Într-o industrie adesea definită de termene limită, structuri ierarhice și o supraabundență de informații, mutarea într-un spațiu din care să te uiți la cum arată jurnalismul de azi și să propui un reset poate fi un act de curaj. Shirish Kulkarni este jurnalist premiat, cercetător și organizator comunitar din Marea Britanie. Prin munca lui, de la cercetarea inteligenței artificiale în jurnalism până la construirea de redacții comunitare, a început să observe că practica și scopul jurnalismului au ajuns să fie complet separate una de cealaltă. Este, printre altele, fondatorul Inclusive Journalism Cymru – o rețea menită să conecteze, să sprijine și să protejeze jurnaliștii proveniți din medii marginalizate și/sau cu identități subreprezentate. (Dacă lucrezi în domeniu și vrei să descoperi munca institutului Inclusive Journalism Cymru poți aplica la acest fellowship până pe 29 septembrie.)
Când se descrie, Shrish spune că dezvoltă modalități noi de a crea un jurnalism mai eficient, mai captivant și mai incluziv. De ce vocile unor oameni sunt auzite, iar ale altora sunt ignorate sau trecute cu vederea?, este una dintre cele mai pregnante întrebări la care încearcă să găsească un răspuns și care speră să devină o practică asumată la nivel colectiv.
L-am întâlnit la conferința The Power of Storytelling, unde a fost unul dintre speakeri. A vorbit despre cum „relatăm știrile de parcă nu ar exista un înainte și nici un după”, dar și despre un nou tip de jurnalism posibil, centrat pe grijă. Storytelling versus story sharing. A spune povești versus a le împărtăși.
În contextul în care tot mai mulți oameni fug de știri, l-am rugat să îmi acorde un interviu despre munca lui și despre cum putem aduce jurnalismul mai aproape de oameni.
Scena9: Mă întrebam, acum că ești atât organizator comunitar, cât și jurnalist, cum ți-a influențat backgroundul modul în care abordezi poveștile și felul în care înțelegi lumea, în cele din urmă?
Shirish Kulkarni: Este interesant, nu-i așa?, că atât eu, cât și sora mea lucrăm în domeniul inovării în jurnalism. Oamenii spun adesea că este o coincidență foarte mare faptul că amândoi lucrăm în domeniul inovației, dar realitatea este că jurnalismul, jurnalismul pe care îl vedem în jurul nostru, jurnalismul status quo, nu a funcționat niciodată pentru noi, am fost întotdeauna nemulțumiți de poveștile pe care le spune. Pentru că adesea sunt rasiste, sexiste, homofobe, transfobe, clasiste, abiliste, toate aceste lucruri. Și pur și simplu nu cred că asta este treaba jurnalismului. Așadar, într-un fel, cred că experiența noastră este foarte similară cu cea a multor jurnaliști. Am devenit jurnalist pentru că voiam pur și simplu să contribui la crearea unei lumi mai bune. Și cred că acest lucru este valabil pentru majoritatea jurnaliștilor. Poate pentru 90% dintre ei. Nu știu, trebuie să-i întrebăm. Dar problema este că nu poți face prea multe din asta în munca ta de zi cu zi, pentru că, în mare parte, jurnalismul nu mai este asta.
Uneori mă gândesc că jurnalismul status quo, legat de industria publicității, nu este de fapt jurnalism. Publicitatea este cea care dictează conținutul, nu un scop sau un set de valori.
Dar cred că chestia asta este foarte relevantă și pentru discuția despre AI în jurnalism, pentru că multe organizații de știri foarte mari pariază totul pe AI. Și nu cred că este deloc o soluție la problemele lor, deoarece nimeni în lume nu cere mai mult conținut sau conținut mai ieftin. Ceea ce ne spun (oamenii – n.r.) în cadrul activității de ascultare profundă pe care o desfășor, dar și în cadrul multor alte activități desfășurate de alte persoane, este că vor conexiune umană. Problemele nu sunt probleme de producție, sunt probleme cu input-urile, cu modul în care jurnaliștii interacționează cu oamenii în fiecare zi. Și ceea ce vor oamenii este pur și simplu ca jurnaliștii să scrie despre ei și să petreacă timp cu ei, să scrie despre ei dintr-o poziție de cunoaștere și înțelegere. Aceasta a fost întotdeauna meseria de jurnalist, dar, de fapt, foarte puțin jurnalism mai funcționează în acest fel în zilele noastre.
