Teatru / Independent

„Chiar facem ceva pentru societate, nu ne croșetăm șosetele noastre”

de Ionuț Dulămiță, fotografii de Adi Bulboacă

Publicat pe 26 iulie 2016

Cum poți ține în viață un teatru independent în România? Din ce-ți plătești facturile? Dar actorii? Acum șase ani, când au amenajat un spațiu pentru teatru într-o casă părăsită din centrul Bucureștiului, regizorii Andrei și Andreea Grosu nu-și puneau astfel de întrebări. Știau doar că-și doresc „un loc de joacă” fără constrângeri și fără compromisuri.

După ce au găsit casa, au scos praful și molozul din ea, au astupat găurile din pereți, au pus ușă la baie, au montat un veceu și și-au chemat prietenii să vadă un spectacol. Apoi, din inerție spun ei și de la căldura sobelor care îi rupeau la întreținere, treaba a devenit serioasă iar locul de joacă s-a transformat în teatru independent, prezent și premiat la festivaluri. Și mai mult decât atât, s-a transformat într-un „teatru de echipă”, cu un colectiv unit, care numără în prezent în jur de 30 de oameni și care își produce propriile spectacole. L-au botezat Unteatru, dintr-un joc de cuvinte: „Ne-am gândit că e o combinație între un teatru oarecare și un singur teatru ca el pe lume”. 

Până acum, au plătit asta din buzunarul lor, din împrumuturi, din câteva finanțări și din pasiunea oamenilor cu care lucrează, fără de care teatrul nu ar rezista și cărora cei doi regizori ar vrea să le asigure într-un viitor incert un loc de muncă stabil. De curând, Unteatru s-a mutat într-un spațiu nou dintr-o fostă fabrică de la Națiunile Unite, unde are o sală de concerte menită să-i susțină activitatea și una de spectacole de două ori și jumătate mai mare decât sufrageria în care și-a construit repertoriul. Iar săptămâna aceasta vor începe Zilele Unteatru (28 iulie - 4 august), o sărbătorire a celor șase ani de activitate și a unui nou început. Andrei și Andreea, care îți dau permanent senzația de împreună, cred că s-ar putea să le fi sosit anotimpul.   

Care a fost drive-ul vostru când ați decis să faceți treaba asta?

Andrei Grosu: Ne-am întâlnit lucrând împreună la un spectacol și amândoi aveam în gând un spațiu. Nu neapărat un teatru. Voiam un spațiu în care să se întâmple lucruri, iar gândul a plecat de la salvarea unor spectacole din facultate, pe care le văzusem și erau foarte bune. 

Andreea Grosu: Nu mai aveau căsuță, practic, după ce erau prezentate la finalul anului. 

Andrei: Din momentul în care noi doi am spus hai să facem Unteatru, a urmat o inerție în tot ce ni s-a întâmplat până astăzi. Am găsit un spațiu a doua zi după ce am zis hai să facem asta

Andreea: E o casă care și acum e de vânzare (și care a găzduit inițial Unteatru). Are vreo patru proprietari. Ne-au spus atunci noi vă lăsăm, dar să nu faceți nicio investiție pe termen lung – oricum n-aveam de unde –, pentru că nu vă putem garanta cât o să stați până se vinde. Întâmplător, nici până acum nu s-a vândut. 

Andrei: Am început în iunie 2010 „marile lucrări”, adică am pus pânze și am scos praful, iar deschiderea a fost pe 25 iulie. Ni s-a zis că până în toamnă sigur puteam sta acolo. Am stat cinci ani fără să știm cum.

Noul sediu Unteatru

Plăteați chirie?

Andreea: Din când în când, strângeam niște bani și-i dădeam. Pentru ei cred că era simbolic, dar pentru noi nu. 

Care era echipa inițială?

Andreea: Noi doi. Primul spectacol pe care l-am invitat a fost Oleanna, al lui Eugen Gyemant. După aia au fost American Buffalo, Treapta a 9-a și altele, lista e mai lunguță. Și ne-am trezit teatru. Ne-am jucat puțin într-o sufragerie și ne-am trezit cu lucruri serioase pe cap, cu oameni care își doreau lucruri serioase și cu responsabilitatea tuturor. A trebuit să rezistăm.

La început am preluat spectacole care s-au jucat mult timp la noi. Unul se mai joacă și acum, Treapta a 9-a. Apoi au început să vină oameni să propună proiecte pentru spațiu și ne-am dat seama că putem să avem un repertoriu al nostru, spectacolele noastre. Lucrurile s-au întâmplat firesc, organic. Am zis OK, mergem pe drumul ăsta, cu producția noastră, cu regizorii și cu actorii noștri.

Care au fost investițiile de început?

Andreea: Cred că vreo două salarii de-ale mele și vreo două de-ale tale (i se adresează lui Andrei). Vreo 4.000-5.000 de lei. 

Andrei: Ne-am mai și împrumutat de niște bani.  

Andreea: Pentru materiale, pentru pânze, pentru curățenie, că am avut nevoie de oameni să ne ajute să scoatem molozul, pe partea electrică. Mobila a apărut ca prin minune, de la foarte multă lume.

Andrei: Încet-încet, spectacolele care s-au născut în Unteatru au început să fie vizibile în cadrul branșei.

Andreea: Ei stai, că asta-i poveste proaspătă. Nu venea nimeni la început, hai s-o zicem pe aia dreaptă. Am invitat la fiecare spectacol critici, cronicari, actori și nu prea veneau, dar nu era cu supărare. Probabil nu eram credibili. N-aveau timp pentru ceva care de-abia scotea capul și nici mare încredere. 

Andrei: În zona independentă trebuie să demonstrezi că merită. 

Andreea: Și trebuie să ai răbdare să se ducă vorba. Nu ai public la început. Chiar n-ai public și supraviețuiești, practic, din prietenii. Veneau prieteni, părinți, prietenii părinților, colegi, foști colegi. Toată lumea își plătea biletul la început ca să putem să plătim actorii și să înceapă să meargă roata. Dacă erau impresionați, probabil duceau vorba prin vecini. 

Andrei: La început am avut mare noroc cu doamna Cătălina Buzoianu, care a venit și a făcut un spectacol la noi și a însemnat enorm. Mai târziu a venit și doamna Miriam Răducanu și iar a însemnat enorm. Apoi ne-au ajutat festivalurile la care am participat. La început au fost cele independente –  Maratonul Teatrului Independent, Festivalul Național de Teatru Independent, Undercloud. După care am început să ieșim un pic din București, de exemplu la un festival de fringe din Iași, unde am luat și un premiu important. După primii doi-trei ani, am început să mergem și la festivalurile mari: FNT, Sibiu, Oradea, Arad, am fost și la Brăila de câteva ori. 

Ce strategii ați avut de-a lungul timpului?

Andrei: Niciuna. 

Andreea: Zero. 

(Râd amândoi).

Trebuie să fi fost ceva.

Andreea: Doamne ferește, în afară de plăcerea de a face ce facem și libertate, nu a fost nimic, absolut nimic. Aveam discuții, ne-am gândit tot timpul dacă textele ajută cumva spațiul, dacă sunt potrivite pentru spațiu și ne sfătuiam cu toată lumea, cu toți care lucrau la spectacolul respectiv și cam atât. Nu a fost niciun mastermind managerial în spate.

Din spectacolul „La țigănci”. Regia și adaptarea: Andrei și Andreea Grosu. Scenografia: Vladimir Turturica

De exemplu, dacă voiați să faceți un spectacol, îl făceați pur și simplu sau vă gândeați și la cum să adunați niște bani pentru el?

Andreea: Nu ne-am gândit nicio secundă în bani, n-am făcut niciodată un crowdfunding. Marile noastre încercări au fost cu fondurile pentru cultură, AFCN și ArCuB, și întrebat prin prieteni de firme micuțe care să vrea să sponsorizeze un spectacol, cu sume foarte, foarte mici, pentru materiale și atât. Noi nu eram plătiți, doar actorii erau plătiți, după spectacol, în funcție de câte bilete se vindeau. Îi plăteam din donații. 

Andrei: Intrarea se făcea pe bază de donații. Dacă voiai, lăsai.

Acum e la fel, tot cu donații?

Andrei: Nu, acum avem bilete, tot ce trebuie (n.r. – actorii sunt plătiți și astăzi din vânzarea biletelor).

Principalele surse de finanțare în zona independentă ar fi ArCuB și AFCN?

Andreea: Singurele. Am avut câteva spectacole câștigate așa, foarte puține. 

Andrei: Mai nou, datorită vizibilității, am reușit să găsim, pentru Zilele Unteatru, niște parteneri implicați și importanți pentru noi (n.r. – din sfera privată). 

Deci acești parteneri sunt doar pentru Zilele Unteatru.

Andreea: Nu, unul dintre ei a devenit partener general al locației. Nu știm în ce se vor transforma prieteniile astea. Facem cunoștință cu ei și sperăm să devină o legătură serioasă. 

În rest, în afară de aceste sponsorizări punctuale, aveți unele și pentru spectacole?

Andrei: Nu. Totul e făcut din plăcere. Regizorii și actorii care vin și lucrează aici știu că nu vor primi bani pe repetiții. Se face proiectul și pe urmă vedem ce se întâmplă. 

Andreea: Cu decorul acoperim noi o parte, cât putem, încercăm să ajutăm. Oricum aici nu sunt decoruri foarte complicate și nici costisitoare, încercăm să facem lucrurile simple. Am încercat de fiecare dată și să asigurăm masa actorilor pentru repetiții.

De când v-ați mutat în noul spațiu?

Andrei: Neoficial din octombrie, oficial din martie.

Andreea: Până acum au fost câteva concerte, câteva spectacole, dar nu frecvent și nu într-un program clar.

Andrei: Din toamnă vrem să avem cam opt concerte și 20 de reprezentații pe lună. Repertoriul nostru are în prezent 20 de spectacole. O să încercăm să jucăm constant joi, vineri, sâmbătă, duminică, uneori și miercurea. Alteori, în funcție de programul actorilor, o să punem spectacole și luni și marți. Dacă distribuția e mare, cum e la Livada de vișini de exemplu, se poate juca și lunea sau marțea. 

Din „Hamlet”. Un spectacol de: Alina Berzunteanu, Richard Bovnoczki, Peter Kerek

Banii pentru noul spațiu au venit de la voi personal?

Andrei: Toată investiția din sediul nou e o investiție personală, din împrumuturi.

Voi ce mai faceți pe lângă? Susțineți teatrul doar din ce faceți pe lângă sau și din activitatea de aici?

Andrei: Noi doi lucrăm împreună ca regizori, facem spectacole împreună și susținem teatrul din ce câștigăm cu spectacole în alte părți. Deci de acasă și, o mică parte, din ce se întâmplă aici.

Andreea: Tot gândul noului spațiu e exact ăsta, de asta e împărțit în jumătate, de asta sunt două săli – una de teatru și una de concerte. Ne dorim foarte tare ca sala pentru concerte să ajungă să susțină teatrul. El trebuie susținut din umbră tot timpul de ceva, de cineva, cumva, pentru că nu e o sursă de venit pentru nimeni, asta e foarte clar.

Andrei: Nu știu dacă e o idee de business, ci mai degrabă un gând de supraviețuire. 

Care ar fi diferențele dintre un spațiu neconvențional și unul instituționalizat? 

Andreea: În afară de faptul că oamenii n-au salarii la noi... Nu știu ce înseamnă neconvențional. Doar că suntem într-o fostă fabrică? Probabil că asta. Dar să știi că funcționăm cum funcționează orice alt teatru. Facem programări, producțiile se desfășoară la fel, dar cu bugete mult mai mici. Aici nu discutăm banii. Sistemul e exact același. Funcționăm ca o instituție. Ne-am dori foarte tare să avem actori angajați, să le oferim tot ce-ți poate oferi un loc de muncă, protecție. Dar pare din păcate un vis în sistemul ăsta.

Din spectacolul „Ce zile frumoase”. Regie: Sânziana Stoican. Scenografia: Valentin Vârlan

Cum s-ar putea face asta?

Andreea: Cu sprijinul statului. N-ai cum să faci asta în sistem privat. Nu știu ce-ar trebui să vindem. Din trei cafele și două concerte pe lună abia dacă putem plăti chiria. Ori un mecenat din sistem privat, cineva care se trezește mâine cu o dorință incredibilă de a susține un act cultural, ori statul. 

Andrei: În multe orașe europene, după trei ani în care ai demonstrat că lucrurile pe care le faci sunt sustenabile și merg într-o anumită direcție, începi deja să primești ajutor. Știm cazuri concrete din Berlin, de exemplu, unde se primește la început 40% finanțare pe an, după primul an se trece la 50%, apoi la 60% și se ajunge, dacă nu mă înșel, la un maxim de 80%. 

O variantă bună de susținere în momentul ăsta, nu al teatrului nostru, vorbim de companii de teatru independent care au demonstrat și demonstrează că au ceva de spus și că lucrurile pe care le fac sunt sustenabile, ar fi o finanțare anuală. Aceste finanțări per proiect, ArCuB, AFCN, mai nou și Ministerul Culturii, care are două proiecte, să se separe cumva și să se încurajeze debutul artistic pentru companiile nou apărute pe proiecte singulare - un spectacol de teatru -, iar pentru cele care trec în al doilea, în al treilea, în al patrulea an, să existe o linie de finanțare separată pentru un an de zile. Atunci orice teatru independent își poate face un buget și știe că un an are asigurate patru proiecte și atunci lucrează și luptă ca acele proiecte să fie făcute bine. Așa vorbim de o competiție artistică frumoasă. Ar fi ideal să se găsească o cale de mijloc, pentru că participarea la finanțări per proiect ocupă enorm de mult timp.

Andreea: Probabil că pasul următor, logic dar destul de trist, ar fi să cerem ajutor în afara țării, adică fondurile culturale europene, care sunt acolo și care poate că sunt mai accesibile decât ale noastre.

Până acum de ce nu ați încercat asta?

Andreea: Pentru că nu am găsit pe nimeni care să scrie proiecte, cineva cu experiență. Dar e cumva ciudat. Cred că până acum am și așteptat să se întâmple ceva. Te gândești că e drept. Noi facem ceva pentru lumea din jurul nostru. Facem și pentru noi, e o combinație frumoasă de egoism și altruism, dar chiar facem ceva pentru societate, nu ne croșetăm șosetele noastre. Și aștepți să fii căutat, să ți se spună băi, bravo, e mișto ce faceți pentru București. 

Andrei: Nu vreau să pară că ne plângem. Acum vreo câțiva ani, chiar ne plângeam, pentru că nu se întâmpla nimic. Au existat zile când eu mă trezeam dimineața și spuneam hai să renunțăm și Andreea spunea nu, hai să încercăm totuși și seara, după o zi de făcut tot felul de lucruri, Andreea spunea băi, hai să ne oprim și eu ziceam acum, după ce am făcut asta?

Andreea: Ne-am plâns de foarte multe ori pentru că ne-am așteptat, în naivitatea noastră, după primele rezultate, după primele certificări de calitate sau un premiu, să ne bată cineva la ușă, să zică poate vă ajutăm cu ceva, cu un reflector, nu contează cu ce. Noi am avut două reflectoare, am făcut spectacole de FNT și de Sibiu cu două reflectoare și nu e lucru puțin. La un moment dat am căzut foarte tare, că am văzut că nu ne bate nimeni la ușă. Trebuia să luăm sobe să ne încălzim toată iarna, gazul ne costa 800 de lei o dată la fiecare săptămână și te demoralizează chestia asta.

Andrei: De la început am spus hai să nu mergem și să spunem noi vrem să facem asta, ajutați-ne. Am vrut să treacă puțin timp și să spunem uitați ce putem noi să facem, hai să găsim o variantă. Doar că, din păcate, asta n-a funcționat multă vreme. Acum, cumva, avem speranțe că lucrurile încep să meargă.  

Din spectacolul „Sunset Limited”. Regia: Andrei și Andreea Grosu. Scenografia: Vladimir Turturică

În ce ritm ați susținut spectacolele până acum?

Andrei: Am jucat de cel puțin trei ori pe săptămână.

Andreea: Uriaș cumva pentru noi și pentru forțele noastre. Abia reușeam să ne plătim curentul, consumam foarte mult.

Andrei: Am avut un an cu opt premiere. Nu avem an fără patru premiere cel puțin.

Pe ce linie mergeți în realizarea spectacolelor?

Andrei: În primul rând, textele sunt foarte, foarte importante. Avem foarte mare grijă în alegerea textelor și în acceptarea textelor care sunt propuse.

Andreea: Avem un sistem prin care actorii sunt un consiliu. Ni se propune un proiect, iar actorii care sunt cuprinși în el sunt cei care hotărăsc împreună dacă poate sta în picioare sau nu, după discuțiile cu regizorul care îl propune. Am zis că e mult mai corect și mai frumos ca cei implicați în proiect să decidă, pentru că avem foarte mare încredere în toată echipa. Știm că toată lumea e exact ce trebuie să fie. E mișto când ai încredere în tot ce se întâmplă. E ca atunci când ai un copil și știi că l-ai educat bine, îl trimiți în tabără și știi că n-o să fumeze. 

Ce credeți că v-a ținut în viață tot timpul ăsta?

Andreea: Dacă vorbești concret de ajutor, ne-au ajutat foarte tare părinții noștri, ambele familii. Au crezut foarte mult în ce facem, fără ei n-am fi putut face nimic. Apoi au fost toți cei din teatru care ne-au ajutat să facem lucrurile astea minunate și datorită cărora am rezistat. Altfel dispari imediat, cu toți banii din lume. Dacă n-ai ceva bun de dat, dispari. 

Andreea: E un fel de început pentru noi acum. Sună ciudat. Sediul nou oricum e un început și ni s-a schimbat viața de când suntem aici. E mult mai mult de muncă, mult mai mare responsabilitate și e mult mai greu. Dar în același timp parcă avem și o vizibilitate crescută brusc, și atunci probabil că oamenii au început să răspundă cerințelor noastre. Vorbesc de parteneri, de oamenii care ne ajută. Poate că a fost nevoie de tot timpul ăsta în care noi să demonstrăm și atunci ei au căpătat încredere în noi și pur și simplu e anotimpul, cum spune domnul Constantin Cojocaru. E un anotimp pentru toate, s-ar putea ca ăsta să fie pentru noi. 

Andrei: Încet-încet or să se așeze lucrurile.

Citește și textele noastre despre Liliom, Sunset Limited și unteatru.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK