Viață&co / Război în Ucraina

„O suferință pe care nu se poate să n-o simți”

de Ioana Pelehatăi, fotografii de Larisa Baltă

Publicat pe 24 iunie 2022

În aprilie, când o lume întreagă privea îngrozită dovezile masacrului de la Bucea și din alte zone din jurul Kyivului, Justina Bandol, traducătoarea mea preferată de limbă engleză și rusă, posta un răspuns la o întrebare pe care mi-o tot pusesem de la începerea războiului din Ucraina. Cum ne mai raportăm la „marea cultură rusă”, în condițiile în care poporul care ni i-a dat pe Dostoievski și Șostakovici, să zicem, a dat și criminalii în masă de astăzi? Ucigașii de nevinovați. Colonizatorii imperialiști încă însetați de sânge. Milioanele care par să accepte fără prea mari rezerve dezinformarea la scară largă. Susținătorii lui Putin.  

Răspunsul Justinei Bandol, pe care l-a editat ulterior ca să specifice că a fost scris „sub imperiul emoțiilor”, rămâne, totuși, categoric: 

„Rușii s-au descalificat ca oameni în ochii mei. Așa ceva nu se poate ierta. Simt că nu-i mai pot citi nici măcar pe disidenți. Am decis să reziliez cele câteva contracte de traducere din rusă pe care le semnasem. Este o reacție emoțională, știu, dar mi-o asum. Întotdeauna a traduce din rusă a fost extrem de important pentru mine, dar acum nu mai pot s-o fac. Întreg poporul rus va avea de plătit — trebuie să plătească — pentru barbaria, prostia, mizeria umană care au culminat cu acest război.”

Din capul locului trebuie să spun două lucruri. Primul: pentru mine, Justina Bandol e probabil cea mai bună traducătoare în limba română. Citesc rar traduceri, însă s-a întâmplat de prea multe ori să apuc o carte care mă făcea curioasă și să dau, din nou și din nou, peste numele ei în caseta tehnică. Soldații de zinc ai Svetlanei Alexievici, Ruta subterană și Intuiționista de Colson Whitehead, volume istorice despre Stalin, o carte pentru copii scrisă de uriașul poet ruso-american Joseph Brodski, prozele scurte, tăioase și intime ale lui Alice Munro, Katherine Verdery, Karl Ove Knausgård, Donna Tart. Traducătoarea era tot timpul aceeași. O fi coincidență sau or fi niște afinități la mijloc?, m-am întrebat.

Și al doilea: ce înseamnă un (foarte) bun traducător? 

Fără să intru în prea multele detalii tehnice, pe care, licențiată în filologie fiind, le-aș putea așterne aici, un (foarte) bun traducător se achită exemplar de două munci. În primul rând, redă vocea autoarei sau a autorului, trecându-și sub tăcere propriile manierisme, predilecții de topică și cuvinte-fetiș. Dispare complet în textura textului, pentru a lăsa să iasă la lumină stilul celei pe care o traduce. Traducerea e o muncă invizibilizantă prin excelență.  

În al doilea rând, un (foarte) bun traducător locuiește în lumea textului sursă. Se documentează compulsiv despre fiecare cuvânt care-i provoacă îndoieli. Citește interviuri și (auto)biografii ale autorului. Studiază locul și timpul acțiunii, caută echivalente pentru ele în realitatea autohtonă. Traducerea e o muncă sisifică, dar asta o face imposibil de încredințat inteligenței artificiale. Actualul război, cu penuria lui de traducători de ucraineană și rusă, ne învață și asta. 

Deși a trăit în Rusia doar câteva luni în timpul facultății, deși a studiat rusistica în Statele Unite, deși provine dintr-un tată basarabean, însă român cu ură pe ruși, Justina Bandol a locuit zeci de ani în cultura rusă, intelectual și emoțional. Spune fără ezitare că iubește rusa mai mult decât engleza. De la începerea războiului încoace, am urmărit-o postând febril: eseuri, interviuri, analize, promisiuni să dea o cheie de înțelegere a situației, un orizont de așteptări, o explicație despre ce se întâmplă și cum ar fi înțelept să reacționăm.

Întrebările au rămas. Cum renunți la o întreagă lume pe care o locuiești și care, mai important, te locuiește ea pe tine? Și este ok să cancelezi toată cultura din pricina unor scelerați? Poate că îi cernem pe cei vii, dar ce ne facem cu morții? Și de ce i-am pune pe toți viii în aceeași oală? Unii ruși protestează, sunt amendați și arestați. Cum discernem? 

Când m-am întâlnit cu traducătoarea și editoarea de carte Justina Bandol, la jumătatea lunii aprilie, la o terasă din Tineretului unde e de-a casei, n-a fost nevoie să formulez toate întrebările astea. Le-a anticipat ea. Și a răspuns la ele cu lungi pauze care căutau să nuanțeze, ținteau către un echilibru pe care poate că e greu să-l atingem când un război este încă în desfășurare, la granițele României.

Până să ajungem la Rusia, ne-am petrecut mult timp în lumea plină de bucurii mici (și probabil stranii pentru non-filologi) a traducerilor. Concluzii:

  • „Datoria fundamentală” a traducătorului e față de autor, iar apoi față de cititor. „Noi, muncitorii din lumea editorială, avem și o responsabilitate față de public în privința limbii române. Dacă noi, filologii, nu promovăm o cunoaștere și o folosire responsabilă și cât mai nuanțată și mai bogată a limbii române, omul de rând încet-încet ingurgitează ceea ce îi oferi. Pe când dacă-i oferi un standard mai ridicat, el va ști la un moment dat să-și dea seama că o carte sună mai prost.” 

  • Cei mai mari dăunători ai unei traduceri bune sunt calculii lingvistici. „Pentru că uneori nici nu mai ajungi să îi percepi ca atare. Intri în logica lor. Și sunt atât de răspândiți încât nu mai realizăm că propoziția respectivă ar putea să sune mai bine dacă-i mai sucim componentele respective între ele.” 

  • Piața traducerilor se auto-sabotează prin presiuni financiare și comerciale puse asupra ritmului de muncă al traducătorilor și editorilor. „Mi se pare un cerc vicios. Cartea trebuie să iasă cât mai repede. Hai, las-o așa cum e. Nu îți mai bate capul atâta cu toate cele, că oricum cititorul nu observă. Eu sunt destul de încăpățânată și migăloasă și nu prea am cedat acestei presiuni, dar cu siguranță ea funcționează.”

Și așa, după o oră și jumătate petrecută în lumea cuvintelor și a cărților, am ajuns la război. Paradoxal, o tragedie globală, dar, în mic, prilej al unei întâlniri pe care mi-o doream demult. 

Războiul e și personal pentru Justina Bandol — o spune chiar ea, când ajungem la subiectul postării care deschide acest text. Reacțiile pe care le-a primit, în comentarii și în mesaje private, au fost preponderent de cancelare. „Să îi boicotăm, să nu mai aud de cultură rusă. Ce e marea literatură rusă, când ăștia uite ce fac în Ucraina?” Reacția i se pare de înțeles, mai ales că o cunoaște din familie. Bunicii ei paterni sunt veniți din Basarabia și au avut mult de suferit de pe urma comuniștilor, români fiind. „Tatăl meu a fost foarte amărât că eu eram așa de pasionată de limba rusă.”  

Un fel de amărăciune se simte și în vocea ei când vorbește despre Valeri Gherghiev, titratul dirijor al Filarmonicii din München, care a fost concediat pe fondul simpatiilor sale putiniste la începutul lunii martie. Justina Bandol se dusese de mai multe ori în Bavaria ca să asculte Filarmonica, pe vremuri condusă de Celibidache, acum sub bagheta (sau scobitoarea) flamboiantului Gherghiev. Acum nu s-ar mai duce — și se întreabă cine ar mai face-o. Sau cine ar mai traduce un Zahar Prilepin, scriitor care, din critic vocal al lui Putin, a devenit susținător necondiționat în urma anexării Crimeei în 2014.  

Vizibil animată de o sumedenie de gânduri, Justina Bandol se oprește scurt asupra două titluri de referință pentru ea în perioada asta, în care spune că ar trebui să citească mai mult, „ca să pot să merg mai departe, să trag niște concluzii, fie și pe o perioadă măcar”. Primul este filmul bielorus Du-te și vezi, considerat de critici unul dintre cele mai bune filme de război realizate vreodată. („A revenit în actualitate, l-am tot văzut pomenit de ruși, care spun că au ajuns ei să facă ceea ce îi acuză pe nemți.”) Al doilea e Banalitatea răului, celebra relatare a Hannei Arendt despre procesul lui Adolf Eichmann. Întru înfăptuirea Holocaustului, Eichmann nu a acționat în virtutea vreunei ideologii sau a unui plan malefic, ci doar în relantiul complacerii. Pur și simplu și-a „făcut meseria”, postulează Arendt, iar asta a dus la uciderea a 6 milioane de evrei.  

Pe Justina Bandol o preocupă de când se știe problema răului — „mai concret: a cruzimii, lipsei de empatie, răutății pe care o pot manifesta oamenii unii față de ceilalți, mai ales la nivel colectiv”. Evită să facă apel la argumentele etnopsihologiei, față de care are multe rezerve, și care ne-ar da un răspuns (prea) simplu: „un popor e mai nebun ca altul”. Și nici nu trasează paralele între fanatismele pe care le vede în jurul ei și crimele comise în război de armata rusă. „Vedem ură, vedem linșaje mediatice, vedem lipsa de toleranță față de diferite culturi minoritare și de grupuri sociale sau sexuale, etnice și așa mai departe. Dar niște lucruri din acestea în care mergi mult peste ceea ce este necesar să faci într-un război... S-a depășit o limită și încerc să înțeleg care este limita aia? Ce o dă, cum o definim și ce ne poate face să mergem dincolo de ea? (...) Suntem și noi oameni, așa cum și soldații care fac așa ceva sunt tot oameni. Și atunci, mă întreb: eu, sau cei de lângă mine, sau cei din jurul meu, în ce condiții am putea ajunge să facem vreodată așa ceva?” E o întrebare care, pentru ea, s-a acutizat de la începutul războiului. Când stăm de vorbă, încă nu i-a găsit răspuns.

A doua chestiune care o preocupă e cum poate o „mare cultură” să comită genocid. („Nu vreau să intru în polemica asta, dacă e sau nu genocid. E clar un fenomen de masă, cel puțin la nivelul unor unități militare și al unor localități.”) „Din câte știu eu, doar nemții și rușii sunt niște mari culturi care au fost asociate cu asemenea atrocități” în istoria recentă a lumii occidentale. 

Deși folosește termenul de „mare cultură” între ghilimele, citează istoria culturală bogată a celor două țări ca să legitimeze formularea. Apoi, zice ea, într-o „mare cultură” vei regăsi expresii puternice ale unor valori umane fundamentale: bunătatea, toleranța, adevărul, frumusețea, înțelegerea între oameni — toate profund prezente în cultura rusă. Și revine din nou și din nou la întrebarea: „Care este locul acestei mari culturi în viața și în mentalul unui popor contemporan? Are vreo influență? Ce importanță are pentru felul în care funcționează poporul respectiv? Care este relația dintre elitele care produc această mare cultură și restul poporului? Și care este relația dintre modul în care se se promovează și se perpetuează această cultură și între reprezentanții ei și structura socială a populației? (...) Faptul că în societatea rusă există o susținere atât de puternică pentru președinte și războiul pe care îl poartă [mă face să] mă întreb: ce se întâmplă cu toate valorile acelea promovate și despre care te aștepți, de la o mare cultură, să fie asimilate într-o anumită măsură de populație?” 

Își amintește ce i-a spus Cosmin Popa, istoric cu studii la București și la Moscova, specializat în istoria Uniunii Sovietice și a comunismului european. „Cultura și intelectualitatea rusă sunt straturi superficiale, la suprafața poporului, care nu au avut niciodată influență în mase.” Sigur, cultura de mase în Rusia, fie că vorbim de vremea țarilor sau de cea a lui Putin, a vorbit întotdeauna despre supremația națiunii ruse. Sprijinul acordat de stat culturii a sporit în timpul lui Putin, pe fondul creșterii economice a țării, chiar și atunci când era, de exemplu, vorba de filme care criticau mai mult sau mai puțin voalat regimul. Casa Rusă, echivalentul institutelor culturale occidentale, există și e în continuare activă și în România.

Și atunci, dacă statul face ce știe el mai bine, dacă nu putem cuantifica influența culturii înalte, nu ne rămâne decât să urmărim vocile individuale. Pentru Justina Bandol, acestea sunt, firește, cele ale scriitorilor ruși. Unii, spune ea, au reacționat rapid și fără echivoc. („Ulițkaia a fost extraordinară, ca întotdeauna. Guzel Iahina, iarăși, a reacționat foarte repede și foarte clar.”) Nu toți, însă. „Unii se se limitează la Vrem pace. Sigur. Așa spun și rușii care îl susțin pe Putin.” La mulți a văzut „exprimări cam cum vorbeam noi pe vremea comuniștilor. Voalate”. Deși nu se îndoiește că și aceia sunt împotriva războiului și nu vrea să judece pe nimeni, o irită cei care nu spun lucrurilor pe nume. „Vorbesc metaforic, postează citate sau ce-a mai zis nu știu cine. Am simțit nevoia de mai mult.”  

A găsit curaj în jurnalismul rus de opoziție, pe care îl califică drept admirabil. „Unii jurnaliști joacă rol aproape de sociologi, politologi, psihologi, ce vrei tu, în condițiile în care acolo realmente nu se poate spune adevărul. Acum cu atât mai puțin - și probabil curând din ce în ce mai puțin.” 

Un exemplu de asumare pentru Justina Bandol rămâne tânărul scriitor Grigori Slujitel, al cărui roman, Zilele lui Savelie, l-a tradus în 2019 pentru Humanitas. Fiindcă rezonase mult cu romanul lui despre Moscova, dar și pentru că avusese o relație bună cu el în timpul traducerii, i-a scris la începutul războiului. Simțea nevoia să vorbească cu cineva de acolo. 

Într-un schimb de emailuri, acesta i-a spus: „Noi, acum, îi concurăm cu succes pe nemți în al Doilea Război Mondial”. A adăugat că Rusia primește de la Vest ceea ce merită și că ceea ce se întâmplă e un coșmar, care îi dă sentimentul că rușii sunt blestemați. A afirmat răspicat că „nu există nici un strop de adevăr în ceea ce se vehiculează în media rusească”. A spus lucrurilor exact pe nume, fără niciun fel de ascunziș, de oscilații. A spus că are o admirație extraordinară față de curajul ucrainenilor și față de președintele lor și că are prieteni acolo pentru care trăiește fiecare moment. Și că ucrainenii clar vor câștiga acest război, într-un fel sau altul. Iar cu Rusia, Dumnezeu știe ce-o să se întâmple. A făcut, pe de o parte, acest diagnostic foarte exact. El este limpede, din punctul meu de vedere, de partea adevărului și, pe de altă parte, a spus o într-un fel care mie mi-a dat de înțeles că își iubește foarte mult țara. Nu am simțit niciun pic de ură în ceea ce spunea față de Rusia, niciun pic de dispreț — doar o profundă suferință și disperare și groază față de ceea ce pândește Rusia. Sentimentul acesta al tragediei abătute asupra țării sale și poporului său, în condițiile în care țara sa a provocat o tragedie cumplită asupra altei țări.”  

Și-ar fi dorit să vadă asta la mai mulți scriitori, mai ales la cei pe care îi admiră sau pe care voia să-i traducă, dar la care a renunțat, deși le apreciază în continuare textele. „Pentru mine a fost și este dureros ce am făcut. Nu pot să spun nici acum că m-am vindecat. Este un fel de rană pe care mi-am provocat-o. Dar nu am ce să fac. Trebuie să mă împac cumva. Poate să înțeleg mai bine cât de mare este în rândul oamenilor de cultură, și nu numai, susținerea pentru ceea ce se întâmplă.” 

De aici, discuția ajunge inevitabil la cât știe (sau nu) populația rusă despre război, precum și la noțiunea de responsabilitate colectivă. Justina Bandol îl parafrazează pe celebrul psihiatru austriac Viktor Frankl, supraviețuitor al lagărelor naziste, care după război a scris și a susținut multe conferințe „despre sentimentul de gol pe care îl poți avea după o asemenea tragedie. Ca membru al unui popor care a adus atâta suferință altor popoare și sieși, cum mai abordezi viața?” Mulți austrieci au încercat să se disculpe, spunând că nu au știut ce se întâmplă în lagăre. Replica lui Frankl a fost că, într-adevăr, n-au știut - dar nici nu au vrut să știe. „Același lucru se întâmplă și acum. Nu mai faci diferența între adevăr și minciună. La urma urmei, o minciună, dacă o tot repeți și o tot repeți și nu lași, cum se întâmplă acum în Rusia, deloc alte păreri să se audă suficient de tare, dacă le tot înăbuși, oamenii ajung să creadă minciuna respectivă. Deci chiar dacă, într-adevăr, au fost decizii asupra cărora tu, ca simplu individ nu ai influență, există responsabilitate colectivă.” 

„Responsabilitatea este ceva ce poporul rus ar trebui să-și asume pentru ceea ce se întâmplă. Poporul și, poate în primul rând, reprezentanții lui, ai elitelor de orice fel”, spune Justina Bandol, după care adaugă că nu ii s-a mai întâmplat de multe ori să plângă atât de des cum a plâns de când am început războiul. „Ireal” e cuvântul asupra căruia ne oprim împreună. 

Este o suferință pe care nu putem să nu o simțim. Nu se poate să n-o simți.” 

Epilog

La începutul lunii iunie, Justina Bandol și-a anunțat demisia din cadrul editurii Litera, unde lucra de zece ani ca redactor coordonator. 

Cu aproximativ o lună înainte, postase din nou pe subiectul traducerilor din rusă, de data cu sentimentul că a ajuns „la niște concluzii, la un echilibru”. O bună parte din postare reia ideile de pe finalul discuției noastre: că nu o impresionează mitologia „sufletului rus”, deși apreciază în continuare „realizările remarcabile ale culturii ruse” și continuă să iubească limba rusă. Că nu îi condamnă pe toți rușii, dar îi înțelege pe cei care o fac. Că, deși nu e rusofobă, n-o să-i mai traducă pe rușii care nu s-au delimitat clar de acțiunile regimului putinist. („Simt că datorez asta tuturor ucrainenilor care au avut, au și vor avea de suferit de pe urmă acestui război nenorocit.”)

Încheierea postării merită să rămână aici, ca o coda necesară pentru un viitor final al războiului. Și ca să nu uităm că el continuă și astăzi, deși îi percepem acum diferit temperatura.

„Cu excepția problemei reparațiilor de război și pedepsirii celor care pot fi judecați de tribunale internaționale, chestiunea vinovățiilor mi se pare că va trebui cumva rezolvată la nivelul societății ruse – în decurs de ani și zeci de ani, firește – pur și simplu pentru că altfel această societate va rămâne o veșnică amenințare pentru ea însăși și pentru lumea întreagă (un scenariu, de altfel, foarte posibil). Cred că e important, pentru cei ca mine, să contribuie cât și cum pot la o percepție corectă, realistă asupra Rusiei (inclusiv prin critici și condamnări! dar și prin prezentarea a ceea ce este demn de respect și admirație) și poate, în măsura posibilului, la sprijinirea a ceea ce este bun și valoros în ea. Mai cred și că, în primul rând, trebuie să fim toți solidari cu Ucraina în aceste zile cumplite. (...) 

 

Lecția poate cea mai importantă pe care am învățat-o de pe urma acestui război a fost că trebuie să fim cu mintea mult mai trează la ce se petrece în jurul nostru. N-am fost apolitică, dar acum am devenit mult mai conștientă de fragilitatea și capcanele democrației și de ceea ce o amenință, și dinăuntru, și din afară. Suntem cu toții, într-un fel, responsabili de supraviețuirea ei, mai ales, în România, noi românii. Și, legat de asta, rămâne, pentru mine, că subiect de reflecție pe termen lung problema rostului pe care îl are cultura (în special cultura umanistă) în viața noastră cotidiană, în lumea de azi, și problema a cum sunt încă posibile atrocități ca la Bucea în Europa secolului XXI.”

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK