Într-o perioadă în care conspirațiile legate de COVID-19 fac victime la propriu, am vrut să ne uităm un pic în urmă, ca să înțelegem cum s-a transformat relația românilor cu conspirațiile, pornind de la naționalism, trecând prin îmbrățișarea globalismului și culminând cu explozia infodemiei.
În 1981, o carte ciudată lua premiul Pulitzer pentru Ficțiune. Cartea, A Confederacy of Dunces, tradusă în română drept Conjurația imbecililor, stătuse pe diverse rafturi din casa mamei autorului timp de 11 ani, până când ajunsese să fie publicată de către aceeași mamă, după multe insistențe către edituri. În 2019, romanul, care prezintă epopeea prin New Orleans a lui Ignatius J. Reilly, un medievist ratat, obsedat de filosofie scolastică, de propria superioritate intelectuală și decadența morală a societății (adică un fel de Adrian Papahagi tânăr), apărea pe lista BBC cu cele mai influente romane din istorie. Numele cărții, la fel ca morala, nu se extrage, însă, de la Boethius, obsesia lui Reilly, ci dintr-un citat din Jonathan Swift. „Când un geniu adevărat apare în lume, îl veți recunoaște după acest semn, căci toți imbecilii (dunces) se vor uni într-o conjurație (confederacy) împotriva sa.”
Mi-e foarte greu să nu mă gândesc la autosuficiența hilară a lui Reilly, dar și la inadaptarea sa la lumea din jur, de fiecare dată când dau peste o nouă conspirație care a prins rădăcini în societatea românească, în special în această perioadă de stres, panică și alți factori agravanți care instigă la conspirații. România se numără printre țările cu cea mai mică încredere în autorități din Uniunea Europeană, dar, în același timp, e și una dintre cele mai religioase țări. Avem, așadar, experiență la crezut fără să cercetăm - mai puțin când ne spune statul să credem. Când nu ai încredere în narațiunea oficială, dar nu-ți lipsește credința, aceasta ajunge adesea să fie plasată în diverse locuri dubioase. Așa ajungem la oameni mândri că știu adevărul, fie că vorbim de vaccinuri și autism sau de „asasinarea” lui Nicu Ceaușescu. Pentru ei, imbecilii sunt ceilalți, necredincioșii, care se ridică împotriva lor într-o conjurație - ba chiar o conspirație.
Conspirații Bio
După cum știm, internetul e mare, așa că, bineînțeles, e plin de conspirații, care mai de care mai deplasate și incredibile. Dar conspirațiile lor nu sunt ca ale noastre, ale românilor - bio, naturale, de la țară -, așa că o să vorbim de ele doar un pic. Pentru că fiecare conspirație are o formă de adaptare în funcție de caracterul național, „vorbește” în feluri diferite către anumite grupuri din anumite țări. Conspirațiile despre corupția generalizată secretă a statului, precum QAnon (o invenție a forumurilor 4chan, conform căreia Trump e un geniu secret în luptă cu forțele secrete ale „statului profund” și care a radicalizat mulți americani), prind în țări ca SUA, unde corupția generalizată ar putea fi un secret macabru și nu o întâmplare la ordinea zilei. Fantasmagorii despre apucăturile pedofile secrete ale politicienilor în pizzerii, precum Pizzagate (conform căreia chiar Clintonii sunt pedofili secreți cu o aplecare către pizza), iarăși prind acolo unde politicienii nu declară deschis că fac sex cu minore direct în primărie, precum în România.
Fanteziile conspirative preferate pe meleagurile noastre pleacă de la ideea că românii sunt și au fost dintotdeauna altfel, dar realizările noastre altfel au fost minimizate de ei. Sigur, există conspirații care se răspândesc eficient și în țări mari și în țări mici (Soroș, grupul Bildenberg etc.), dar din motive diferite - sau din aceleași motive, privite din alte unghiuri. Conspirațiile internaționale care au prins la români au fost întotdeauna cele despre „interesele mari”. Mișcarea antivaccinistă, de exemplu, prinde la americani pe un fond de neîncredere în corporații și e potențată de „globalism”, pe când la noi aceeași lipsă de încredere în industria farma e alimentată de neîncrederea în stat. Fanteziile de import cu succes în România sunt cele care merg mână-n mână cu neîncrederea românilor în autorități sau cu credința sau sunt din categoria celor acceptate din oficiu de cei cu ochelari de cal ideologici.
Oameni care știu
Deși a fost recent ridicată la rang de artă pe internet, conspirația e boală veche în lume, și implicit la români. Și, ca orice boală, e una cu care ne intersectăm cu toții. Cine n-a avut un unchi, un profesor, un prieten care știa și voia neapărat să știm și noi? Sigur, unii știau că romanii se trag din daci, alții că ne tragem cu toții, daci, romani și agatârși, din extratereștri dragonieni. Conspirațiile locale au fost întotdeauna despre Țară cu Ț mare, Popor cu P mare sau despre oamenii de seamă ai momentului. Oamenii importanți ajungeau importanți nu prin eforturi proprii, ci prin interesele unei oculte. Când mureau sau dispăreau, ajungeau pe aceeași insulă ca Elvis și Ceaușescu.
Conspirațiile antisemite răspândite la nivel global de secole încoace, pornind de la omorurile ritualice și Protocoalele Înțelepților Sionului, au fost zgomotul de fundal care a dus la una dintre cele mai mari crime din istoria omenirii. În România, antisemitismul a fost unul dintre păcatele originare ale statului modern și a condus la unele dintre cele mai negre momente din istoria noastră, de la Pogromul de la Iași la Masacrul de la Odessa. A fost dintotdeauna amplificat de o vastă teorie a conspirației, pe care încă o putem regăsi supărător de la îndemână în societatea contemporană. „Hidra bicefală” iudeo-masonică, în cea mai barocă versiune a sa, e o conspirație mai răspândită decât polenul de ambrozie, un amalgam de povești spuse de Moromeți inebriați la birtul satului, dar și de certitudini de salon, ale intelectualilor și altor oameni de bine, care știu. Am descoperit antisemitismul sofisticat și feroce de la un fost coleg de facultate al tatălui meu, care avea o serie de păreri bine încetățenite despre evrei și legătura evidentă dintre ei și masoni, pe care le expunea după câteva pahare. Din nefericire, nu am aflat niciodată care e împărțirea sarcinilor în conspirație și cam care e rolul masonilor. Masonii mi s-au părut întotdeauna un fel de fratele mai fraier al „conspirației evreiești”, angajat prin nepotism pe o poziție de marketing în conspirație.
După 1990, s-a reanimat și caracterul național al antisemitismului românesc, aflat la loc de frunte în perioada legionară și activat de transformarea României dintr-o autarhie aproximativă într-un jucător de rangul 4 pe o scenă internațională în plină globalizare. Mulți dintre „pierzătorii globalizării” au apelat la marotele confortabile ale antisemitismului, și astfel, unul câte unul, președinții și prim-miniștrii României postdecembriste au ajuns „evrei secreți”. Așa a devenit România, o țară odinioară glorioasă, trasă-n jos de dușmani nedeclarați - o explicație mult mai plauzibilă pentru „decăderea” postdecembristă decât cea a economiei de tranziție și a furtului generalizat. Această idee a țării furate de evrei (sau la comanda lor, nu a fost niciodată clar) a revenit supărător și obsesiv, din fața blocului, până la declarațiile politice din presă. Astăzi, răspândirea discursului naționalist în mai toată lumea occidentală, face ca antisemitismul să fie colportat nu doar de cei oropsiți, ci și de clasa de mijloc și de cei educați. Substratul e încă acolo - vezi cazul Soros.
Epoca de glorie pierdută a României nu a fost niciodată clar definită, însă presupunem e că s-a petrecut în trecutul protoistoric. Astfel, am aflat încă de pe băncile școlii primare despre teoriile protocroniste ale lui Densușianu (ceea ce astăzi numim dacopatie, despre care s-a tot scris) sau despre documentele secrete din arhivele Vaticanului, care ascund adevărul despre daci și romani. Dar recent deschisa piață liberă a ideilor oferea publicului larg din România mult mai multe materiale decât ortodoxia protocronistă. În copilăria mea, și a democrației românești, arta orală a răspândirii conspirațiilor s-a intersectat cu foamea post-revoluționară pentru senzațional și s-a scurs în presă și tv. Reviste precum Dracula sau Paranormal au umplut nișa mediatică de după revoluție și au răspândit teorii care înainte de ‘89 se transmiteau doar pe cale orală. Din ele am aflat că Ceaușescu a încercat să descopere originile vieții la Scornicești, că fostul dictator avea origini „tătărești și evreiești”, am aflat și despre deja celebrele tuneluri megalitice de sub Carpați sau despre porțile dimensionale de pe platoul Bucegi. Revistele, însă, au fost doar prima apariție a conspirațiilor scăpate în media, urmate rapid de cărțile revelatoare vândute în față la metrou, apoi de conspirația-ca-show pe diverse posturi tv. Au apărut o sumedenie de nano-vedete ale conspirațiilor și paranormalului: Luis Lazarus (care împrăștie și azi „adevăruri nespuse despre COVID”), Melfior Ra (efectuează „FIȘA DESTINULUI, conține descifrarea tainelor din TRECUT, PREZENT ȘI VIITOR”), Emil Străinu (general în rezervă, fost președinte al Partidului România Mare, autor al unor volume despre invazia extraterestră, războiul meteorologic, psihomagie etc.) și, bineînțeles, inegalabilul și regretatul Lorin Fortună, cel care ne-a învățat taxonomia extratereștrilor și cum să îi blestemăm.
Dar iată-ne astăzi pe toți în paradisul părerilor neavizate, pe Internet. De la bloguri la Facebook există o continuitate conspirativă a românului neîncrezător. Poveștile „secrete” clasice, precum Laserul lui Coandă, cu care România putea topi tancurile sovietice, sau bomba nucleară a lui Ceaușescu, al cărei test subteran în Vrancea a cauzat cutremurul din 1977, au devenit, din legende orale, meme reproduse pe grupuri de Facebook. Epoca conspirației pe internet ne arată cum fabulațiile se democratizează - nu mai sunt prezentate de General Dr. Emil Străinu sau de revista Dracula, ci de „căutători ai adevărului”, reproduși apoi viral de mii de utilizatori. Și vedem adaptarea unor conspirații globale la specificul național al României, pentru că epoca celor de casă pare să fie pe ducă. În ultimii ani, de la antivaccin și imigranți la 5G, Soroș, Gates și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, la coronavirus, toate au fost adaptări la specificul național ale unor idei răspândite la nivel mondial. În cazul COVID, România a bifat multe dintre conspirațiile globale: Bill Gates, care vrea să ne microcipeze prin vaccin sau termoscanare, Soros, care deține laboratorul în care a fost produs virusul etc. La treizeci de ani după revoluție încă ne păstrăm conspirațiile noastre tradiționale cu daci și lasere comuniste, dar putem în sfârșit spune că la capitolul conspirații ne-am globalizat.
Din nefericire, globalizarea și democratizarea digitală a conspirațiilor, răspândirea lor prin societate, nu rămân fără consecințe. Furia publică revărsată în teorii ale conspirației ne-a adus în punctul în care fanteziile colective fac victime la propriu. România este momentan în plină epidemie de coronavirus și avem o mișcare conspiraționistă anti-măști. Avem o consolidare generalizată a unei minorități reacționare, anti-vaccin, anti-LGBT, eurosceptică și ortodox-naționalistă, născută dintr-un etos general al neîncrederii. Neîncrederea în stat și autorități, în narațiunea dominantă, în canalele media principale, a creat un nucleu dur de sceptici extremi. Și scepticii extremi pot crea noi sceptici, prin camere de ecou și bule de filtrare. O antivaccinistă populară care distribuie linkuri conspirative de import creează o mie de adepți, care, la rândul lor, creează o epidemie de rujeolă. Un jurnalist întreabă cine le-a dat protestatarilor lanterne și o mie de voci răspund că Soroș și Statul Paralel. Un patron de cârciumă, fost umorist, ne întreabă dacă iezistă o esplicație pentru Covid și sute de sceptici răspund că da, există, și e, firește, o conspirație a lui Bill Gates.
Există bineînțeles motive extrem de bune să fii sceptic, chiar paranoic, în România. Vorba poetului, „nu-i paranoia dacă chiar încearcă cineva să te facă”. E plin de conspirații și combinații reale, chiar la vedere, în România, numai că în spatele ușilor închise. Însă scepticii extremi iau motivele legitime de scepticism legate de abilitatea statului român și le duc în filme demne de Ignatius J. Reilly. Sunt aceia care se alimentează cu certitudine din faptul că acționează împotriva lor o conjurație a imbecililor, care îi include în egală măsură pe Angela Merkel, Nelu Tătaru și Dragoș Costache de pe internet. Și, după cum bine zice Dan Panaet, „teoria conspirației nu reprezintă un eșec cognitiv, ci unul social”. Ar trebui să fie datoria noastră a tuturor să ne aducem unii pe alții înapoi din bălării, pe drumul cel bun. Sau cel puțin asta m-a plătit Soroș să zic.
Anatomia unei conspirații
Ca să faci analiza conspirațiilor, trebuie să te uiți imparțial și la cum îți răsare sub nas una nouă. Așa că hai să ne uităm la cea mai proaspătă conspirație de la ei, vintage iulie 2020, ca să încercăm un pic să înțelegem cum și de ce se răspândesc teoriile de tipul ăsta.
Wayfair e o companie americană care centralizează mobilier produs de mii de furnizori din întreaga lume și îl vinde consumatorului la un preț rezonabil. Dar recent, secretul macabru al Wayfair a fost „expus”, când mai mulți internauți vigilenți, membri ai mișcării conspiraționiste de extremă dreapta QAnon, au descoperit că anumite produse foarte scumpe poartă același nume cu copii dispăruți. Concluzia, care a răsărit pe Reddit la început de iulie și apoi s-a răspândit rapid pe Twitter și Facebook, putea fi doar una: Wayfair vinde copii răpiți și traficați împreună cu dulapuri la suprapreț (sau în dulapuri, e neclar chiar și pentru conspiraționiști). Unul dintre efectele conspirației, pornite, ca și Pizzagate, din cruciada morală împotriva pedofiliei, e că cei care îi dădeau crezare au ajuns să inunde cu apeluri nefondate hotline-ul național împotriva traficului de persoane din SUA.
Cazul Wayfair e interesant pentru că urmează ca la carte evoluția unei conspirații. La nivelul de bază, o conspirație e tendința de a crea ceva din (aproape) nimic. Asta nu e neapărat ceva ciudat. Mințile noastre caută tot timpul să construiască modele din experiențe disparate, care de obicei nu au legătură între ele. Așa ajungem să intuim legături cauzale, precum cea dintre un tunet în depărtare și o furtună care se apropie. Dar tendința creierului de a căuta modele e și motivul pentru care ajungi să crezi că 12 e numărul tău norocos, fiindcă ai câștigat la pariuri când ai pus 12 meciuri pe bilet pe data de 12, sau pentru care unii văd chipul fecioarei Maria în infiltrații. Fenomenul se cheamă apophenia și, când nu e vorba de conspirații cu copii traficați, e perfect normal. Dar explică de ce „Hei, am observat ceva ciudat” e baza oricărei conspirații. În cazul Wayfair, „acest dulap scump are același nume cu un copil dispărut” e punctul de plecare.
Bineînțeles, trebuie să te conformezi unei anumite tipologii ca să crezi în conspirații. Conspiraționiștii tipici sunt descriși de psihologi ca persoane foarte deschise unor experiențe noi, neîncrezătoare în narațiunile dobândite, cu agreabilitate redusă (adică nu extrem de plăcute în context social) și cu „tendințe machiavelice” (adică a acționa calculat și fără scrupule). Conspirațiile însă prind foarte bine și în rândul persoanelor sărace, ostracizate sau marginalizate care caută justificări pentru statutul lor social defavorizat. Conform unui studiu al psihologului american Anthony Lantian, persoanele care cred în conspirații „tind să supraestimeze probabilitatea unor evenimente, să atribuie intenționalitate acolo unde e puțin plauzibilă și să prezinte niveluri mai scăzute de gândire analitică”. Această ignorare a briciului lui Occam de către unele persoane, al soluției evidente (cineva a greșit prețul și numele e o coincidență) e esențială pentru ca orice conspirație să se răspândească.
Dar o conspirație nu poate supraviețui în vid, ea crește doar atunci când mai multe persoane subscriu la o idee. Dar grație vieților noastre mereu online, conspirațiile se răspândesc rapid, memetic, în sensul de idei răspândite viral, nu de poze amuzante de pe Facebook. Internetul creează comunități perfecte pentru diseminat idei (inclusiv ideile pe care ei nu le vor diseminate), grație a două efecte de care probabil ați mai auzit – efectul de cameră de ecou, adică tendința de a ne strânge în comunități cu păreri similare, și efectul de bulă de filtrare, adică „ajutorul” pe care ni-l oferă algoritmii online, ca să auzim tot timpul ceea ce vrem și doar ceea ce vrem. Aceste două efecte sunt probleme mari ale internetului, mai ales când luăm în considerare și efectul de dezinhibare online, adică tendința de a ne purta ca niște idioți pentru că nu există consecințe imediate. Pe scurt – ne imaginăm internetul ca o mare agora în care dezbatem idei, distanțați social și raționali, dar de fapt internetul e o serie de cămăruțe în care stăm înghesuiți după preferințe comune și ne tușim reciproc Covid în gură, în timp ce zicem de cei din alte camere că-s idioți că se înghesuie. Și aceste trei efecte duc la propagarea rapidă a conspirațiilor chiar și a celor în mod clar necredibile, precum cea despre Wayfair. Pe vremuri, dacă le spuneai celor cinci prieteni ai tăi la bar că Wayfair face trafic de persoane ar fi râs de tine și ți-ar fi zis că ești prost. Azi ai sute de mii de prieteni care să te asculte online și dintre ei câțiva tot o să-ți dea dreptate.
Consolidarea unei conspirații intervine când conspiraționiștii încep să interpreteze dovezile astfel încât să corespundă realității pe care au creat-o. La fel ca Ignatius J Reilly, pentru care lumea din afara orașului său (pe care nu o vizitase niciodată) era una plină de filistini care urau cunoașterea și degenerați care voiau să distrugă tot ce e frumos, conspiraționiștii tind să-și creeze propriile lumi imaginare în care dețin adevărul absolut. Pentru că, de cele mai multe ori, conspirațiile nu sunt bazate pe dovezi, ci pe puterea comunității construite în jurul unor inferențe comune și pe cea a autoconvingerii. Când ai investit mii de ore în documentare despre cum pământul e plat, e greu să te convingi că nu ai avut dreptate, chiar dacă zbori în spațiu și îl vezi că e rotund. Pentru că înseamnă că ți-ai irosit mii de ore din viață - ca să nu mai vorbim de faptul că prietenii tăi conspiraționiști o să zică că ai fost cumpărat de globaliști. Așa că te convingi că ai fost mințit, indiferent de dovezi, pentru că narațiunea care ți-a oferit aprecierea unui grup și sentimentul de stimă de sine e mai importantă decât realitatea. În cazul Wayfair, conspiraționiștii au descoperit că dacă scrii într-un anumit search engine rusesc cifre precedate de expresia „SRC USA” (descoperită într-o poză de pe instagram a lui Tom Hanks, don’t ask...) apar poze cu COPII. Coincidență? Asta e ce vor ei să crezi.
***
Conjurația imbecililor, cartea care a câștigat premiul Pulitzer în 1981, nu a fost publicată de autor, John Kennedy Toole, ci de mama acestuia. Toole, suferind de paranoia și depresie după mai multe respingeri ale manuscrisului, s-a sinucis în 1969, cu 11 ani înainte ca mama lui să poată convinge o editură să o cumpere. Thelma Toole și-a dedicat viața romanului fiului ei și dorinței de a-l vedea publicat, a crezut în carte și nu a ascultat de criticii care îi tot spuneau să nu-și mai piardă vremea. Într-un final, a reușit să demonstreze unei lumi întregi că avea dreptate. Încrederea în propria viziune și neîncrederea în vocile critice ale autorităților sunt aceleași lucruri care-i mână și pe conspiraționiști. Uneori obsesiile lor sunt benigne, ancorate în trecuturi glorioase, cunoscute de puțini aleși adunați în comunități imaginare. Alteori, scopul principal nu mai e revelarea unor secrete, ci răzbunarea împotriva LOR, indiferent dacă EI sunt Statul Paralel sau Oculta Mondială. Dar când conspirațiile sunt lăsate să scape de sub control, apar inevitabil victime – copii răpuși de rujeolă, vârstnici sau bolnavi răpuși de COVID, victime ale violenței antisemite. Și, oricât de convingătoare ar fi poveștile pe care ni le spunem, nu sunt mai importante ca viețile celor din jur. Indiferent dacă un om e geniu sau nu, în momentul în care ideile sale ajung să facă rău, devine datoria noastră, a tuturor, să fim imbecilii uniți într-o conjurație împotriva acestuia.
