Actual

Istoria ilustrată a omenirii

de Scena 9

Cu mult timp înainte să existe atâtea vrafuri de cărți și documentare de popularizare a unor subiecte „grele”, olandezul Hendrik Willem Van Loon publica „Istoria omenirii”, într-o variantă concepută să le explice copiilor ceea ce manualele tratau într-un limbaj pretențios, împănat cu foarte multe date. Școlit în SUA, unde a și fost profesor universitar, Van Loon povestea în cartea lui, ca și când ar fi un bunic la capul patului, despre cele mai importante personaje și evenimente pe care le-a reținut istoria ultimelor mii de ani. Cartea lui, născută din convingerea că nu doar specialiștii trebuie să aibă acces și înțelegere a temelor importante, ci și publicul larg, s-a bucurat de mare succes la vremea ei, fiind apoi periodic actualizată. Mai întâi de fiul lui Van Loon, și mai apoi de alți istorici. În 1984 şi 1999, profesorul John Merriman de la Universitatea Yale a adus textul la zi, iar Adam Simon a adăugat ilustraţii. De curând, Editura Humanitas a publicat traducerea în limba română pentru „Istoria omenirii”, în variantă ilustrată, updatată de Robert Sullivan. Chiar dacă e o carte scrisă în special pentru copii și adolescenți, odată ce-o deschideți n-o prea puteți lăsa de-o parte, fiindcă Van Loon e un foarte bun povestitor. Mai jos, vă propunem să citiți un fragment, numai bun să vă facă să uitați de vremea de afară.

 

Hieroglifele

egiptenii inventează arta scrisului şi aşa începe consem­narea istoriei

Aceşti primi strămoşi ai noştri care trăiau în întin­derea sălbatică a Europei învăţau cu repeziciune multe lucruri noi. Putem spune fără să ne hazardăm că la un moment dat ar fi abandonat modul de viață primitiv şi ar fi creat o civilizaţie pro­prie. Însă izolarea lor s-a sfârşit brusc. Au fost descoperiţi.

Un călător dintr-un ţinut sudic necunoscut care cutezase să traverseze marea şi trecătorile din înaltul munţilor îşi croise drum până la populaţia sălbatică de pe continentul european. Venise din Africa. Casa lui era în Egipt.

În Valea Nilului se dezvoltase un nivel înalt de civilizaţie cu mii de ani înainte ca oamenii din Vest să fi visat la posibi­litatea unei furculiţe, roţi sau case. De aceea îi vom lăsa pe stră-străbunicii noştri în peşterile lor şi vom vizita ţărmurile su­dice şi estice ale Mediteranei, unde se afla prima şcoală a neamului omenesc.

Egiptenii ne-au învăţat multe lucruri. Erau agricultori admi­rabili. Ştiau totul despre irigaţii. Au construit temple imitate mai apoi de greci şi care au slujit drept modele timpurii pentru bisericile în care ne închinăm astăzi. Au inventat un calendar care s-a dovedit un instrument atât de util pentru măsurarea timpului, încât a supravieţuit, uşor modificat, până în ziua de azi. Însă mai presus de toate, egiptenii învăţaseră cum să păstreze spusele spre folosul generaţiilor următoare. Inventaseră arta scrisului.

Suntem aşa de obişnuiţi cu ziarele, cărţile şi revistele, încât avem impresia că lumea a ştiut dintotdeauna să scrie şi să citească. În realitate scrierea, cea mai importantă dintre toate invenţiile, e destul de recentă. Fără documente scrise am fi asemenea pisicilor şi câinilor, care nu îşi pot învăţa pisoii şi căţeluşii decât două, trei lucruri simple şi care, neputând să scrie, nu au posibilitatea de a folosi experienţa generaţiilor pisiceşti şi canine anterioare.

În primul secol înaintea erei noastre, când romanii au ajuns în Egipt, au găsit valea plină de mici imagini ciudate ce păreau să aibă de-a face cu istoria ţării. Însă pe romani nu îi interesa „nici un lucru străin“ şi nu au cercetat originea acestor desene bizare care acopereau pereţii templelor, zidurile palatelor şi nenumăratele vrafuri de foi făcute din trestie de papirus. Ulti­mul preot egiptean care cunoscuse arta sacră a realizării acestor imagini murise cu câţiva ani înainte. Lipsit de independenţă, Egiptul devenise o magazie plină cu documente istorice impor­tante pe care nimeni nu le putea descifra şi care nu foloseau nimănui.

Şaptesprezece veacuri au trecut şi Egiptul a rămas tot un ţinut misterios. Însă în anul 1798 întâmplarea a făcut ca un gene­ral francez pe nume Bonaparte să viziteze estul Africii pen­tru a pregăti un atac împotriva coloniilor britanice din India. N-a putut trece Nilul şi campania lui a fost un eşec. Dar, absolut accidental, faimoasa expediţie franceză a rezolvat problema pictogramelor egiptene antice.

Într-o bună zi, un tânăr ofiţer francez, foarte plictisit de viaţa anostă din mica fortăreaţă de pe râul Rosetta (o gură a fluviului Nil), a hotărât să petreacă câteva ceasuri libere scor­monind prin ruinele din Delta Nilului. Şi, ce să vezi, a găsit o piatră care l-a nedumerit nespus. Ca mai toate în Egipt, era acoperită cu mici figuri. Însă această lespede de bazalt negru se deosebea de orice altă descoperire de până atunci. Purta trei inscripţii. Una dintre ele era în greacă. Limba greacă era cunos­cută. „Tot ce trebuie“, a chibzuit ofiţerul, „e să comparăm textul grec cu simbolurile egiptene şi acestea îşi vor dezvălui pe dată secretele“.

Planul suna destul de simplu, dar rezolvarea enigmei a luat peste douăzeci de ani. În 1802, un profesor francez pe nume Champollion a început să compare textele grec şi egiptean de pe faimoasa piatră de la Rosetta. În 1823 a anunţat că desco­perise înţelesul a paisprezece pictograme. Nu peste mult timp a murit istovit de muncă, însă principiile fundamentale ale scrierii egiptene erau cunoscute. În ziua de astăzi ştim povestea Văii Nilului mai bine decât pe cea a fluviului Mississippi. Dispunem de documente scrise ce acoperă patru mii de ani de cronică istorică.

Având în vedere că hieroglifele (cuvântul înseamnă „scriere sacră“) egiptene antice au jucat un rol atât de însemnat în istorie (câteva dintre ele, într-o formă modificată, au pătruns şi în alfabetul nostru), se cuvine să ştiţi câte ceva despre inge­niosul sistem întrebuinţat cu cincizeci de veacuri în urmă pen­tru a păstra cuvântul rostit spre folosul generaţiilor viitoare.

Ştiţi, bineînţeles, ce este un limbaj al semnelor. Orice poveste cu amerindieni din câmpiile vestice consacră un capitol ciuda­telor mesaje scrise sub forma unor mici imagini care spun câţi bizoni au fost omorâţi şi câţi vânători au fost la o anumită vânătoare. De regulă nu e greu să înţelegem sensul unor ase­menea mesaje.

Egipteana antică nu era însă un limbaj al semnelor. Inteli­genţii locuitori din Valea Nilului trecuseră de mult de acest stadiu. Imaginile lor semnificau mult mai mult decât obiectul reprezentat, după cum voi încerca să vă explic acum.

Imaginați-vă că sunteți Champollion şi cercetaţi un morman de foi din papirus acoperite cu hieroglife. Deodată daţi peste imaginea unui bărbat cu un fierăstrău. „Foarte bine“, veţi zice, „asta înseamnă, fireşte, că un ţăran s-a dus să taie un copac“. Apoi luaţi alt papirus. Spune povestea unei regine care a murit la vârsta de optzeci şi doi de ani. În mijlocul unei propoziţii apare imaginea bărbatului cu fierăstrăul. Reginele de optzeci şi doi de ani nu umblă cu fierăstraie. Prin urmare imaginea tre­buie să însemne altceva.

Aceasta este enigma pe care a dezlegat-o în cele din urmă francezul. A descoperit că egiptenii au folosit cei dintâi ceea ce noi numim acum „scriere fonetică“ – un sistem de caractere care reproduce „sunetul“ (sau „fonul“) cuvântului rostit şi care ne permite să ne transpunem toate cuvintele într-o formă scrisă, cu ajutorul unui număr mic de puncte, linioare şi cârlige.

Să revenim o clipă la omuleţul cu fierăstrăul. Cuvântul „fie­răs­trău“ înseamnă fie o unealtă din atelierul unui tâmplar, fie trecutul verbului „a vedea“ (1).

Aşa s-a transformat cuvântul de-a lungul secolelor. La înce­put însemnase doar unealta pe care o reprezenta. Apoi acest sens s-a pierdut şi a devenit timpul trecut al unui verb. După câteva sute de ani, egiptenii au pierdut din vedere ambele sensuri şi imaginea a ajuns să reprezinte o singură literă, litera „s“. 

O scurtă propoziţie vă va arăta ce vreau să spun. Iată o propoziţie în engleza modernă aşa cum s-ar fi scris cu hieroglife. 

[Imaginea de mai sus] desemnează fie unul din cele două globuleţe din cap cu ajutorul cărora vedeţi, fie înseamnă „eu“, persoana care vorbeşte.

[Imaginea de mai sus] e fie o insectă care adună miere, fie reprezintă verbul „a fi“, care înseamnă „a exista“. Pe de altă parte, ar putea re­prezenta prima parte a unui verb ca a „deveni“ sau „a se purta“.

În acest caz particular, e urmat de:

care înseamnă „frunză“ sau „pleacă“ (sunetul ambelor cuvinte e identic).

Despre ochi ştiţi deja tot ce trebuie. 

La sfârşit aveţi imaginea aceasta:

E o girafă. Face parte din vechiul limbaj al semnelor din care au evoluat hieroglifele.

Acum puteţi citi propoziţia fără prea multă greutate.

„Cred că am văzut o girafă“ (2).

După inventarea acestui sistem, egiptenii l-au dezvoltat pe parcursul mai multor mii de ani, până au reuşit să scrie orice doreau şi foloseau aceste „cuvinte la conservă“ pentru a trimite mesaje prietenilor, a ţine evidenţa comercială şi a consemna istoria ţării, astfel încât generaţiile viitoare să poată învăţa din greşelile trecutului. 

Note:

(1). Cuvântul saw din originalul englez prezintă această omonimie (n. red.).

(2) În originalul englez: I believe I saw a giraffe. I (rom. „eu“) și eye (rom. „ochi“) sunt omofone, be („a fi“) și bee („albină“) sunt fonetic apro piate, la fel și leaf („frunză“) și leave („a pleca“) (n. red).

 

„Istoria omenirii” de Hendrick Willem Van Loon, ediție actualizată de Robert Sullivan, în traducerea Corneliei Dumitru, a apărut la Editura Humanitas, în Colecția Humanitas Junior.

de

  • Scena 9Scena 9

    Conștiința colectivă de pe Scena9

19 April 2017 ora 11:00


Tag-uri


X Revista Scena9