Scena9 împreună cu MUBI vă invită să vă faceți cinema la voi acasă. Nu-i nimic mai simplu: dați un clic aici, pentru un free trial de 30 de zile pe MUBI.com, unde găsiți unele dintre cele mai puternice filme din istoria cinematografiei. În rest, alegeți voi când și ce vedeți (de la titlurile-alea clasice pe care le-ați amânat mereu, până la filmele noi pe care nu le-ați găsit în cinema), pe telefon sau pe proiector, singuri sau în gașcă.

În 1968 a fost asasinat Martin Luther King Jr., unul dintre cei mai importanți activiști pentru drepturile persoanelor de culoare din secolul XX, în Star Trek apărea primul sărut dintre un bărbat alb și o femeie de culoare, iar Andy Warhol era împușcat de feminista Valerie Solanas. În plin război în Vietnam, lumea se schimba. Deși e un an atât de încărcat, 1968 e mai curând asociat cu revoltele studențești de la Paris, un eveniment simbolic pentru cultura protestelor și tinerii furioși care luptă împotriva sistemului. Totul a pornit de la un incident minor, care-a fost pictura care a umplut paharul: pe 22 martie, la căminul universității de la Nanterre, băieților li s-a refuzat accesul în dormitoarele fetelor. Această decizie radicală nu era o excepție, ci venea pe valul conservator cu care președintele De Gaulle mătura Franța. În același timp, protestele împotriva războiului din Vietnam se răspândeau peste tot în Europa. Erau les enfants de Marx et de Coca-Cola.

Acest spirit revoluționar a cuprins curând întreaga clasă muncitoare, de la taximetriști la imigranți sau ingineri de la Renault, sătui de abuzurile șefilor - mai bine de 9 milioane de oameni au ieșit pe străzi într-un singur an. Studenții îi citiseră pe Marx și pe Lenin și sperau la o societate egalitaristă, progresistă, care se opunea gardei vechi, un regim de dreapta conservator. Deși protestele au fost înăbușite la scurt timp de mareșalul Charles de Gaulle, urmările s-au văzut treptat. În cinema, revoltele au marcat un punct de cotitură; filmele noi demontau le cinéma de papa și tindeau spre radicalizare formală, estetică, ideologică. Pentru Franța, o țară care le-a permis femeilor să voteze abia în 1944 (până și România o făcuse mai devreme, în 1938), în sfârșit se vedea un început de progresism.

Mai 68, Foto: Marie Claire

Mubi marchează 50 ani de la revolte prin două filme importante: Mourir à trente ans (r. Romain Goupil, 1982) și No Intenso Agora (r. João Moreira Salles, 2017). Ambele filme discută sloganul the personal is political în forme diferite - dacă primul e o privire din interiorul unui grup de studenți activiști, al doilea e o privire actualizată asupra protestelor, o privire care caută să investigheze ce anume și cum n-a funcționat - cu ochii și mintea de acum.

Mourir à trente ans (r. Romain Goupil, 1982)

Filmul lui Goupil e odiseea prieteniei dintre regizor și Michel Recanati, un tânăr activist care s-a sinucis la 30 ani, alături de care Goupil a trăit revoltele din Mai ‘68. Folosind material de arhivă filmat chiar de regizor în timpul protestelor și interviuri de după moartea lui Recanati, filmul e un documentar încărcat de nostalgie și de imagini dulci-amărui. Într-un fel, documentarul e până la un punct atât de personal, încât ar putea trece drept un film jurnal. Discuțiile încărcate ideologic nu sunt nicicum serioase și pedante, ci au un aer auto-critic savuros, încărcat întotdeauna de un substrat comic: Goupil recunoaște nonșalant în fața colegilor că nici n-a citit Statul și revoluția, biblia lui Lenin.

Filmul e excelent pentru a înțelege parcursul pre-revoluționar al unui grup de tineri, de la communisme porte-à-porte (mai precis, distribuirea ziarului L’Humanité și lipirea de afișe) până la exmatriculare și anarhie. Figura lui Recanati are o aură de mister și seriozitate - e un om care s-a luat în serios până la capăt (spre deosebire de ceilalți, care îl mai foloseau din când în când pe Marx ca să ajungă la o fată), ajungând să mărșăluiască în primul rând, alături de Daniel-Cohn Bendit, probabil cel mai cunoscut lider al revoltelor pariziene. Pe de altă parte, documentarul e presărat de momente de slapstick comedy, prin inserarea unor ficțiuni improvizate pe care Goupil le-a făcut cu prietenii săi naivi, Coyote și Baptiste, în adolescența pre-revoluționară. Spre deosebire de alte documentare care tratează aceeași temă, Mourir à trente ans e mai puțin despre ce se întâmpla pe stradă și mai mult despre viața studenților: conflictele cu sistemul educațional, discuțiile contradictorii cu părinții, lecturile lui Marx, prieteniile lor.

No Intenso Agora (r. João Moreira Salles, 2017)

În No Intenso Agora (2017), apar la un moment dat un copil care merge spre aparatul de filmat și o bonă care se retrage imediat din cadru. „Nu știm întotdeauna ce filmăm”, spune vocea din off, sau mai degrabă ce surprindem cu adevărat în timp ce ne uităm în altă parte, pentru că imaginile pot fi interpretate ca o reflectare a relațiilor de clasă. Documentarul lui João Moreira Salles e plin de astfel de bucățele revelatorii: revoltele studențești din 1968, de la Paris până în Cehoslovacia, prin imagini de arhivă (unele filmate de amatori, altele preluate din alte documentare ale vremii), alături de vinietele turistice surprinse de mama regizorului într-o vizită în 1966 în China. Moreira Salles însuși era un nomad (copilăria lui se împărțea între Brazilia și Franța), făcând ca miza lui să fie una personală, de înțelegere a mecanismelor memoriei și ale istoriei și felul în care anul 1968 putea fi resimțit din puncte geografice diferite.

Regizorul comentează imaginile deseori punând stop și dând rewind, ca într-un proces blow-up-ian de căutare a sensurilor ascunse. El observă, de pildă, că deși revoltele aveau în ele o miză egalitaristă, cei care se impun în aceste filmări sunt întotdeauna bărbații albi, femeile au mai degrabă rol ilustrativ, iar persoanele de culoare sunt surprinse mereu în marginile cadrului. Astfel de detalii contribuie, în cele din urmă, la eșecul politic al protestelor, spune Moreira Salles, alături de ambițiile și neînțelegerile dintre protestatari - fără a fi un grup compact, ci mai degrabă o masă de oameni care înțelegeau în mod diferit clasa politică. No Intenso Agora ia pulsul străzii, spre deosebire de filmul lui Goupil, dar e în același timp și mai detașat. E privirea omului din prezent, care n-a participat la proteste - iar imaginile, preluate în mare parte din alte filme, reconstruiesc o atmosferă generică, prezentând evenimente-cheie, în ordine cronologică, zăbovind pe figurile unor lideri importanți.

Cu toată letargia care ne-a cuprins dintr-odată pe noi toți (nu numai românii, ci europenii în general), filmele despre mai '68 au puterea să trezească nevoia de a ieși și a face ceva, cu instinctul că orice e posibil. Ce s-a întâmplat cu „fiți realiști, cereți imposibilul”?
 


 

Cele două filme pot fi văzute online, pe MUBI, până la finalul lunii mai.