Ai spus la conferință că oamenii nu s-au săturat de știri, ci sunt interesați de lumea din jurul lor, dar s-au săturat de modul în care arată acest produs. Care ar fi sfatul tău pentru un manager de redacție pentru a servi mai bine interesul public?
Cineva a spus asta odată într-o dezbatere la care participam pe tema evitării știrilor: „Dar cum putem înțelege ce vor și ce au nevoie aceste persoane (cititorii – n.r.) de la jurnalism?”. Iar eu am răspuns: „Păi, e simplu. Îi întrebi”.
Dar ceea ce este interesant este pe cine întrebi, ce întrebi și cum întrebi. Și cred că cel mai bun mod de a începe este să îi consideri pe acești oameni experți, nu să pornești de la premisa că sunt proști. Uneori, conversația se învârte în jurul ideii că sunt foarte puțin educați, că evită știrile, că sunt vulnerabili și dezinformați. Și asta pur și simplu nu este adevărat. Știi, mulți, mulți oameni înțeleg motivațiile magnaților mass-media, înțeleg centralizarea proprietății, înțeleg lipsa diversității în redacții. Și exact din acest motiv se îndepărtează de jurnalism, pentru că toți acești factori se reflectă în jurnalismul care le este oferit. Deci, este vorba de a înțelege ce vor și ce au nevoie acești oameni, nu de a-i trata ca pe niște proști. Pentru mine, una dintre caracteristicile cheie, esențiale ale presei actuale este că funcționează pe baza ideii că oamenii sunt proști. Și de ce ar trebui oamenii să aibă încredere în noi dacă noi nu avem încredere în ei? Așadar, cred că este vorba de a asculta și, da, în principal de a trata oamenii bine. De a-i trata cu respect. De a-i trata cu grijă. De a-i trata ca pe niște oameni. Gândindu-ne la ei mai degrabă ca la colaboratori decât ca la public. Publicul este un cuvânt foarte pasiv, cred. Iar eu nu cred că cetățenii sunt pasivi, dar, așa cum am spus, prin definiție, majoritatea oamenilor au nevoie de schimbări ale sistemului pentru a nu fi marginalizați. Așadar, ei vor acțiune, vor să se implice în acțiuni, iar jurnalismul status quo nu le oferă nicio speranță.
Din această cauză suntem deja extrem de polarizați ca societate. Și nu doar din acest motiv, desigur. Mă întrebam, din punctul tău de vedere, care ar fi elementul comun de care ne putem agăța în continuare pentru a ne apropia?
Ei bine, cred că, într-un fel, principiile jurnalismului au fost bune, nu? De fapt, într-un fel, modelele de afaceri sunt cele care au schimbat totul și au făcut ca lucrurile să nu mai funcționeze. Dar cred că, într-o societate polarizată, este important să ascultăm. Totul se reduce la ascultare. Acest lucru a fost menționat de mai multe ori în cadrul conferinței, dar, din nou, asta este meseria noastră ca jurnaliști, să ascultăm. Uneori, oamenii mă întreabă: „Dar dacă oamenii spun lucruri cu care nu ești de acord sau sunt de extremă dreapta sau alte chestii de genul ăsta? Dacă îi asculți, nu înseamnă că îi validezi?” Eu răspund: „Da, asta e ideea. Vrem să validăm oamenii. Pentru că, cum crezi că au ajuns să gândească așa? Pentru că oamenii nu ascultă. Oamenii sunt marginalizați. Se simt respinși de societate. Așadar, totul se reduce la ascultare. Nu este neapărat vorba despre a fi de acord. Dar da, cred că este cu adevărat frapant ceea ce spunea Amanda (autoarea Amanda Ripley – n.r. ) despre epidemia de singurătate. Uneori spun că trebuie să eliminăm ego-ul din jurnalism, iar atunci totul se reduce la ascultare – nu la difuzare, ci la descentrarea noastră ca jurnaliști și centrarea tuturor celor cu care lucrăm. De aceea am spus că nu este vorba despre branduri personale.
Din nou, industria vânzărilor trage concluzii greșite. Individualismul nu va rezolva problemele societății. Nu vorbesc aici despre problemele jurnalismului, pentru că jurnalismul este doar o cale de a rezolva problemele societății. Cum va rezolva individualismul schimbările climatice? Este pur și simplu imposibil. Așadar, resping toate aceste noțiuni individualiste de genul „oh, acesta este viitorul jurnalismului”. Pur și simplu, este ilogic, irațional, imposibil.
Tu îți imaginezi/vorbești despre un jurnalism ancorat în grijă, generozitate și dreptate pentru toți, despre un jurnalism incluziv. Cum crezi că poate fi construit sau reconstruit acest lucru, având în vedere că valorile sistemului actual sunt mai mult axate pe profit, viteză și click-uri?
Da, cred că jurnalismul la care mă gândesc arată complet diferit. Și poate că nu este vorba de profit, poate că este vorba doar de conectarea comunităților și a oamenilor. Cred că dacă produci ceva care are valoare, oamenii vor plăti întotdeauna pentru asta. Iar problema cu jurnalismul status quo este că nu produce ceva de valoare, nu-i așa? Intru în magazin în căutarea unui sens și nu găsesc nimic pe raft, nu? Nimic care să aibă sens pentru mine – sau foarte puțin. Și cu siguranță nu din jurnalismul actual. În schimb, dacă colaborăm ca și comunități, oferim informații care ne ajută să trăim o viață mai bună, mai ușoară sau mai distractivă. Există un schimb de valoare aici. Oamenii vor plăti pentru asta. Și poate că modul în care plătesc pentru asta va arăta foarte diferit – poate fi pe bază de membership sau o altă formulă. Cred că acesta este genul de mecanism potrivit pentru criza multiplă în care trăim, în 2025. Ne-am uitat la jurnalismul generativ, la întrebări de genul: la ce răscruce te afli în acest moment? Nu există niciun motiv pentru care jurnalismul nu ar putea fi făcut în acest sens. Nu este vorba doar de a scrie articole, ci de a oferi un mecanism prin care putem avea conexiune, putem avea vindecare, putem avea dreptate, putem avea înțelegere reciprocă. Și asta poate suna foarte utopic, dar trebuie să încerci. Oricum, nu poate fi mai rău decât ce avem acum.
Îți amintești un moment în care ai fost implicat într-un articol sau ai citit ceva care te-a marcat și te-ai gândit: „Doamne, ce facem noi aici?”. Ai vreun astfel de moment pe care să-l povestești pentru publicul nostru?
Da. Cred că ceea ce m-a frapat, la modul „ce rost are chestia asta?”, a fost când am văzut că pe toate site-urile de știri din Țara Galilor știrea principală era un accident pe autostradă, în care murise o persoană. Și, sigur, este tragic, nu? Înțeleg. Dar nu am nevoie să știu asta. Nu am niciun motiv să știu asta... știi, eu locuiesc destul de aproape, la aproximativ 15 mile de locul respectiv. Sunt oameni în Țara Galilor care locuiesc la 200 de mile de locul respectiv. De ce trebuie să știe asta? Nu contează pentru ei. Din păcate, cei care trebuie să știe deja știu. Nimeni altcineva nu trebuie să știe. Ce valoare are? De fapt, are o valoare negativă, nu?
Pentru că astfel de lucruri, precum procesele privind crime oribile, ne fac să credem că lumea este un loc mult mai periculos și mai înfricoșător decât este în realitate. Iar asta are un alt efect. De exemplu, în știri se pune atât de mult accent pe crime individuale. Și asta ne face să credem că lumea este foarte înfricoșătoare, mult mai înfricoșătoare decât este în realitate, când, de fapt, multe lucruri s-au îmbunătățit. Au loc mult mai puține crime decât acum 20 sau 50 de ani. Dar atunci când discutăm despre sistemul juridic, despre pedepsele cu închisoarea, despre orice – purtăm aceste dezbateri la nivel social, politicienii le poartă, în termeni complet greșiți. Nimic din toate astea nu se bazează pe realitate. Se bazează pe aceste percepții create de mass-media. Așadar, nu îndeplinește rolul fundamental al jurnalismului, care este acela de a reflecta și de a reprezenta cu acuratețe lumea. Face altceva.
Ți-aș da un argument, pentru că și eu am avut această discuție cu diverși colegi – cum relatăm despre accidentele rutiere –, și ei spuneau că da, dar oamenii ar putea fi nevoiți să treacă pe acolo și trebuie să știe că traficul este mai aglomerat. Ce ai răspunde la idee asta, că trebuie să știi fiindcă te ajută să ajungi acasă?
Da, dacă este cazul. În general, nu este cazul. De fapt, oamenii folosesc mereu asta ca scuză. Bine, faceți-o în secțiunea știrilor despre trafic. Și poate fi menționat faptul că există un ambuteiaj, nu trebuie neapărat să menționați că o persoană a murit.
Uite, există o organizație genială numită „Unbias the news”. Un exemplu: în timpul pandemiei, din nou, exista această narațiune că comunitățile de imigranți sunt stupide. Nu se vaccinează pentru că sunt superstițioși sau prost educați sau orice altceva. Și apoi au făcut reportajul ăsta despre un mare scandal din Nigeria cu vaccinul Pfizer, unde au făcut niște experimente foarte lipsite de etică și apoi s-au născut copii cu malformații. În Marea Britanie există o diasporă nigeriană mare și toți știau despre asta. Așadar, este o decizie rațională să crezi că una dintre organizațiile care produc vaccinul a făcut aceste experimente oribile și lipsite de etică și că mulți oameni au murit. Și apoi ai un vaccin care nu a fost testat la fel de mult ca majoritatea vaccinurilor și ei gândesc rațional, dar noi nu auzim niciodată această poveste.
În final, toată lumea are dreptate. Dacă înțelegi ce s-a întâmplat în povestea vieții lor, înțelegi de ce gândesc așa, e logic, nu? Oamenii nu au gânduri aleatorii. Așadar, asta îți spune de ce și cum poți face jurnalism mai bun, care are sens, care spune poveștile tuturor, nu doar ale câtorva privilegiați.
Mai am trei întrebări. Una este mai tehnică. Cum convingi managerii de știri să treacă la acest sistem? Și cum convingi oamenii să doneze bani pentru asta?
Cred că adevărul e că nu poți convinge managerii din mass-media tradiționale din cauza sistemelor, pentru că niciunul dintre ei nu este motivat să-și asume riscuri sau să facă ceva diferit. Și am încercat. Am încercat să reformez multe organizații, dar am fost respins. Am făcut tot ce era posibil, procese de consultare foarte ample, bla, bla, bla.
Deci cred că singura soluție este să începi ceva nou. Dar în ceea ce privește plata, cred că există exemple incredibile de oameni care plătesc pentru lucruri diferite. În Marea Britanie, există o organizație foarte cunoscută numită Mill Media, înființată inițial în Manchester, dar care acum este prezentă în mai multe orașe, inclusiv Londra, și face lucrurile altfel. Cred că apetitul oamenilor, al cetățenilor, pentru ceva nou este de fapt foarte mare. Foarte puțini oameni ar spune că sunt mulțumiți de starea actuală a mass-media. Și în ceea ce privește a-i convinge pe oameni să plătească, cum spuneam, trebuie să oferi valoare. Este un schimb de valoare. Jurnalismul nu poate continua să fie singura industrie în care clientul nu are niciodată dreptate.
Dacă oamenii nu mai cumpără mașini Ford, compania nu spune: „Oh, avem o problemă că oamenii evită mașinile Ford”, ci consideră că trebuie să producă mașini mai bune. Iar jurnalismul nu consideră niciodată că trebuie să producă jurnalism de mai bună calitate. Întotdeauna dă vina pe public, în loc să se învinovățească pe sine.
Care este consumul tău zilnic de media?
Mă uit pe site-ul BBC, urmăresc știrile la televizor, dar după asta nu rămân cu gândul că înțeleg mai bine lumea sau că am o înțelegere mai bună a modului în care să-mi trăiesc viața. Caut acele lucruri care mă ajută să înțeleg lumea. Și nu le găsesc întotdeauna în jurnalism. Le găsesc în munca pe care o fac organizațiile societății civile pe tema schimbării sistemelor. Așadar, pentru mine, mass-media nu este chiar mass-media tradițională. Este vorba despre oameni care gândesc, lucrează și vorbesc despre schimbarea sistemelor.
Ai spus și la conferință că libertatea noastră este amenințată în fiecare zi. Cum o putem apăra? Noi, jurnaliștii, noi, ONG-urile, noi, oamenii, noi, cetățenii.
– Cred că este vorba despre a inspira acțiune, despre a inspira schimbare. Asta trebuie să fie, nu? Asta este esența. Trebuie să fim parte din schimbere, pentru că ce avem acum nu funcționează pentru majoritatea dintre noi. Și asta se poate face în multe, multe feluri diferite. Sunt în stradă în fiecare zi? Nu. Lucrez în fiecare zi pentru a produce schimbarea sistemelor? 100%. Și, de asemenea, sprijinind alte persoane să facă pasul, eu fac asta foarte des. Da, există diferite moduri de a ne apăra libertatea, dar esența este cum inspirăm și sprijinim schimbarea.
Asta m-a făcut să mă gândesc la o altă întrebare. Încă din facultate profesorii îmi spuneau că până voi absolvi eu nu va mai exista presa scrisă. Acum, toată lumea vorbește în fiecare secundă despre sfârșitul jurnalismului – cel puțin așa cum îl știm. Sunt curioasă cum vezi tu viitorul? Și ce i-ai spune unui student la jurnalism care vine să-ți ceară sfatul legat de ce cale să urmeze?
Da, nu o să mai fie vorba de articole de ziar sau articole pe site-uri sau ce-o fi. Pentru că toată treaba cu inteligența artificială e că nici măcar organizațiile media nu au înțeles cu adevărat cât de mult a fost – și este – remodelată lumea. Oamenii nu vor mai intra pe site-uri de știri. Nici acum nu o mai fac. Deci, ce cred eu că vor face oamenii peste cinci ani? Cred că vor fi mai multe rețele descentralizate de partajare a informațiilor, ceea ce poate ne va readuce mai aproape de scopul inițial al jurnalismului. E vorba despre a spune povești, nu? Aș spune că, într-un fel, jurnalismul este cea mai bună meserie din lume. În timp ce în multe privințe, este cea mai proastă industrie din lume. Așadar, să remodelăm industria jurnalismului, pentru ca aceasta să poată continua să fie cea mai bună meserie din lume.
Când simți că nimic nu mai are sens, presupun că ai și zile în care te simți un pic deprimat... Ce îți amintești? Nu știu, poate ceva ce ți-a spus cineva odată și te-a inspirat sau o întâlnire pe teren cu o persoană care te motivează să mergi mai departe?
Este adevărat că oamenii mă întreabă adesea: cum reușești să mergi mai departe? Și… presupun că am speranță. Cred că am trecut prin momente foarte, foarte întunecate în viața mea – cu adevărat întunecate. Și totuși treci peste ele, ajungi într-un loc în care simți că ai o voce și că ai ceva important de spus. Și cred că îmi doresc ca toți oamenii să aibă acea speranță – că vocea lor poate fi auzită, că pot face o diferență. Și chiar văd asta întâmplându-se în jurul meu. Văd cum munca pe care o facem îi ajută pe oameni să vadă schimbarea, să vadă cum își ating potențialul. Așa că, chiar și când am zile grele, văd oameni cu care am lucrat care fac o diferență pe lume și mă gândesc: „Da, se poate.” Asta îmi dă speranță.
Fotografie principală de Mohamed Hassan
