Viață&co / Exces

Monstrul hrănit cu rochițe

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 23 iunie 2016

La ediția a 5-a a Pelicam IFF, Lucy Siegle, jurnalistă The Guardian și producătoare a documentarului The True Cost, a încercat să-mi descurce ițele sinistre ale industriei de modă de consum (fast fashion).

Doi băieți, unul de vreo 7-8 și unul de vreo 10-11 ani, trec prin fața unui perete cu fotografiile celor dispăruți în dezastrul de la Rana Plaza, din Bangladesh. Copiii își caută mama, pierdută și ea în cea mai mare catastrofă din istoria industriei de modă.

Pe 24 aprilie 2013, o clădire de 8 etaje s-a prăbușit la Dhaka, în Bangladesh. Clădirea începuse să se crape cu câteva zile înainte. Băncile și magazinele de la parter s-au închis imediat. Patronii fabricilor de haine de la etajele superioare le-au ordonat angajaților să vină în continuare la muncă. În dezastru au murit 1.130 de oameni. Alți circa 2.500 au fost dezgropați vii de sub dărâmături. Produceau pentru Mango, Primark, Walmart, Benetton și alte branduri pe care ți le cumperi de la mall-ul din cartier.

Bangladeshul e departe, dar propriul tău dulap nu-i. Ia oricare trei tricouri dinăuntru. Uită-te la etichetă. Fac pariu că măcar unul dintre ele e produs într-un colț sărac de lume.

Documentar-editorial despre dezastrul de la Rana Plaza (Dakha, Bangladesh, aprilie 2013), realizat de The New York Times.

N-ai bani? Dă-i pe haine.

Când un tricou costă 5 dolari la vânzare, cât crezi că dă brandul ca să-l producă? Asta a început să se întrebe și Andrew Morgan, un tânăr regizor american, după ce a văzut poza de la Rana Plaza în The New York Times. L-a frapat vârsta băieților, apropiată de cea a copiilor lui. Și-a dat seama că nu știe cum funcționează industria asta. Cine e-n spate și cine muncește? Cum scot brandurile profit din prețuri atât de mici? A-nceput să citească și a dat peste To Die For: Is Fashion Wearing out the World?, o carte a jurnalistei britanice Lucy Siegle. A înțeles de la Siegle, care scrie despre consum etic din 2004 și se bate cu monștrii din fast fashion tot de-atunci, că toate marile branduri vând aceeași iluzie. Spun unei lumi cinice, traumatizate de recesiune: „N-ai bani? Dă-i pe haine!” În ziua de azi nu-ți mai dă mâna să-ți iei casă, mașină, sau vreun credit mare - dar e ieftin să fii trendy. Mirajul trendului îl alimentează tot brandurile de mall, de la H&M la Zara și retur. În fiecare săptămână au altă micro-colecție, haine noi. Dar chiar dacă moda se schimbă fulgerător de rapid, tu îți permiți să ții pasul, pentru că, iată!, un tricou costă doar 5 dolari bucata.

Costă doar 5 dolari pentru că e „produs cu sânge”, îți spune documentarul lui Morgan, The True Cost. Mai exact, ți-o spune printre lacrimi o victimă a dezastrului de la Rana Plaza: o lucrătoare în vârstă de 23 de ani care, după accident, a fost bătută pentru că a cerut drepturi pentru ea și colegele ei. O mamă care nu-și permite să-și crească fetița la Dakha, alături de ea.

Ce-ți mai spune filmul: dintre cele 40 de milioane de muncitori care fac haine pe lumea asta, 85% sunt femei. Industria de modă e a doua cea mai poluantă din lume, surclasată doar de cea petrolieră. În 2015, moda a produs peste 3 miliarde de dolari. În Bangladesh, salariul minim în industria textilă a crescut, pe final de 2013, la 68 de dolari pe lună. Asta în condițiile în care în fiecare an se produc circa 80 de miliarde de haine în lume - cu 400% mai mult decât acum două decenii.

„Tricouașele, săndăluțele și rochițele mele îngrașă niște monștri.”

Cu gândul ăsta melodramatic în cap și-un nod în gât am văzut The True Cost la Pelicam IFF. La Tulcea era cald, erau pescăruși și era ediția a 5-a a festivalului de film despre oameni și mediu. The True Cost a fost proiectat în prezența producătoarei Lucy Siegle și a jurnalistei românce Laura Ștefănuț.

La începutul anului, Ștefănuț a publicat o investigație la fabrica de textile din Calafat. A lucrat cot la cot cu „textilistele”, le-a văzut cum leșină la muncă și a aflat că nu sunt plătite cu lunile. La scurt timp după publicare, muncitoarelor li s-a spus că fabrica a pierdut contractul cu Inditex din cauza investigației. Au ieșit să protesteze - nu împotriva patronilor fabricii, ci a reportajului. (Inditex, firma care deține brandurile Zara și Massimo Dutti, a negat că ar fi renunțat la contract, dar că va audita fabrica. Vor să se asigure că totul e-n regulă.)

De la Calafat, înapoi în centrul Tulcei (via Bangladesh). În jur, orașul se strânge ca un laț, ca atâtea shrinking cities din România, dezindustrializate treptat în ultimii 20-și-ceva de ani. Dar în Piața Civică tronează un H&M. Prețurile la pantalonii scurți de săptămâna asta pornesc de la 30 de lei. Și Lucy Siegle se miră de prezența brandului „even in Tulcea! I mean, no offense to Tulcea…” Așa începe jurnalista să-mi descoasă etica hainelor. Capătul firului e aici:

Cadru din documentarul „The True Cost” (r. Andrew Morgan)

Imperiile de modă și armata de ONG-uri mercenare

„Relația presei cu o parte dintre branduri s-a deteriorat grav în ultimii ani. Eu, una, nu-s ONG, nu-mi petrec fiecare zi discutând cu fiecare brand în parte, nu încerc să provoc o schimbare pe calea asta. Dar inevitabil ajung, la un moment dat, să scriu despre un brand anume. Și asta e din ce în ce mai greu, pentru că unele dintre brandurile de fast fashion sunt atât de încetățenite în Marea Britanie, atât de importante pentru economia națională. La noi n-ajunge niciodată alt mesaj, în afară de ăsta: dacă te oprești din cumpărat, moare economia! Nu e adevărat, dar e minciuna care li se vinde tuturor. Și nici nu-i sustenabil. Pe argumentul ăsta, brandurile și-au construit un caz solid. Unele au decis că ele deja sunt lideri sustenabili, nu mai au nevoie să depună niciun efort, gen să instaleze scări de incendiu, să ia toate măsurile de siguranță și să asigure un venit minim de trai, care e incredibil de important, după părerea mea. În punctul ăsta, ne-ar prinde tare bine niște conversații pe bune.

Faza e că, atunci când un brand ajunge să câștige foarte mulți bani, pune o sumă deoparte pentru sustenabilitate. Nici ei nu-s niște monștri, știi? Toți vrem să facem bine și să fim luați de buni. După mine, ce se-ntâmplă în Marea Britanie e că anumite branduri tot aruncă în stânga și-n dreapta cu banii. Toate micile organizații active în zona de etică și sustenabilitate, brusc, o dau pe: «Oh! Pot eu să lucrez cu tine, te rog? Eu, eu, eu, ia-mă pe mine!» Și devine cu-atât mai greu pentru ele să critice brandurile. Practic, le lasă mână liberă. Nu prea mai există multe voci care să zică: «Stai așa. Ai promis aia - n-ai făcut, asta e un bullshit, aia e o minciună!»

Dacă mă întristează brandurile din modă? Da, clar. Dar întrebarea e: le schimbă viețile muncitorilor? Muncitorii nu simt vreo schimbare, nici în buzunar, nici în ce privește siguranța. Pe mine asta mă interesează.

Ajunge să te dezamăgească toată mișcarea. Pentru mine ăsta e cel mai trist aspect la momentul de față. Dar o să-mi treacă și vreau să continui. Pentru că pe mine mă interesează să provoc schimbări reale, sistemice. Mă interesează să schimb viețile muncitorilor în industria de îmbrăcăminte. Dacă mă întristează brandurile? Da, clar. Vai, sărăcuța de mine! Întrebarea reală e: le schimbă brandurile viețile muncitorilor? Mie nu mi se pare. Muncitorii nu simt nicio schimbare, nici în buzunar, nici în ce privește siguranța în muncă sau siguranța locului de muncă. Pe mine asta mă interesează. Evident, generalizez grosolan. Știu că există multe branduri, în special dintre cele mai mici, care produc multe schimbări importante în bine și care demonstrează că nu trebuie să meargă așa lucrurile în industrie. Dar modelul de afaceri al marilor imperii de modă nu lasă loc pentru schimbările sistemice de care avem nevoie.”

Piața liberă (de responsabilități & obligații)

„E adevărat că trebuie să vină schimbări și de la legiuitor. Dar realitatea e că trăim într-o lume cu o piață din ce în ce mai liberă. Nu există prea mare interes să fie reglementată. Alte sectoare economice au fost amenințate cu reglementarea: de exemplu, în Marea Britanie la ora actuală există un demers de genul ăsta în industria băuturilor carbogazoase. Vizează zahărul, pentru că avem o mare problemă cu obezitatea. În sfârșit, după ani de zile de campanii, au apărut voci din rândul legiuitorilor care zic: «Știți ceva, băieți? Chiar trebuie să mai tăiați din zahăr, sau o să băgăm o taxă pe zahăr.» O să fie mai scump să-ți cumperi o băutură cu un conținut mai ridicat de zahăr, decât una sănătoasă. Asta e o schimbare majoră, care strică ploile mișcării pentru o piață complet liberă. Nu le convine, dar e necesar.

Cadre din documentarul „The True Cost” (r. Andrew Morgan): shopping + un munte de deșeuri textile la groapa de gunoi.

Însă, realist vorbind, chiar există șanse să se-ntâmple ceva? Un domeniu în care e posibil să vedem intervenții guvernamentale e cel al deșeurilor. Deja de pe la jumătatea anilor 2000, Franța a început să cerceteze situația hainelor aruncate în gropile de gunoi. Au constatat rapid că nivelul emisiilor de CO2 e mult peste așteptări și mult peste cel al tuturor celorlalte surse. Guvernanții și-au dat, atunci, seama că oamenii cumpără prea multe și le aruncă prea repede. Între timp, noi am început să lucrăm cu niște avocați cu foarte multă experiență. Ei analizează comportamentul unora dintre brandurile astea și urmăresc să vadă dacă îi pot lega de incidentele majore, precum cel de la Rana Plaza. Apoi caută soluții legale pentru anumite comportamente de-ale lor.

Nimeni nu știe nimic despre [cantitatea de deșeuri produse de industria modei]. E un total mister.

Politicile anti-trust sunt o unealtă foarte importantă pentru industria modei. Așa e de mult. Ce e foarte frustrant pentru noi ca jurnaliști, activiști, membri în ONG-uri, consumatori îngrijorați, e că tot n-avem un set complet de date despre cum funcționează industria modei. Până și cercetătorii care analizează datele sunt nevoiți să estimeze cât bumbac se folosește, cât costă o comandă, cât de mari sunt comenzile, despre ce cantități de deșeuri vorbim... Nimeni nu știe nimic despre deșeuri. E un total mister. Tot ce putem face e să estimăm în baza informațiilor pe care le avem de la avertizori. Și cantitatea e, cel mai probabil, enormă. Dar brand-urile spun că n-au nicio obligație să ne dea cifrele exacte. Nici măcar după Rana Plaza, care a fost cel mai mare dezastru industrial din istorie. Ar încălca politicile anti-trust. «Dacă eu îți furnizez ție informațiile, o să le vadă concurența și-o să știe ce fac, bla-bla-bla...» Dintotdeauna am fost de părere că ar trebui să fie obligați să le facă publice. După Rana Plaza s-au constituit comisii parlamentare, atât de gravă a fost problema. Ar trebui să fie forțați să divulge măcar o parte din cifrele astea.”

Soluții legale + mișcări de masă

„Dacă e să vorbim despre soluții legale, avem multe pârghii. De exemplu, putem să verificăm dacă a fost încălcată vreo lege comercială. Poate că sună stupid, dar există prevederi conform cărora, dacă riști să afectezi reputația vreunei țări prin presiuni excesive, poți fi sancționat. Se poate argumenta că anumite branduri au pus presiuni excesive asupra Bangladeshului, să producă din ce în ce mai multă îmbrăcăminte și au afectat, astfel, reputația de producător vestimentar a țării. Într-o oarecare măsură, soluția a funcționat în alte sectoare. Spre exemplu, legea Dodds-Frank din America obligă astăzi companiile de electronice să demonstreze că nu folosesc materii prime din Congo. Poate să funcționeze, chiar dacă nu-i soluția perfectă. Problema e că, după ce se dau legile, marile companii angajează o cârcă de avocați, ca să demonteze argumentele legale împotriva lor! Practic, efectele nici nu mai ajung la muncitori, ajung doar la avocați.

Cadre din „The True Cost”: lucrătoare din Bangladesh și o defilare de modă.

«Nu, nu sunt deloc mulțumită de informațiile pe care mi le oferi! Și nici de hainele pe care mi le vinzi, pentru că nu-mi dai nicio garanție că-s făcute în condițiile la care mă aștept eu!»

Deci rămâne întrebarea: ce-ar putea să schimbe lucrurile? Și ce credem noi c-ar face o diferență uriașă, motivul pentru care ne tot zbatem, e o mișcare de mase a consumatorilor. S-ajungem să zicem: «Nu, nu sunt deloc mulțumită de informațiile pe care mi le oferi! Și nici de hainele pe care mi le vinzi, pentru că nu-mi dai nicio garanție că-s făcute în condițiile la care mă aștept eu!»

Mulți oameni nici nu știau că există o problemă, înainte să apară The True Cost. Acum am formulat problemele. E momentul să trecem la etapa următoare. Știm că am zgândărit niște branduri cu filmul ăsta și ne așteptăm să se așeze cu noi la masă și să discutăm ca între adulți. Sunt foarte multe lucruri urgente de făcut. De exemplu, săptămâna trecută am depășit 400 de unități de dioxid de carbon în atmosferă. Știam că urmează să se-ntâmple, dar nu mi-am dat seama că e iminent. Asta înseamnă, printre altele, că în anumite zone ale globului nu se va mai putea cultiva bumbac. Era bumbacului ieftin a apus. Există o grămadă de argumente, nu doar că nu e bine să produci haine ieftine, prin munca unor sclavi.

În alte domenii văd că încep să se miște lucrurile: Coca-Cola, de exemplu, oferă acces la o linie de micro-finanțare pentru femei. Dacă mi-ai fi spus c-o să vină așa ceva din partea unui brand ca ăsta... Când eram mică, Coca-Cola era dușmanul absolut! Încă n-am încredere totală în ei, dar uite că au făcut o schimbare. Motivul pentru care multe branduri și-au schimbat politica de marketing e revoluția digitală. Azi pot să vorbesc pe Facebook cu un fermier care cultivă ceai în Malawi. Pe vremuri, poate dădeam de el pe un poster în cine știe ce magazin hippiot... era o oportunitate ratată. Azi oportunitățile de genul ăsta apar peste tot, pe Twitter, în social media.

Oamenii încă asociază moda cu viitorul, cu tendințele. Dar modelul ăla de căcat pe care-l folosesc în producție vine din secolul XIX, și-acolo trebuia să rămână!

O să ajungă și în modă valul ăsta. La un moment dat, foarte curând, lumea n-o să mai posteze pe Twitter despre ce-a purtat nu-știu-care Kardashian. Dacă o să vezi o fabrică de haine care exploatează muncitorii, o etichetă aiurea, orice... o să vrei să spui. Brandurile care au înțeles asta deja fac jocurile. Sunt brandurile care chiar se schimbă pe bune. Moda a rămas în urmă pentru că se bazează pe un model de business foarte conservator. Momentan, încă le merge. Oamenii încă asociază moda cu viitorul, cu tendințele. Dar modelul ăla de căcat pe care-l folosesc în producție vine din secolul XIX, și-acolo trebuia să rămână!

Muncitori din sweatshop-urile care produc haine, în drum spre fabrică. Stop-cadru din „The True Cost”

Conceptul de sweatshop apare pentru prima oară într-un roman victorian, iar definiția lui originară e de intermediere: banii nu ajung la muncitor, ci la un terț, care se poartă îngrozitor cu muncitorul. Wow, încă mai facem asta? Nu-ți vine să crezi, dar da! Numai că deja a început a patra revoluție industrială, cea digitală. Într-o oarecare măsură, avem deja acces la printare 3D. Oare companiile astea, care se bazează strict pe un model cu volum mare și cost mic se vor putea adapta? Eu una, în locul patronilor brandurilor ăstora, mi-aș pune niște întrebări foarte serioase.”

Dezlegare la H&M?

„Eu aleg să investesc o parte din bugetul meu în haine mai scumpe, pentru că mă preocupă chestia asta și caut un raport bun între preț și numărul de purtări. Dar înțeleg că nu toată lumea vede lucrurile așa. Nici nu cred că ar trebui s-o facă. Nu e de datoria fiecărui consumator în parte să descâlcească dezastrul ăsta enorm. Problema nu vine din faptul că-ți cumperi tu, un om oarecare, ceva de la H&M. Mi-a scris de curând o adolescentă foarte drăguță și m-a întrebat: «Dacă mă abțin și nu-mi iau ceva de la H&M, o să-i afecteze? O să observe?» I-am scris: «Nu. La ce cantități produc acum, chiar nu-i afectează.»

Decât să-mi cumpăr un căcat, pe care probabil o să-l port o singură dată, 3 ore, mai bine bag alea 5 lire într-o campanie de crowdfunding. Sau îi economisesc. Pentru mine, ca femeie tânără, e un gest de putere – am 5 lire și nu ți le dau ție, H&M, că tu oricum ai o grămadă de bani!

Dar există și-un alt mod de a privi chestia asta. Ideea nu-mi aparține, e a unei prietene, care-i mult mai tânără, din generația născută în anii ’90. Zice tipa asta: «OK, deci ai 5 lire în buzunar. Poți să te duci să-ți iei o pereche de bikini, costă 3 lire. Să lăsăm la o parte etica producerii unui articol de îmbrăcăminte care costă 3 lire, cu tot cu transport și profit. Decât să-mi cumpăr un căcat, de care nu-mi pasă, de care n-am nevoie, pe care probabil o să-l port o singură dată, 3 ore, mai bine bag alea 5 lire într-o campanie de crowdfunding. Sau mă apuc să economisesc la bancă. Pentru mine, ca femeie tânără, e un gest de putere – am 5 lire și nu ți le dau ție, H&M, că tu oricum ai o grămadă de bani! Așa că o să plec. Am văzut obiectul ăsta, l-am vrut, dar am ales să nu mi-l iau. M-am abținut, cum te abții de la o-nghețată și mi-a trecut repede și pofta. Dar banii încă îi mai am: sunt ai mei, nu ai tăi. Și pot să hotărăsc eu cum îi investesc pentru viitorul meu! Pot să strâng bani să-mi iau un aparat, să fac un film, de exemplu.» Și să nu crezi că e o tipă mega liberală sau ceva – nu! E o tânără musulmană, de fapt.

Sau poți să faci altceva. Dacă doar asta-ți permiți, cumpără tricoul de 5 lire. Eu una n-o să te judec. Cumpără-l și scrie-le o scrisoare: «Dragă H&M, am cumpărat tricoul ăsta, o să îl spăl cu grijă și o să-l port 4 ani, dar vreau să știi că nu-mi convine deloc cum produci hainele. Dacă ai face asta cum trebuie, mi-aș mai cumpăra încă 3 tricouri de la tine.» Manipulează-i un pic. Nu, nu trebuie să te simți vinovat! Dar poți să iei furia pe care-o simți când vezi filmul și s-o dai afară, s-o întorci spre ei!”

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK