Hamdan Ballal, dar și Yes, recentul film al lui Nadav Lapid.
Am văzut No Other Land; nu l-am văzut încă pe cel al lui Lapid fiindcă încă nu a rulat la Lisabona, în Portugalia, așa că va trebui mai să aștept.
No Other Land e un film foarte puternic. Cunosc foarte bine povestea acestei zone (comuna Masafer Yatta, din Cisiordania ocupată, n.r.), de la sud de Muntele Hebron. În 2003, am fost implicat în același tip de activitate politică, aceea de-a fi un scut uman pentru localnici împotriva coloniștilor care îi hărțuiau. Desigur, nivelul de hărțuire a crescut de atunci și a devenit atât de violent încât este aproape incomparabil ca intensitate. Mi s-a părut un film foarte puternic, foarte emoționant. Este uimitor că câștigarea unui Oscar nu te scutește de hărțuirea zilnică din partea poliției, soldaților și a coloniștilor. Fiindcă asta continuă să trăiască realizatorii acestui film.
Nu am putut să nu observ că faceți ceva destul de rar cu filmele dumneavoastră: le puneți pe toate la dispoziția publicului, pe YouTube, gratuit, la nivel global. Nu sunt mulți cei care fac asta, mai ales acum, într-o eră foarte protecționistă a industriei cinematografice, în care sunt multe dispute legate de distribuția în varii teritorii. Îmi amintesc că Ruben Östlund a făcut o declarație oribilă acum câțiva ani, spunând că Uniunea Europeană nu ar trebui să permită difuzarea simultană a filmelor europene în toate țările continentului, fiindcă, chipurile, asta ar distruge industria cinematografică. Așa că acest gest este cu atât mai special, care nu pune banii și profitul potențial din aceste filme mai presus de etica lor.
Uite, poate că Ruben Östlund câștigă bani din filmele sale chiar și la cinci sau șase ani după ce au fost lansate, iar dacă aș fi fost în locul lui, poate că aș fi încercat să profit la maximum de asta până la capăt, să storc toți banii din ele.
Dar adevărul este foarte banal: filmele mele nu aduc bani. Se vând foarte greu sau se vând foarte puțin. Decizia Viennale de a proiecta filmul meu la patru ani după ce a fost deja proiectat este foarte rară, foarte neobișnuită. La patru ani după ce faci filmul, publicul încă îl poate aprecia foarte tare, dar n-ai să îl mai vinzi către cineva, fiindcă la cam doi-trei ani de la premieră, parcursul filmului în distribuție s-a încheiat.
Atunci, ce mă fac cu el? Îl țin în buzunar și spun „E-al meu”? Nu. Îl pun pe YouTube, iar dacă cineva își amintește întâmplător de numele meu, sau este încurajat de o altă persoană să vizioneze unul dintre filmele mele, îl poate găsi cu ușurință. Dacă nu ar fi așa, cum l-ar mai putea găsi oamenii? Mi-e clar că nu există niciun motiv să nu-l pun pe YouTube. Mulți oameni își țin filmele închise în sertar. Dumnezeu știe din ce motiv.
Lucrați la ceva în acest moment, pregătiți un nou film? Cum vă vedeți activitatea în raport cu ceea ce s-a întâmplat în acești ani?
N-am nicio idee. N-am un plan cincinal (zâmbește). Cu siguranță, acest genocid din Gaza m-a pus pe mine și, probabil, pe alții într-o situație în care este dificil să îți închipui ce se mai poate spune – și ce se poate spune într-un film. Ceva care să aibă sens. Este foarte dificil. N-am nicio idee.
La fel ca la Resnais, Ophüls, Lanzmann sau la alți cineaștii care au venit după Al Doilea Război Mondial – e vorba de exprimarea a ceea ce nu poate fi exprimabil.
Așa e.
Fotografia din deschidere: Viennale | Alexi Pelekanos
