Viață&co / LGBT

Un limbaj care să ne cuprindă pe toți

de Andra Amber Nikolayi, ilustrații de Andreea Clar

Publicat pe 14 iulie 2021

Ce ne spune limba pe care-o folosim în fiecare zi despre modul în care privim lumea? De Ziua Internațională a Persoanelor Non-Binare, o invitație la reflecție despre nevoia unui limbaj inclusiv, care să reformeze felurile tradiționale de a oglindi genul. 


Mi-a luat foarte mult timp să încep sa mă simt confortabil în propria piele. Am fost un copil ciudat și singuratic, senzație care nu a dispărut complet nici când m-am mutat din provincie în capitală, nici când am locuit în alte metropole europene. Deși m-am aflat mereu în medii artistice și queer, abia în ultimii ani mi-am dat seama că unul dintre principalele lucruri care stătea la baza acestei deconectări pe care o simțeam atât față de societate, cât și față de propriul sine, era legată de identitatea de gen. Nu simțeam că aparțin cu totul nici femininului, nici masculinului.

Am început să-mi pun întrebări despre asta cândva după ce am revenit în București de la Paris, unde studiasem la masterat. Probabil și pentru că după atmosfera diversă și non-conformistă de la Beaux Arts, revenirea în România ultra-patriarhală, cu femeia la cratiță și bărbatul la uzină, a fost un șoc cultural.  Declicul meu a fost o combinație între reevaluarea propriei relații cu corpul, în urma a două incidente dintr-o relație abuzivă care m-au dus de două ori la urgență, și o pereche de pantaloni de baschet de băieți găsiți într-un second hand. 

Genul, de altfel, este ca o serie de haine pe care le tot încerci și vezi că nimic nu ți se potrivește. Abia mai târziu ajungi să îți croiești tu singur haine în care te simți bine. 

 În timp ce conceptul de femeie mi se părea restrictiv, nici cu cel de bărbat nu mă identificam complet. Probabil mama mi-a rezumat cel mai bine identitatea ca „unisex”. Dar în momentul în care am început să-mi exprim în mod direct dez-apartenența la genul feminin, totul s-a schimbat. Așa am început sa mă familiarizez cu ideea de identitate non-binară, care susține existența unui spectru de gen, mult mai nuanțat decât binomul masculin/feminin. Acest lucru poate însemna identificarea cu anumite trăsături feminine, masculine sau câte puțin din ambele. Sau poate însemna alternarea între o limită sau alta a spectrului (genderqueer) sau respingerea completă a conceptului de gen (agender). 

Am început timid să-mi asum identitatea non-binară cu o schimbare de pronume în descrierea profiluluil de pe Twitter. După Twitter, am învățat folosesc și-n viața reală pronume și cuvinte neutre. Astfel, în încercarea de a-mi exprima autonomia, am început să le cer celor din jur să mă privească în felul în care mă văd eu. De exemplu, în loc de „el” sau „ea”, mi-am rugat prietenii să-mi spună „Amber” sau „Andra” atunci când se referă la mine la persoana a treia și să evite expresii precum „ce fac fetele?”.

Cum majoritatea prietenilor din acea perioadă erau ori străini anglofoni ori români crescuți pe internet, cu care oricum vorbeam foarte des în engleză, am putut să trec destul de ușor de la she (ea) la they/them, folosit la plural, atunci când identitatea nu este cunoscută sau este omisă. Însă, ca orice persoană care-și interoghează locul pe spectrul genului, mi-am dat seama repede că un limbaj inclusiv nu se limitează doar la pronume, ci se extinde la o întreagă serie de cuvinte care exprimă genul. În română, formule de adresare ca „dragă”, „drăguțo”, „păpușă” sau „domnișoară”, de exemplu, fac parte dintr-un limbaj puternic conotat feminin, la fel cum „măi, băiete” e o marcă tipic masculină. 

Inițial, am abordat o regulă similară celei după care funcționează genul neutru la substantive, alternând între masculin și cele la feminin. Pentru a evidenția dez-apartenența la „feminitate”, am ales mai mult apelative masculine. Mi se păreau discordante cuvinte ca „femeie”, dar eram ok cu „fată”, în felul în care și unii bărbați gay își spun între ei „tu, fată!”. Doar că, în momentul în care alte persoane îmi vorbeau la feminin, mi se părea că mă limitează și mă privesc de parcă nu s-ar fi schimbat nimic. Așa am ajuns să prefer ca prietenii să spună „Da, așa e Amber, mai sensibil”, deși eu ziceam uneori „Da, așa e, sunt mai sensibilă”. 

Apoi început să le cer tuturor să-mi vorbească la masculin, doar că nici asta nu mi s-a părut o variantă satisfăcătoare, deoarece nu mă identific complet nici cu identitatea masculină. Am decis în cele din urmă să-mi folosesc numele ca pronume. Probabil nu cea mai elegantă soluție, dar la urma urmei e o găselniță destul de isteață. În loc să zici „M-am văzut cu Ana și am mâncat pentru că ei îi era foame”, spui „M-am văzut cu Ana și am mâncat pentru ca Anei îi era foame”. A fost un lung proces de experimentare, dar care mi-a arătat că anumite persoane vor să facă un efort lingvistic pentru ca alții să se simtă confortabil. 

***

Deși limba este un organism în continuă schimbare, apariția unui nou tip de limbaj este un proces care necesită timp, mai ales când avem de-a face cu o propunere atât de radicală cum e neutralitatea de gen într-o limbă în care totul se învârte în jurul acordurilor de gen, de la substantivele comune care ne alcătuiesc lumea, la identitatea oamenilor din jur. Fără să vrem, genul conține o serie de prejudecăți implicite, fie ca vorbim despre un medic sau o pisică. Limbajul neutru de gen propune o raportare la societate dincolo de aceste preconcepții.  Adoptarea unui nou fel de a vorbi, care nu ține cont de gen, nu este importantă doar pentru persoanele non-binare, ci face apel la o reformă culturală a felului în care ne raportăm la societate. Un astfel de limbaj ne invită să ieșim din dihotomia masculin/feminin și să deprindem un mod mult mai nuanțat de a privi. Ideea unei societăți perfect egalitare este evident idealistă, însă exercițiul de a căuta un limbaj neutru și inclusiv scoate în evidență tocmai aceste presupoziții pe care altfel le-am fi ignorat, fiind atât de puternic înrădăcinate în obișnuințele noastre culturale.  

În 1969, scriitoarea Ursula K. Leguin publica The Left Hand of Darkness, un roman în care imaginează o societate extraterestră, unde identitatea de gen fluctuează periodic și se manifestă doar în perioade definite. Cam toate operele autoarei sunt mai degrabă experimente mentale, care imaginează societăți posibile, unde sunt rescrise diverse reguli considerate fundamentale. The Left Hand of Darkness a pornit de la ideea unei societăți unde nu există bărbați și femei, ai cărei membri posedă în schimb atribute emoționale și fizice ale ambelor sexe. Ea îi definea ca ambisexuali, deși caracteristice sexuale secundare se manifestau doar în perioadele ciclice de seducție. Cartea a fost primită la vremea ei ca o revelație în cercurile feministe și încă reprezintă un exercițiu inimitabil în felul în care privim relațiile de gen. În ciuda caracterului său revoluționar și a premisei inclusive, criticile aduse cărții s-au referit atât la modelul său binar de a privi genul, dar și la faptul că locuitorii planetei Gethen erau descriși și prezentați, la bază, ca o prezență masculină.

În ultimii ani, am început să vedem în discursul dominant tot mai multe exemple de persoane care refuză conceptul de gen binar, argumentând că existența a doar două genuri, masculin și feminin, este un construct colonial. De la personaje din filme, la actori, muzicieni sau celebrități din alte domenii, cu toții au adus termeni ca persoană non-binară (non-binary) sau persoană care aderă la nonconformismul de gen (gender nonconforming) tot mai aproape de mainstream. Însă persoane care își asumau o identitate de gen fluidă au existat de-a lungul istoriei. Ne putem gândi la câteva exemple clasice, de la mitul hermafroditului din Antichitate, la împăratul Roman Elagabalus, care se machia și insista să i se vorbească la feminin, sau la Thomas/Thomasine Hall, o persoană intersex din Anglia secolului al 17-lea, care a alternat toată viața între identitatea masculină și feminină. În Asia de Sud concepte ca „al treilea gen” există de milenii, iar cercetătorii descoperind referințe la persoane „cu o a treia natură” chiar și în Kama Sutra. 

În Occident, termeni ca genderqueer sau genderfuck au început să fie popularizați în cercurile activiste gay și lesbiene în anii ’90, pentru a exprima acest noi tipuri de identități. Miza acestor cuvinte a fost în primul rând găsirea unui limbaj pentru cei care explorau dincolo de conceptele fixe de feminin și masculin. Pe măsură ce persoanele transgender începeau să fie acceptate în comunitate, au început sa apară și persoane care, deși nu se identificau neapărat ca transgender, se plasau în afara definițiilor identității de gen.  Dacă luăm cultura drag drept o cale de a răsturna și de a sparge normele sociale ale genului, persoanele genderqueer își asumau rebeliunea față de gen nu doar pe scenă, ci și în viața de zi cu zi. Această cultură presupune asumarea în public a unui rol de gen diferit de sexul biologic al persoanei și este pentru mulți un prim pas către o nouă identitate. Diferența dintre performerii drag, care se „transformă” temporar prin haine, accesorii și machiaj, și persoanele trans și gender non-conforming este dorința de asumare a acestei noi identități în mod permanent.

Dacă în secolul 20 comunitățile queer se întâlneau în principal în diferite organizații locale și foloseau publicații independente, ca fanzine sau reviste dedicate, în secolul nostru explozia Web 2.0 a făcut că acestea să se dezvolte online. Schimbarea a avut un imens efect benefic, fiindcă persoanele din zone izolate sau teritorii unde persoanelor LGBTQ+ riscă să le fie afectate siguranța fizică sau libertatea, au avut acces la informație și s-au regăsit într-un grup mult mai larg. 

***

Când vine vorba de limbaj, comunitățile LGBTQI+ folosesc diferiți termeni pentru a-și exprima identitățile de gen, privite ca o constelație de expresii de gen, și nu unitar, ca un al treilea gen. La fel cum scara Kinsley a revoluționat felul în care privim sexualitatea, conceptul  nonconformismului de gen ne invită să tratăm genul ca pe ceva fluid, nu fixat în biologie. 

Datorită răspândirii sale, a reformelor legate de drepturile persoanelor LGBTQI+ și a cercetării academice legate de aceste comunități, limba engleză a devenit principala limbă a comunității, peste tot în lume. Catalizat de mediul online, limbajul LGBTQI+ evoluează în principal în limba engleză, înainte de a fi adoptat și adaptat de restul lumii. 

Astfel, în ceea ce privește identitatea non-binară, în engleză avem termeni ca agender (persoanele care resping ideea de gen), genderfluid (persoane care alternează între identitățile de gen), genderqueer (persoanele care adoptă sau oscilează între diferite caracteristici de gen), two-spirited (termen folosit în comunitățile indigene pentru cei care se identifică cu ambele genuri) și altele.  

În cercurile queer și feministe de la începutul anilor 2000, folosirea literei „x” la sfârșitul cuvintelor din spaniolă, în locul vocalei de gen specifice, a început să ia amploare ca strategie inclusivă de gen. Cel mai vizibil exemplu este termenul Latinx, care desemnează colectiv comunitățile din America Latină, folosit pentru a înlocui termenii binari ca Latina (feminin) și Latino (masculin). Inițial o preferință în comunitățile queer, termenul a început să ia amploare în jurul anului 2016, fiind acum folosit în mainstream. Reacțiile au fost împărțite, unii membrii LGBTQI+ bucurându-se de acest termen neutru, iar alții criticând perspectivă anglo-centrică, termenul fiind dificil de pronunțat și integrat în vorbirea curentă în spaniolă. În plus, conotațiile queer și politice ale termenului nu erau la fel de dezirabile pentru cei care nu se identifică sau nu vor să fie asociate cu comunitatea queer . 

Adoptarea literei „x” reprezintă un moment care marcat evoluția limbajului neutru de gen în diferite limbi. Undeva prin 2019 am început să observ același tip de abordare și în cercurile activiste de la noi. Prieten, prietenă și prieteni devin prietenx, alături de cuvinte ca tovarășx, iubitx sau leneșx. La început folosit în cercuri restrânse, „x” ca determinant al genului a început treptat să iasă din bula activistă și să apară în special la adolescenți și tineri din generația Z. Înțeleg atracția pentru o soluție de limbaj neutru într-un cadru lingvistic ca limba română, unde genul este atât de prezent. Dar în afara conotațiilor politice, care probabil scapă majorității utilizatorilor, acest tip de folosire este absolut impractic în viața de zi cu zi. Pe lângă asta, nu toate cuvintele din limba română se pretează acestui tratament - de exemplu, în cazul lui bucuros/bucuroasă, acesta devine bucurx sau bucurox? Momentan, x e folosit în principal în scris și pe Instagram, dar mi-aș dori o serie de soluții pentru limbajul de zi cu zi, care pot fi utile în mod real membrilor comunității, și nu doar complacerea într-o incluziune performativă . Da, „x” este politic și semnalează în mod direct apartenența la o anumită comunitate, dar cât de mult ne folosește cu adevărat în afara bulelor activiste? Personal, mă duce mai degrabă cu gândul la Marvel și Professor X decât la cauze militante și este destul de ușor de observat distanța care există între comunitățile queer online și restul populației. 

***

„X” are însă și alte conotații politice. În prezent, există multiple țări care recunosc identitatea de gen non-binară și care au abordat folosirea identității neutre pe documente oficiale, de la actele de identitate, la certificatele de naștere sau pașapoarte. Astfel, în locul căsuțelor tradiționale M/F, acum există opțiunea de „al treilea gen”, marcată cu X. Australia, Germania, Canada sau Danemarca sunt printre exemplele cele mai des citate care acceptă markerul de gen X atât pe actele de identitate, cât și în pașapoarte, iar discuțiile de recunoaștere a acestei opțiuni au loc și în alte țări din Europa. Iar acest lucru e, în felul său, revoluționar. 

Fie că suntem conștienți sau nu, limbajul pe care îl folosim este puternic politic. Până târziu în secolul trecut, limbajul predominant era, peste tot în lume, masculin, atât în ceea ce privește documentele oficiale, cât și anunțurile sau funcțiile administrative. Singurele excepții erau profesiile sau îndeletnicirile considerate specific feminine (florăreasă, educatoare, secretară etc.). Începând cu anii ’70, mișcările feministe de eliberare socială din Statele Unite au început să evidențieze legăturile dintre limbaj și ideologie, dând naștere unei serii de discuții și propuneri pentru un limbaj non-sexist. Acest tip de limbaj își propune să elimine prejudecățile implicite cultivate într-o societate patriarhală, în care gândirea misogină se reflectă nu doar în atitudinile față de ceilalți, ci și în cuvintele pe care le folosim, indiferent că ne referim la profesii, poziții organizaționale sau pur și simplu exprimă preconcepții. Limbajul non-sexist este un element cheie în lupta feministă pentru egalitate. 

Pe parcursul anilor ’80, în limba engleză, de pildă, unele măsuri au fost puse în practică, precum folosirea termenului neutru de person (persoană) în loc de man (bărbat / om) sau schimbarea denumirilor sexiste pentru anumite profesii cu termeni neutri, de exemplu stewardess a fost înlocuit de flight attendant și policeman de police officer.  

În 2008, Parlamentul European a fost una dintre primele instituții care au adoptat un limbaj neutru de gen, publicând un ghid pentru diferite limbi. Strategiile sugerate, grupate pe diferite familii lingvistice, propuneau termeni neutri pentru funcțiile definite până atunci doar la masculin în limbi ca daneza, engleza și suedeza. Însă pentru limbile cu gen gramatical, precum germana, limbile latine sau slave, sugestiile pentru inclusivitate se bazau pe crearea de echivalente feminine ale termenilor existenți și pe folosirea de termeni colectivi, atât la feminin cât și la masculin.  Un exemplu ar fi excluderea titlurilor care denotă starea civilă: în loc de doamna/domnul deputat [nume], să fie scris doar deputatul [nume].

***

România a adoptat între timp sistemul francez, care oferă în formulare și documente oficiale opțiunea de gen feminin între paranteze, strategie preluată și de versiunile în română ale unor aplicații ca Facebook sau Instagram: „utilizatorul este activ/ă”. În grupurile activiste sau queer, exprimarea colectivă la feminin a început să fie preluată ca o alegere politică ce simbolizează alinierea cu lupta feministă.  

Dar pe măsură ce mișcările activiste continuă să militeze împotriva nedreptăților din societate, strategiile adoptate încep să nu mai fie suficiente pentru felul în care aceste cauze evoluează. Modelul feminist inițial începe să nu mai facă față unui prezent în continuă schimbare. Iar în secolul 21, una dintre marile lupte sociale este depășirea modelului colonial de a privi identitatea de gen în termeni binari. După cum arată și numeroși activiști și cercetători din gender studies (studii de gen), ceea ce numim în prezent identitatea de gen (diferită de sexul biologic) este în mare parte un construct social. În sociologie, un construct social reprezintă ceva ce nu există în mod obiectiv în natură, la definiția căruia s-a ajuns în urma interacțiunilor sociale, printr-un consens. Constructul binar al genului este în primul rând o expresie a gândirii occidentale și sunt destui cercetători care au arătat cum multe triburi amerindiene și societăți pre-coloniale utilizau un model mult mai divers al genului. Însă și aceste mici victorii se afla în mod constant sub amenințare, așa cum a fost proiectul de lege de anul trecut care propunea interzicerea oricărei mențiuni a noțiunii de identitate de gen în învățământ, o variantă similară a legii fiind deja adoptată în Ungaria în 2018. 

În romanul Sphinx, apărut în 1986, scriitoarea Anne Garréta imaginează o poveste de dragoste dintre doi protagoniști ale căror identități de gen nu sunt niciodată revelate. Scris în franceză, o limbă care, la fel ca româna, face aproape inevitabilă existența genului, romanul reușește în mod creativ să descrie o relație amoroasă în afară binarității masculin-feminin. În ediția în engleză pe care am citit-o, traducătoarea Emma Ramadan explică diferitele strategii literare folosite de Garréta de-a lungul romanului, de la utilizarea timpurilor trecute, ca imperfectul și perfectul simplu, care nu necesită acordul cu subiectul, la construcția frazelor pentru a evita acordul dintre verb și subiect. Autoarea reușește astfel să creeze mai mult decât un exercițiu stilistic, integrând alegerile formale în motivațiile narative ale personajelor. Astfel, naratorul folosește je (eu) și perfectul simplu, un timp literar care nu necesită acord, întâlnit aproape exclusiv în cultura scrisă. La fel, imperfectul, un timp trecut asociat unei activități repetate, este folosit pentru aceste personaje au fost construite să aibă o rutină, sa repete aceleași trasee și tabieturi. În 2000, Garréta a fost invitată să fie membră a grupului de scriere experimentală Oulipo, creat de Raymond Queneau și François Le Lionnais în 1960, din care face parte și Georges Perec, autorulul celebrul roman La Disparition, scris fără litera „e”. 

După ce am citit Sphinx, am încercat să preiau unele dintre strategiile lui Garréta în propriul limbaj cotidian. Folosesc mai mult verbe și evit adjectivele (am obosit în loc de sunt obosit) sau caut acordul cu alte substantive al verbului (sunt un om liniștit, față de sunt liniștit). Probabil nu este cel mai elegant mod de exprimare, dar mi se pare că acest tip de exercițiu lingvistic îmi oferă mult mai multă autonomie și validare decât utilizarea forțată a acordului cu un gen sau altul. 

Uneori îmi ia mai mult timp să-mi construiesc frazele sau trebuie să folosesc exprimări ceva mai întortocheate, însă în ciuda stângăciei am și o anumită satisfacție când găsesc soluții alternative la un acord evident de gen, chiar dacă cel mai probabil numai eu le observ. De multe ori se întâmplă să și renunț, abandonând ambiția exprimării neutre. Până acum nu m-a corectat nimeni, dar nici nu am primit întrebări legate de acest fel de a vorbi. Singurul moment de triumf a fost când am vorbit cu o altă prietenă trans despre frustrările mele cu vorbirea neutră în limba română. Când i-am împărtășit propria soluție lingvistică, am aflat că și ea făcea ceva similar  deja de câțiva ani. Dar în afara acestei conversații nu am mai întâlnit pe nimeni cu astfel de aspirații. Dintre celelalte persoane non-binare pe care le-am intalnit, majoritatea ori foloseau mult limba engleză pentru a-și exprima mai fidel identitatea, ori preferau acordul cu genul opus celui din buletin. Și practica folosirii prenumelui în loc de pronume, pe care am observat-o prima oară într-un studio de kink din Berlin, mi s-a părut o soluție extrem de simplă și elegantă la lipsa pronumelor neutre în română, iar în continuare mă miră că nu este mai des folosită. 

Mi-aș dori dacă nu un consens în comunitate, măcar deschiderea unui dialog, dincolo de doar folosirea literei x la sfârșitul cuvintelor și refugiul în termeni anglofoni. Pentru mine, dezvoltarea unui limbaj comun, neutru de gen, nu e doar pentru cei din comunitatea queer, ci o revoluție benefică tuturor, care ar putea duce la o lume mult mai inclusivă. Felul în care vorbim este doar primul pas.  

14 iulie 2021, Publicat in Intră la idei /

text de

  • Andra Amber NikolayiAndra Amber Nikolayi

    Andra scrie despre artã contemporanã, muzicã electronicã, societate și felul în care acestea se întrepãtrund. Se ocupa, pânã nu demult, de organizarea de evenimente muzicale și sperã sã revinã pe un dancefloor curând. Queer și ușor antisocial, preferã pronumele neutre (they/them/iel), iar în românã vã roagã sã-i folosiți prenumele ca pronume. Alterneazã între acordurile la feminin și cele la masculin. Rãspunde și la numele de Amber.

ilustrații de

  • Andreea ClarAndreea Clar

    Clar nu e numele ei, dar l-a făcut să fie. Are o colecție de mașinuțe și preferă să deseneze decât să vorbească despre ea. 


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK