Este foarte posibil să știi deja cine este Malala Yousafzai, cea mai tânără laureată a Premiului Nobel. Născută în 1997 în Pakistan, este fiica unui activist pentru educație. Încă din copilărie Malala a călcat pe urmele tatălui său și a vorbit despre dreptul la educație. Din 2008, când avea 11 ani, a început să scrie anonim pe un blog BBC despre viața ei ca preadolescentă într-o regiune în care talibanii deveneau o prezență tot mai puternică. Pe parcursul anilor, Malala a continuat munca de activistă și a devenit o figură tot mai publică în Pakistan, vorbind împotriva talibanilor. Au început însă și amenințările cu moartea. În 2012, când avea 15 ani, în timp ce se întorcea de la un examen, Malala a fost împușcată în față de către un taliban.
Adolescenta a supraviețuit și a devenit un simbol global al luptei pentru accesul fetelor la educație. În 2014 a primit premiul Nobel pentru Pace, și de atunci a rămas o voce importantă în spațiul public, inițiind și o fundație caritabilă. După atac, Malala și-a continuat educația în Anglia și absolvit la Oxford.
În 2013 a publicat, alături de jurnalista engleză Christina Lamb, un volum de memorii despre experiența ei, Eu sunt Malala (publicat în limba română la editura YoungArt). Malala se întoarce acum cu un nou volum, Regăsire, unde vorbeşte despre prietenie şi prima iubire, despre anxietate şi descoperirea de sine. Malala scrie despre drumul de la adolescenta singuratică din liceu la studenta nechibzuită şi, în cele din urmă, la tânăra femeie împăcată cu propriul trecut. Cartea a fost publicată în România la editura Polirom și poți citi un fragment aici.
La mai puțin de o săptămână după ce am fost împușcată, lumea din Pakistan a început să susțină că atacul a fost regizat. Când au ajuns și la urechile mele aceste teorii ale conspirației, mi s-au părut prostești și jalnice, că nimeni n-ar putea să le dea crezare. Apoi mii de oameni – printre care și unii politicieni și jurnaliști – au început să spună că familia mea înscenase totul ca să câștige bani și să facă rost de pașapoarte britanice. Talibanii au emis o declarație în care și asumau responsabilitatea pentru atac. Medicii care mă trataseră în Pakistan și în Regat au dat interviuri televizate. Dar niciuna dintre aceste dovezi nu a clătinat convingerea maselor numeroase care credeau că totul fusese înscenat. Când mama auzea minciunile pe care le împrăștia lumea, plângea și spunea: „Aș vrea să aibă dreptate. Mi-aș dori să nu se fi întâmplat“.
Negarea permanentă, la scară largă, a ceea ce mi se întâmplase era ca un al doilea atac, care lăsa în urmă răni de nevindecat. În unul dintre primele interviuri pe care le-am dat după ce am fost externată din spital, jurnalistul m-a întrebat ce i-aș spune atacatorului meu. Am spus că l-am iertat – și era adevărat. Dar adevărat era și ce am scris în seara aceea în jurnal, la cincisprezece ani: Ce i-aș spune? I-aș cere doar ca data viitoare să țintească spre mijlocul frunții. Să se asigure că vede toată lumea. Așa nimeni n-ar mai spune că n-am fost împușcată.
În timp ce conspiraționiștii continuau să pretindă că atacul fusese înscenat, alții credeau că a fost real, dar detestau toată atenția de care aveam parte de pe urma lui. „De ce o iubește lumea pe Malala atât de mult?“, tot întrebau în comentarii pe site-uri de știri și platforme de socializare. Țările occidentale ne colonizaseră, se folosiseră de oamenii noștri ca de niște pioni în războaie indirecte ce au durat zeci de ani, uciseseră copii și civili în atacuri cu drone. După toate acestea, multor pakistanezi le displăcea faptul că Statele Unite și Europa își revărsau acum laudele peste o adolescentă dintr-un orășel de munte. Dacă Occidentul mă iubea, conaționalii mei nu aveau nevoie de alt motiv să mă urască. Mi se părea că trebuie să trăiesc ca și cum aș fi la judecată, încercând să mi dovedesc nevinovăția în fața unor oameni care deja mă găsiseră vinovată.
Într-o după amiază, când aveam o oră liberă la liceu, stăteam pe telefon și am dat peste o poză cu mine, postată pe Instagram de un site de știri din Pakistan. M-am oprit să citesc comentariile; ca de obicei, erau pline de cuvinte precum „cățea“, „târfă“, „trădătoare“. Apoi am citit: Vreau s-o omor. Mi s-a tăiat răsuflarea și m-am făcut mică pe scaun, simțindu-mă expusă și vulnerabilă. Chiar are de gând să mă atace? O fi taliban? I-am deschis pagina de profil, dar nu oferea niciun indiciu despre identitatea lui. Nu postase decât niște poze neclare și câteva meme proaste. Dacă cel din poze era chiar el, nu era cu mult mai mare decât mine.
Aveam nevoie să înțeleg de ce mă ura atât de mult. Oare spusesem prin vreun interviu ceva ce-l făcea să simtă asta? Aș putea oare să vorbesc cu el și să-l fac să se răzgândească? Înainte să apuc să mă gândesc mai bine, mi-am făcut un profil de Instagram cu un nume fals și multe poze cu bărbați culturiști, gărzi de corp virtuale în spatele cărora mă puteam ascunde. Apoi i-am scris celui care spusese că vrea să mă ucidă.
De ce? Nu înțeleg. De ce gândesc așa tocmai cei din țara ei?
A răspuns imediat: De unde ești?
Din Pakistan. Dar trăiesc în Anglia, am răspuns, fără să mint.
Atunci n-ai cum să înțelegi, a scris el. Noi, cei din Pakistan, știm că e o mincinoasă și o trădătoare. Nu-ți face griji, o s-o trimitem în iad.
Încă îmi tremurau mâinile când am găsit-o pe Alice în sala de recreație a elevilor. „Malala! Ce a fost în mintea ta? Blochează-l chiar acum și nu mai face niciodată așa ceva“, mi-a spus ea, cu panica străfulgerându-i în privire. I-am promis și mi-am promis că n-o să mai discut vreodată cu astfel de trolli.
Ca să pot supraviețui, a trebuit să devin imună la sutele de comentarii pline de ură la adresa mea pe care le vedeam ori de câte ori deschideam telefonul, să încerc să-mi alin durerea și să-mi construiesc un zid în jurul inimii. Dar durea mereu când lumea spunea că n-am făcut nimic pentru a le ajuta pe fetele din Pakistan. Nu numai că ignorau prețul fizic pe care l plătisem fiindcă le ținusem piept talibanilor, sau anii pe care mi i petrecusem pledând în favoarea educației – ceea ce mă supăra era că insinuau că nu-mi păsa, că plecasem de bunăvoie de acasă, uitând de milioanele de fete care încă luptau pentru dreptul de a merge la școală. Nimic nu putea fi mai departe de adevăr.
