Film

Două filme de văzut la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest

de Victor Morozov

Publicat pe 23 octombrie 2021

Ca în fiecare an de ceva vreme încoace, toamna, la noi, e buluceală la filmele de Cannes. Pentru multe dintre ele, din păcate, e practic singura ocazie în care pot fi văzute pe ecran mare aici, între Dâmbovița și Târnave. Și, cum însăși ideea recomandărilor nu prea-și mai are sensul în acest caz – vizionați cât de mult puteți, căci biletele se epuizează rapid! –, am închis ochii, am pus degetul pe harta selecției și m-am oprit în dreptul a două nume: cel dintâi a primit ovații în unanimitate din partea criticii, cel din urmă a divizat avizații, dar încă „se ține”.

Drive My Car (Ryusuke Hamaguchi, Japonia) – rulează pe 24 și 26 octombrie

Când am ieșit din sală după cele trei ore cât ține Drive My Car, senzația era difuză: știam că văzusem un film foarte bun, dar deja uitasem cu ce anume – cu ce imagini, sau evenimente, sau gesturi – îmi ocupasem timpul. Filmul e ca o rondea găurită de șvaițer, plină de micro-incidente a căror sumă, în cele din urmă, dă zero, și între care Hamaguchi se amuză să introducă pasta moale a unor cadre fără elice, care există doar pentru a adăuga filmului o respirație în plus. În aceste cadre vedem, cel mai adesea, un SAAB roșu și lucios parcurgând în sus și-n jos încrengătura de șosele din metropola japoneză – și cam atât. Arta lui Hamaguchi – care, în cele mai bune momente ale sale, funcționează printr-o economie sustractivă – s-ar putea să nu fie mai mult decât o suită de peisaje molcome, în interiorul cărora se impune ca o evidență această pată de culoare pe patru roți, chemată să bulverseze discret un bloc de spațiu-timp imuabil. Iar dacă mașina respectivă ajunge, cu timpul, să fie personaj și nu plasare de produs, e pentru că Hamaguchi nu vâră lucruri în moaca spectatorului, ci le permite să se desfășoare lin, ca un ghem descâlcit al realului care alunecă la vale.

Drive My Car (după Haruki Murakami) e despre un regizor chemat să monteze un spectacol în mai multe limbi după Unchiul Vania al lui Cehov, undeva la un teatru de provincie. Cu paralela dintre Hamaguchi și Cassavetes s-a operat mult și adesea în pagubă, dar cum să nu ne gândim la acel mai puțin cunoscut film cassavetesian care e Opening Night (1977), cu o Gena Rowlands magnifică și captivă în ghearele nebuniei chiar înaintea unui spectacol pe Broadway? Dacă însă Hamaguchi se joacă cu raporturile dintre cinema și teatru sau cu demonii omului, forcing-ul său psihologic sau estetic e aproape inexistent; motorul regizoral e la turație minimă, într-o stare continuă de inaparență, eliberând în aer aburul unui mister abia discernabil. E nevoie de două ore bune pentru ca filmul – care până atunci a construit răbdător și maniac o tărășenie destul de vagă, ca o rachetă spațială din care cad încet-încet segmentele fuselajului – să pornească mașinăria revelațiilor, aruncându-se mai cu îndârjire într-o serie de interacțiuni umane care destabilizează lumea.

Și-apoi apare această scenă în care trei oameni – regizorul, șoferița lui și actorul principal al piesei – rulează noaptea în mașina roșie, aruncându-și în fine armura de pe ei și vorbind pe șleau, cu voce șoptită. Deflagrație minimă, mătăsoasă și distrugătoare ca bătaia de aripă a fluturelui. Atunci montajul declanșează un cadru plutitor cu mașina care avansează lent printr-un tunel puternic iluminat, urmat de un cadru filmat din unghiul opus, cu becurile portocalii ale tunelului lăsate în urmă și cu lumea întunecată de afară, în care am pătruns la loc, pe ploaie torențială. Tăietură, e din nou zi, vedem mașina de departe – același punct roșu rătăcit prin peisaj –, iar în jur e plin de zăpadă. Habar n-am dacă secvența chiar arată așa, sau dacă nu cumva am visat, iar impulsul vedeniei s-a ocupat de restul, ca să nu-mi dea cu virgulă. Cert e că Hamaguchi se-arată mereu pregătit să atingă clipa de grație, chiar dacă trebuie să pună în slujba ei efortul colosal al unui tocilar neînzestrat, nevoit să muncească de două ori cât talentatul clasei. Dar cu siguranță a meritat așteptarea.

The Worst Person in the World (Joachim Trier, Norvegia) – rulează pe 25, 29 și 31 octombrie

Într-o cinematografie națională fără nume sonore, Joachim Trier s-a impus ca port-drapel al imaginilor cu timbru norvegian trimise pe adresa Cannes-ului. În 2012, Trier regiza Oslo, August 31st, o poveste crepusculară despre un tânăr care se luptă cu adicția și decide să strige: „terminus, toată lumea coboară din vagoane!” Descoperind de-atunci și Reprise, debutul din 2006, lui Trier i s-a pus ștampila unor așteptări deloc băftoase, care-i cereau să vorbească în buclă despre tineri middleclass ce se confruntă cu deziluziile artei, prieteniei, capitalismului, pe fundalul unui Oslo branșat și petrecăreț. Filmul din 2012 era fără cusur: secvența aceea lungă, care pornește dintr-un bar, apoi continuă pe străzile goale ale orașului adormit, prinde zorii albăstrii într-o piscină la marginea lumii și sfârșește într-o casă demobilată, e o mostră de virtuozitate în mic, ce ascunde promisiunea unei priviri regizorale de mare finețe. (Filmul a și beneficiat de un studiu amplu scris de Ionuț Mareș în cadrul proiectului Éducation à l’image.)

Scenă din filmul „The Worst Person in the World"

În fine, unde vreau să ajung cu asta: promisiunea aceea a rămas doar atât – o promisiune. De-atunci, Trier pare să trăiască în umbra acelui film, născocind după lumina finalului de vară pe care nu a mai dibuit-o niciodată. Nici măcar cu prețul unei reîntoarceri la sursă – la tinerime, la orașul duduind de posibilități, la o formă de realism bruscat de tăieturi „stângace” –, care face ca The Worst Person in the World să aibă aerul unei regăsiri, dar și al unui impas. Dăm din nou peste panoplia de ticuri trieriene, ca un soi de politică a autorului la firul ierbii, gata să ofere bucurii primitive cinefililor, atât la bine, cât și la greu. Există unele lucruri pe care Trier le face foarte bine (sfâșierea produsă de finalurile de orice fel, de pildă), altele pe care credeam că le face bine, dar între timp s-au oxidat (electricitatea cam căznită dintre doi oameni care constată că se iubesc), și altele, în sfârșit, care nu-i ies deloc (ciudatele încercări de a ridica de la sol o poveste bine ancorată, prin recursul la fantezii ușurele).

Protagonista filmului e Julia (remarcabila Renate Reinsve), care caută să-și construiască o viață frumoasă dând un iubit pe un altul, dar neștiind prea bine dacă a avut dreptate sau nu. De-am fi binevoitori, am putea găsi în ea un aer de eroină emancipată a anilor 60 – cea mai neinspirată idee a filmului e de altfel împărțirea pe 12 capitole, după modelul filmului godardian Vivre sa vie, dar fără grația sa –, iar insistența lui Trier de a-i urmări pașii, încrezător în delicatețurile neperisabile ale sufletului, e salutară. Am mai spus undeva, însă, că marele atu al lui Joachim Trier este de fapt acest actor pe nume Anders Danielsen Lie, un soi de alter-ego regizoral care, cu privirea lui căzută, cu zâmbetul lui melancolic, a acompaniat devenirea artistică a cineastului, luminându-i parcursul cu o prezență greu scenarizabilă. Per total, The Worst Person in the World nu e vreo revelație, dar persist în a considera orice film de Trier ca pe-o idee bună. Iar impresia reîntoarcerii „acasă” e un sentiment care ticăie autentic în toți acești proto-mileniali cărora Trier li se adresează, de ambele părți ale ecranului.

FOTO main: Scenă din filmul „Drive My Car”
 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK