Carte / Nobel

Orașul aluneca pe lângă noi. Două poeme de Louise Glück

de Scena 9

Publicat pe 30 iulie 2021

Considerată una dintre cele mai importante voci din poezia americană contemporană, Louise Glück (n. 1943) este autoarea a douăsprezece volume de poezie și a două volume de eseuri. În 2020, Academia Suedeză i-a acordat lui Glück Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru vocea ei poetică inconfundabilă care, cu o frumusețe austeră, face ca existența individuală să fie universală”, fiind abia a 16-a femeie care câștigă premiul, dintr-un total de 117 laureați.

Vă invităm să citiți în avanpremieră două poeme de Louise Glück din volumul Noapte credincioasă și virtuoasă (2014), apărut în Colecția ANANSI. World Fiction, Editura Pandora M, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

„Noapte credincioasă și virtuoasă este un volum al ambiguităților, al eurilor care se dezvăluie în fața oglinzii vaste a nopții”, spune Bogdan-Alexandru Stănescu. „Noaptea este fundalul pe care se desfășoară aventurile intelectuale ale acestor 24 de titluri distribuite în mod egal de-o parte și de alta a poemului Miezul nopții. Eul difuz care parcurge domeniul nocturn este generatorul ambiguităților, pentru că pune la îndoială atât «realitatea», cât și limba menită s-o exprime. Ambiguitatea inițială, a eului care nu se poate desprinde din comunitatea celor plecați pe râul timpului și al nopții, se transferă în omofonii purtătoare de sens și simultan de contrasens. În volum există și unele omofonii care nu au putut fi redate în limba română, precum cea din titlu și din poemul omonim sau polisemii imposibil de redat. Sper însă că am reușit să «echivalez» austeritatea și ambiguitățile de substanță ale volumului.” 

Primul eveniment dedicat ediției în limba română a volumului Noapte credincioasă și virtuoasă va avea loc marți, 3 august, începând cu ora 19.00, în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române (str. Nicolae Crețulescu nr. 8), în prezența traducătorului și coordonatorului colecției ANANSI. World Fiction, Bogdan-Alexandru Stănescu, și a poetelor Adela Greceanu, Anastasia Gavrilovici și Domnica Drumea.

 

Fereastra deschisă

Un scriitor mai vârstnic își făcuse obiceiul de a scrie cuvântul SFÂRȘIT pe o bucată de hârtie înainte de a începe să lucreze la povestirile lui, după care lua un teanc de foi, de obicei subțire iarna, când lumina zilei se stingea repede, și comparativ mai mare în timpul verii, când gândirea lui se elibera și devenea asociativă, expansivă ca gândirea unui tânăr. Indiferent de numărul lor, așeza aceste foi goale deasupra ultimei, ascunzând‑o astfel. Abia atunci povestirea i se dezvăluia, castă și rafinată iarna, mai liberă vara. Prin aceste metode devenise un maestru recunoscut.

Lucra de preferință într‑o încăpere fără ceasuri, încrezându‑se în lumină să‑i spună când se termina ziua. Vara, îi plăcea să țină fereastra deschisă. Atunci cum de‑a intrat, vara, vântul iernii în încăpere? Ai dreptate, a urlat el în vânt, asta mi‑a lipsit, această hotărâre și bruschețe, acest caracter surprinzător — Ah, de‑aș putea face asta, aș fi un zeu! Și s‑a întins pe podeaua rece a biroului, privind cum vântul răscolește foile, amestecându‑le pe cele scrise cu cele nescrise, cu sfârșitul rătăcit printre ele.

Miezul nopții

În sfârșit, noaptea m‑a învăluit;
pluteam pe ea, poate în ea,
ori mă purta așa cum râul poartă
o barcă, iar în același timp,
se‑nvârtejea deasupra mea,
împânzită de stele, totuși întunecată.

Astea erau clipele pentru care trăiam.
Eram, așa simțeam, ridicată în mod misterios deasupra
     lumii
astfel că acțiunea era, în sfârșit, imposibilă
ceea ce făcea ca gândirea să devină nu doar posibilă, ci
    nelimitată.

Nu avea capăt. Nu era nevoie, simțeam eu,
să fac nimic. Totul
urma să fie făcut pentru mine, sau mie,
iar dacă asta nu se întâmpla înseamnă că nu fusese
    vorba despre ceva
esențial.

Stăteam în balconul meu.
În mâna dreaptă țineam un pahar de scotch
în care se topeau două cuburi de gheață.

Tăcerea pătrunsese în mine.
Era ca noaptea, iar amintirile mele — erau ca stelele
pentru că erau imobile, deși, bineînțeles,
dacă am putea vedea ca niște astronomi
am vedea că ele sunt focuri nesfârșite, ca focurile
    iadului.
Mi‑am așezat paharul pe balustrada din metal.

Dedesubt, râul licărea. Cum am spus,
totul sclipea — stelele, luminile de pe pod, clădirile
importante iluminate ce păreau a se opri la nivelul
    râului
pentru a porni din nou, opera omului
întreruptă de natură. Din vreme‑n vreme vedeam
bărcile de agrement ale înserării; pentru că seara era
    caldă,
erau încă pline de oameni.

Asta a fost marea excursie a copilăriei mele.
Scurta călătorie cu trenul ce‑a culminat cu un ceai Gala
    pe cheiul râului,
apoi ceea ce mătușa mea a numit promenada noastră,
apoi chiar vaporul ce‑a navigat înainte și‑napoi
deasupra apelor întunecate —
Monedele din mâna mătușii au trecut în mâna
căpitanului.
Mi‑a fost înmânat biletul, de fiecare dată un alt număr.
Apoi vaporul a pătruns printre curenți.

Îl țineam pe fratele meu de mână.
Priveam succesiunea de monumente
mereu în aceeași ordine
astfel încât ne mutam în viitor
trăind recurențe perpetue.

Vaporul naviga în amonte și înapoi.
Se mișca prin timp și apoi
printr‑o inversare a timpului, deși direcția noastră
era mereu înainte, iar carena încontinuu
săpa o cărare în apă.

Era asemenea unei ceremonii religioase
în care congregația stătea
în așteptare, contemplând,
și la asta se reducea totul, la contemplație.

Orașul aluneca pe lângă noi,
jumătate pe dreapta, jumătate pe stânga.
Uite ce frumos e orașul,
ne‑a spus mătușa. Pentru că
era luminat, bănuiesc. Sau poate pentru că
așa scria în broșura tipărită.

După asta am luat primul tren.
Am ațipit des, chiar și fratele meu a adormit.
Eram copii de la țară, neobișnuiți cu asemenea intensități.
Măi băieți, sunteți terminați, a spus mătușa mea,
de parcă însăși copilăria noastră ar fi purtat
o aură a epuizării.
Afară, se auzea strigătul bufniței.

Cât de obosiți eram când am ajuns acasă.
M‑am culcat cu ciorapii în picioare.

Noaptea era foarte întunecată.
Luna a răsărit.
Am văzut mâna mătușii cum apucă balustrada.

Cu mare bucurie, aplaudând și chiuind,
ceilalți au urcat pe puntea superioară
să urmărească dispariția pământului în ocean.

Foto main: Katherine Wolkoff
 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK