Carte / Relații

Singura poveste

de Julian Barnes

Publicat pe 27 iunie 2018

Pentru cei care n-au uitat vechiul și bunul obicei de a se odihni, se apropie vacanțele, iar o vacanță nu-i niciodată întreagă dacă nu încape în ea cel puțin o carte bună. „Singura poveste”, cel mai nou roman al lui Julian Barnes, recent tradus de Radu Paraschivescu la Editura Nemira, e un candidat bun: predispune la introspecție și nostalgie, activități cărora le priește cel mai bine liniștea și atenția neciuruită de nenumărate taskuri. „Singura poveste” e privirea pe care un bărbat aflat în pragul bătrâneții o aruncă spre sfârșitul adolescenței, atunci când s-a declanșat dragostea care avea să-l transforme cu totul. E anatomia unei iubiri care schimbă o viață, o analiză subtilă a felurilor în care oamenii se modelează unii pe ceilalți, și în același timp o ocazie perfectă să înțelegem cum filtrează memoria fluxul dens de întâmplări, întâlniri, ciocniri, așteptări și stări din care e formată istoria noastră personală. Romanul lui Barnes, unul dintre cei mai citiți și premiați scriitori englezi ai zilelor noastre, e ocazia perfectă să vă întoarceți, împreună cu personajele, în propriile biografii și să încercați să vă reconstituiți drumul de până acum. Ca punct de plecare, vă propunem să citiți un fragment:

 

Cum spuneam, am dus-o pe doamna Macleod acasă şi nu s-a întâmplat nimic. Nici a doua oară; nici a treia. Atâta doar că depinde ce înţelegeţi prin „nimic“. Nicio atingere, niciun sărut, niciun cuvânt şi cu atât mai puţin o urzeală sau un plan. Însă exista deja, pe când stăteam pur şi simplu împreună în maşină, înainte ca ea să spună câteva cuvinte în glumă şi să se îndrepte spre aleea din faţa casei, o complicitate între noi. Deocamdată nu era, insist, complicitatea care însemna făcutul vreunui lucru.

Doar o complicitate care pe mine mă făcea un pic mai mult eu, iar pe ea un pic mai mult ea. Dac-ar fi existat vreo urzeală sau vreun plan, ne-am fi purtat altfel. Poate că ne-am fi întâlnit în secret sau ne-am fi deghizat intenţiile. Dar eram inocenţi; aşa că am fost luat cu totul pe nepregătite când, în timpul unei  cine de o plictiseală crâncenă, mama mi-a spus:

– Am ajuns şi taximetrişti, nu?

Am privit-o consternat. Întotdeauna mama era cea care se ţinea de capul meu. Tata era mai blajin şi mai puţin dornic să judece. Prefera să lase lucrurile să treacă de la sine, să n-o caute cu lumânarea, să nu scurme prin noroi; pe când mama prefera să cerceteze faptele şi să nu înghesuie gunoiul sub covor. Căsătoria părinţilor mei semăna, pentru ochiul neiertător al băiatului de nouăsprezece ani care eram, cu „o avalanşă de clişee“.

Asta, deşi trebuie să recunosc, ca unul care emite judecata, că şi „avalanşă de clişee“ e tot un clişeu. Numai că refuzam că fiu şi eu un clişeu, mai cu seamă la o vârstă atât de fragedă, aşa că m-am uitat la mama cu o ostilitate mată.

– Doamna Macleod o să-nceapă să se-ngraşe, la cât o tot trambalezi încolo şi-ncoace, şi-a dezvoltat ea cu răutate ideea de plecare.

– N-aş zice, la cât tenis joacă, i-am răspuns degajat.

– Macleod, a continuat ea. Care-i numele mic?

– Uite că nu ştiu, am minţit.

– Tu ai dat peste Macleozi, Andy?

– E un Macleod la clubul de golf, a răspuns el. Scund şi rotofei. Dă în minge de zici c-o urăşte.

– Poate c-ar trebui să-i invităm la un pahar de Xeres.

Pe când mă înfioram în faţa perspectivei, tata a replicat:

– Nu prea avem motive, nu?

– Oricum, a continuat mama, urmărindu-şi tenace subiectul, parcă avea bicicletă.

– Dintr-odată am impresia că ştii o groază de lucruri despre ea, am ripostat.

– Te poftesc să nu fii obraznic cu mine, Paul!

A roşit.

– Lasă băiatul în pace, Bets! a zis tata potolit.

– Nu eu sunt cea care trebuie să-l lase în pace.

– Te rog, mami, acum pot să plec? am întrebat cu miorlăiala unui copil de opt ani.

Dacă tot aveau de gând să mă trateze ca pe un copil...

– Poate chiar ar trebui să-i chemăm la un Xeres.

Nu mi-am dat seama dacă tata era bătut în cap sau neobişnuit de ironic.

– Să nu-ncepi şi tu! i-a tăiat-o mama. Chestiile astea nu de la mine le-a-nvăţat.

M-am dus la clubul de tenis în după-amiaza următoare şi în cea de după. Chiar când să dau în minge cu două Caroline şi un Hugo, am văzut-o pe Susan jucând pe terenul de dincolo. Dar cât am stat cu spatele la ea a fost bine. Dar când m-am uitat dincolo de adversari şi-am văzut-o legănându-se încet, pe vârfuri, în aşteptarea serviciului, mi-am pierdut interesul pentru punctul următor. Mai târziu, mă ofer s-o las undeva.

– Doar dacă ai maşină.

Mormăi ceva pe post de răspuns.

– Ceski, domnu’ Casey?

Suntem faţă în faţă. Mă simt în acelaşi timp năuc şi în largul meu. Ea poartă rochia de tenis obişnuită, iar eu mă trezesc întrebându-mă dacă nasturii verzi se deschid sau sunt doar de formă. N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea. Feţele noastre sunt exact la acelaşi nivel, nas la nas, gură la gură, ureche la ureche. E limpede că observă şi ea.

– Dac-aş purta tocuri, aş vedea peste fileu, îmi spune. Aşa însă, vedem la fel.

Nu-mi dau seama dacă e încrezătoare sau agitată; dacă e aşa întotdeauna sau doar cu mine. Acum cuvintele ei miros a flirt, însă atunci nu miroseau.

Mi-am coborât capota Morris Minor-ului decapotabil. Dacă tot am ajuns taximetrist, atunci, nu văd de n-ar observa Satul ăsta afurisit cine sunt afurisiţii de pasageri. Sau, mă rog, cine e pasagera.

– Apropo, îi spun în timp ce bag într-a doua. S-ar putea ca ai mei să te invite pe tine şi pe soţul tău la un Xeres.

– Dumnezeule mare şi bun! face ea, ducându-şi mâna la gură. Dar eu nu-l duc nicăieri pe domnul Pantaloni de Elefant.

– De ce-i spui aşa?

– Aşa mi-a venit într-o zi. Îi agăţam hainele în şifonier – are nişte pantaloni gri, de flanel, câteva perechi cu talia 210 –, am ridicat o pereche şi mi-am zis că seamănă bucăţică ruptă cu partea din spate a unui elefant de bâlci.

– Tata spune că loveşte mingea de golf de parc-ar urî-o.

– Da, mă rog. Şi ce mai zic ai tăi?

– Mama zice c-o să te-ngraşi dacă te tot duc cu maşina.

Nu răspunde. Opresc maşina la capătul aleii ei şi o privesc. E anxioasă, aproape solemnă.

– Uneori uit de ceilalţi. Că există. Oameni pe care nu-i cunosc, adică. Iartă-mă, Casey, poate c-ar fi trebuit... mă rog, nu c-aş fi... o, Doamne!

– Aiurea! îi răspund hotărât. Ai zis că tinerii ca mine au nevoie de reputaţie. Acum constat că am o reputaţie de taximetrist. O să-mi ajungă toată vara.

Rămâne abătută. Pe urmă spune încet:

– Of, Casey, încă nu mă lăsa!

Dar cum să fac așa ceva, când tocmai mă îndrăgosteam lulea?

Aşa. Ce cuvinte aţi alege, la ora asta, ca să descrieţi relaţia dintre un băiat – sau un cvasibărbat – de nouăsprezece ani şi o femeie de patruzeci şi opt? Poate termenii tabloizi „milfă“ şi „cordaci“? Bine, dar cuvintele astea nu se foloseau pe-atunci, chit că oamenii se comportau aşa chiar înainte să li se găsească denumiri. Sau poate vă spuneţi: romane franţuzeşti, cu femei mai în vârstă, care iniţiază bărbaţi mai tineri în „arta amorului“, ooh la la. Numai că nici noi, nici relaţia noastră nu avea nimic franţuzesc. Eram englezi, aşa că nu ne rămânea decât să operăm cu nişte cuvinte englezeşti, cu încărcătură morală, cuvinte ca „prostituată“ şi „adulterină“. Atâta doar că nimeni pe lume nu era mai puţin prostituată decât Susan; şi, aşa cum mi-a spus cândva, atunci când i-a auzit prima dată pe oameni vorbind despre adulter a crezut că se refereau la îndoirea laptelui cu apă.

Astăzi vorbim despre sex tranzacţional şi sex recreaţional. Pe-atunci, nimeni nu făcea sex recreaţional. Sau, cine ştie, poate făceau, dar nu-i spuneau aşa. Pe-atunci, în lumea aceea, era iubire, era sex şi mai era şi o împletire a celor două, uneori stângace, alteori fără cusur, uneori mergând de minune, alteori nu.

Un schimb între mine și ai mei (a se citi mama), unul dintre acele schimburi englezeşti care condensează paragrafe de animozitate în două formule.

– Dar am nouăsprezece ani.

– Exact – doar nouăsprezece.

Fiecare era al doilea iubit al celuilalt: la drept vorbind, cvasivirgini. Eu îmi începusem viaţa sexuală – obişnuita combinaţie tandră şi neliniştită de bâjbâială şi nepricepere – cu o fată de la universitate, spre sfârşitul trimestrului trei; iar Susan, deşi avea doi copii şi era măritată de un sfert de secol, nu era mai versată decât mine. Privind în urmă, poate c-ar fi fost altfel, dacă unul dintre noi ar fi ştiut mai multe. Dar arătaţi-mi pe cineva care abia aşteaptă, în iubire, să privească în urmă. Şi, oricum, mă gândesc la „mai versat în sex“ sau la „maiversat în iubire“?

Dar văd că mă las dus de val.

În acea primă după-amiază, când jucasem cu racheta Dunlop Maxply şi în echipamentul ca scos din cutie, s-aşuşotit în voie la ceai şi fursecuri. Mi-am dat seama că blazerele încă îmi evaluau gradul de adecvare. Verificau dacă eram acceptabil ca membru al clasei de mijloc, cu tot ce decurgea de aici. S-a mustăcit un pic despre cât de lung aveam părul, care era în bună parte prins sub bentiţă.

Şi, aproape ca o consecinţă firească, am fost întrebat cum stau cu politica.

– Mă tem că nu mă interesează nici cât negru sub unghie, am răspuns.

– Hm... Înseamnă că eşti conservator, a spus un membru al comitetului şi au râs cu toţii.

Când îi povestesc despre schimbul ăsta de replici, Susan încuviinţează din cap şi zice:

– Eu sunt laburistă, dar e secret. Mă rog, a fost până acum. Cum îţi cade asta, chipeşul meu prieten avântat?

 Îi spun că nu mă deranjează câtuşi de puţin.

Când am fost prima dată acasă la familia Macleod, Susan m-a rugat să vin prin spate şi s-o iau prin grădină; mi-a plăcut lipsa de etichetă. Am împins o poartă descuiată, după care am mers pe o potecă de cărămidă nesigură, pe lângă nişte grămezi de compost şi câteva pubele cu mucegai de frunze; se vedeau o rubarbă ieşind prin gura unui coş de fum, un cvartet de pomi fructiferi neglijaţi şi un lot pentru legume. Un grădinar bătrân şi ciufulit punea materie organică pe un petic pătrat de pământ. L-am salutat dând din cap cu autoritatea unui tânăr universitar care aprobă un ţăran. Mi-a răspuns.

Când Susan punea ibricul pe foc, m-am uitat în jur. Casa semăna cu a noastră, numai că totul părea un pic mai stilat; mai bine zis, obiectele vechi păreau mai degrabă moştenite decât cumpărate la mâna a doua. Erau lămpi standard, cu abajururi de hârtie în curs de îngălbenire. Şi mai era ceva – nu tocmai neglijenţă, ci mai mult o lipsă de grijă pentru faptul că lucrurile nu erau puse în ordine. Am văzut câteva crose de golf într-o geantă lăsată undeva în vestibul şi două pahare rămase pe masă de la prânz – ba poate chiar din seara trecută. La noi acasă nu rămânea nimic nestrâns. Totul trebuia să fie în bună ordine, spălat, şters şi lustruit, în ideea c-ar fi putut să vină cineva pe neaşteptate. Dar cine-ar fi fost acela? Vicarul? Sectoristul? Cineva care voia să dea un telefon? Un comis-voiajor? Adevărul e că nu venea nimeni fără invitaţie, iar curăţenie şi ordine se făceau din ceva ce mi s-a părut un fel de atavism social profund. Pe când aici oamenii ca mine veneau în vizită într-un loc care arăta, după cum mama ar fi observat fără îndoială, de parcă n-ar mai fi văzut o cârpă de praf de două săptămâni.

– Da’ ştiu că aveţi un grădinar foarte muncitor, spun, negăsind un alt subiect cu care să încep discuţia.

Susan se uită la mine şi izbucneşte în râs.

– Grădinar? Întâmplător, e stăpânul casei. Înălţimea Sa.

– Îmi pare groaznic de rău. Te rog să nu-i spui. Am crezut...

– Oricum, mă bucur că arată atât de natural. Ca un grădinar adevărat. Moş Adam. Chiar el.

Îmi înmânează o ceaşcă de ceai.

– Lapte? Zahăr?

Înţelegeţi, sper, că vă povestesc totul aşa cum îmi aduc aminte, nu? N-am ţinut jurnal niciodată şi majoritatea participanţilor la povestea mea – povestea mea! viaţa mea! – sunt fie morţi, fie risipiţi care încotro. Aşa că nu consemnez lucrurile neapărat în ordinea în care s-au petrecut. Cred că memoria are o autenticitate diferită, dar deloc inferioară. Memoria sortează şi cerne în funcţie de cerinţele celui care îşi aminteşte. Avem oare acces la algoritmul priorităţilor ei? Probabil că nu. Dar am bănuiala că memoria alege tot ce e mai util ca să-l ajute pe depozitarul amintirilor. Prin urmare, ar avea interesul egoist de-a scoate întâi la suprafaţă amintirile mai plăcute. Dar, repet, e doar o presupunere.

 


Singura poveste, de Julian Barnes, traducere de Radu Paraschivescu, a apărut la Editura Nemira, în Colecția Babel.

Foto main: Imagine din filmul „Der geteilte Himmel” (1964)

27 iunie 2018, Publicat in Arte /

text de

  • Julian BarnesJulian Barnes

    Prozator și eseist englez, cu peste 15 cărți publicate. Printre numeroasele premii primite, se numără Man Booker Prize în 2011, pentru romanul Sentimentul unui sfârșit.


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK