Film / Rusia

Du-mă în spațiu

de Victor Morozov

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 26 aprilie 2022

A trebuit să trecem de jumătatea lunii aprilie pentru a descoperi primul mare film distribuit pe ecranele românești în 2022: „Gripa lui Petrov”, de Kirill Serebrennikov.

Bag mâna-n foc că cine vedea în 2016 (M)uchenik, filmul lui Serebrennikov despre un adolescent tripat pe ortodoxism, nu intuia câtuși de puțin că realizatorul său avea să se transforme la scurtă vreme în cel mai interesant cineast rus al momentului. Serebrennikov i-a uimit pe mulți cu următorul său efort regizoral, Leto (2018), despre care nu mă mai satur să repet că rămâne una dintre cele mai emoționante evocări ale anilor sovietici. Omul a revenit anul trecut, tot la Cannes, cu Gripa lui Petrov, o tărășenie radical opusă față de Leto: nu un film fără emoție, ci un film în care emoția gâlgâie din toate direcțiile, distribuită fără măsură și fără rușine, ca o tiflă sublimă dată cinemaului cuminte și „rezonabil” care acaparează azi prim-planul. Dimpotrivă, Serebrennikov face aici pariul zvâcului de neoprit și al unei furii ce-și dorește să fie urlată pe toate acoperișurile, într-un film liber, care nu simte nevoia să dea socoteală nimănui. De altfel, Gripa lui Petrov nu e „despre” nimic, dar în mișcarea sa febrilă îmbrățișează totul, de la vis la rutină, de la poezie la nervi și draci, de la Ekaterinburg (locul prea real în care ne-aflăm) la Baikonur (orizontul spre care visam cândva). „Troleibuz albastru, du-mă în spațiu”, cântă un bard improvizat într-o sufragerie plină cu oameni. Ce lecție frumoasă și necesară, aceea a unor imagini lipsite de sens, care ne reamintesc că filmul nu e mesaj – e fior pe șina spinării și minunăție care copleșește privirea.

S-a întâmplat ceva cu Serebrennikov: pe măsură ce s-a trezit tot mai șicanat de autoritățile ruse, și-a radicalizat arta în numele unei libertăți, unei urgențe greu de anticipat. Leto însemna deja un pas hotărât în decorul contra-narațiunilor, de unde cineastul putea să deranjeze hegemonia istoriilor univoce, toate la fel și toate povestite din avion, despre ce-a însemnat traiul în Leningradul optzecist. Aici am luat contact pentru prima dată cu atenția lui la vibrația texturilor sociale și la jindul secret pentru depărtări al oamenilor încorsetați. Gripa lui Petrov merge și mai departe. Privindu-l a doua oară și admirându-i dezinvoltura tușei, nonșalanța față de rateu, bucuria preaplinului, mi-a venit în minte o vorbă a criticului Serge Daney, care spunea că „dacă cinemaul ar fi o artă”, atunci „artiștii cinemaului, aidoma pictorilor sau sportivilor, n-ar tolera să lase să treacă și-o zi fără să facă (măcar în gând, măcar în vis) gesturile meseriei lor.” Serebrennikov nu doar că pare să fi muncit cu abnegație (a coordonat turnajul din arest la domiciliu) – înșiși gândul și visul, care s-au hrănit cu fantezia sa creatoare și au dat rezultate vizibil nerontunjite, par să ne fie restituite, în Gripa lui Petrov, de-a lungul a două ore și jumătate de fabulă inflamată (pentru că totul îi servește pentru a exploda), gripată (pentru că îi repugnă linearitatea banală) și inconștientă (pentru că ne trimite prin teritorii neumblate, fără teamă de prost-gust sau exagerare).

Sunt multe straturi în film, și toate circulă prin mintea delirantă a acestui bărbat (Semion Serzin) atins de filoxeră, care hălăduiește de nebun prin oraș și intră în tot soiul de peripeții rocambolești. Să le descuamăm ne-ar lua prea mult și ar transmite prea puțin din efectul halucinogen atins de film. Atenție, totuși: Gripa lui Petrov nu e nici pe departe un film care funcționează 100% – are o încredere poate prea mare în ideea că totul merită inclus. Dar probabil că această voluptate a șutului pe lângă, concentrată atât în actul de a șuta (când mulți aleg să dea pasă), cât și în acela de a da pe lângă (când mulți vor să nimerească poarta), e o pildă bună despre lipsa de credibilitate crescândă, în ziua de azi, a unui cinema meșteșugit „ca odinioară”, cu lanț cauzal și poveste care să edifice. Prefer, bunăoară, acest film tuturor încercărilor ficționale nu mai puțin grotești, dar mult mai tradiționale, ale unui cineast precum Serghei Loznița, pentru a spera să înțeleg ceva despre miticul „suflet rus”. Îl prefer pentru că-mi spune, în esență, că nu e nimic de înțeles – și că dacă există un regim reprezentativ propice pentru a da seamă de-acastă neputință, atunci e acela al haosului. Altminteri, ne putem amuza mult și bine extrăgând din agitația orchestrată de Serebrennikov mici secvențe de lumină: îmi place să cred că scena în care soția lui Petrov (Chulpan Hamatova) tăbară cu cuțitul pe un muncitor din uzină, într-un peisaj flancat de blocuri socialiste, după ce în prealabil îl văzusem alături de colegi ieșind pe poarta locului de muncă – referință la frații Lumière – e ca un fel de elegie pentru muncitorimea căreia i se refuză până și ancestrala intrare în paradis. Dar e posibil ca asta să fie doar în capul meu. Important nu e ce „zice” Serebrennikov, care a înțeles de mult că imaginile nu sunt „de citit”, ci de privit – important, ca să parafrazez un filosof, e ce traiectorie reușesc imaginile sale să traseze în imaginația fiecăruia. 

Există și lucruri mai solide pe care le putem extrage din film. O sensibilitate, de pildă. Adaptat după o scriere de Alexei Salnikov, Gripa lui Petrov aruncă în scenă o predilecție pentru lucrul cu extremitățile întunecate ale literaturii rusești contemporane, care se scrie cu sânge și dezgust, violență și vână destructivă, într-un jet puternic de protest împotriva cosmosului. De unde și senzația neașteptată de nod în gât pe care o provoacă schimbările bruște de viteză ale poveștii, ca atunci când dă buzna peste noi o secvență din copilăria protagonistului, pe când acesta avea vârsta fiului său. Procedeul o fi el cât se poate de prozaic – o cameră subiectivă care imită tendința lucrurilor de a veni înspre copil, și nu invers, plus o melodie de Inna Volkova pe fundal –, dar rezultatul e aproape copleșitor, atâta vreme cât înțelegem resortul momentului. Căci ce se joacă aici nu e doar un nou giumbușluc formal, ci un fel de act care despoaie mizanscena lui Serebrennikov și o reduce la noțiunea de fascinație copilărească pentru tot ce-i în jur. Copilăria e, atunci, acea stare a cinemaului dornic să se dezică de reguli și să accepte provocarea de a privi totul cu ochii celui pentru care nimic nu a căpătat contururi fixe, raționale, ci se prezintă într-un fel de mișcare existențială perpetuă.

Totul e bun pentru a aprinde o licărire – cinefilă, estetică, politică – în Gripa lui Petrov. Într-o secvență ieșită din filmele postapocaliptice, tatăl conduce spre spital pe o viforniță teribilă, apoi se împotmolește, iar fiul său se înalță la cer, în lumina unui OZN; consecință: totul a fost un vis. În alta, o discuție „despre lume și viață” sfârșește printr-un suicid absurd și o explozie arătoasă. Jumătate de oră, spre final, e în alb-negru și povestește un incident legat printr-un fir foarte subțire de biografia protagonistului nostru. De la gore oniric la SF de trotuar, filmul nu e niciodată sătul de experiment, iar această calitate a agasat pe mulți. Dar tocmai latura sa de obiect care vrea mereu mai mult și mai mult ar trebui să-l recomande drept instigator, pentru oamenii de oriunde, spre a pune mâna pe cameră. Vitalitatea filmului e nesperată – el trebuie luat ca o vrajă fără frontiere. Serebrennikov, care își împarte timpul între teatru și cinema și a reînceput de curând să circule prin Europa (acum câteva săptămâni arbora, în Paris, un tricou pe care scria „Sting televizorul!”), e din nou prezent în competiția de la Cannes. Abia aștept să văd ce-i mai poate imaginația.


 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK