Teatru

„MAMA: Nuclear”. A doua venire

de Oana Stoica

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 20 octombrie 2022

MAMA: Nuclear este un sequel al performance-ului MAMA (2020), creat în mare parte pe aceleași fundamente: are aceleași personaje, formatul este hibrid, de teatru-performance, combină muzică live, visual și un text discursiv într-o ramă narativă puțin schițată, este creat pentru reprezentare în aer liber (eu l-am văzut însă în interior, din cauza riscului de ploaie, la Rezidența9). Dacă precedentul episod vorbea despre conexiunea dintre manipularea prin fanatismul de tip religios (sectant) și exploatarea capitalistă, actualul abordează o temă fierbinte: amenințarea nucleară. În timp ce președintele Joe Biden caracterizează războiul dus de Rusia în Ucraina ca având cel mai ridicat risc nuclear de la criza rachetelor cubaneze (1962), istoricul Timothy Snyder consideră că este vorba mai degrabă de un șantaj care nu se va materializa niciodată, dar care are efecte directe prin manipularea prin frică a populației și guvernelor. „Acest război aproape sigur nu se va încheia cu un schimb de arme nucleare. Statele cu arme nucleare duc și pierd războaie din 1945, fără să le folosească. (…) Desigur, există o anumită tentație de a ceda mental șantajului nuclear. Odată ce subiectul războiului nuclear este pus în discuție, pare extrem de important și devenim deprimați și obsedați. Tocmai aici încearcă Putin să ne conducă cu aluziile sale vagi la armele nucleare. Odată ce îl luăm în considerare, ne imaginăm amenințări pe care Rusia nu le face de fapt. Începem să vorbim despre o capitulare ucraineană, doar pentru a scăpa de presiunea psihologică pe care o simțim.” 

Undeva, la joncțiunea dintre aceste două idei își găsește tonul și spectacolul creat de Mihai Lukács: într-un București lovit de un atac nuclear, supraviețuitorii dezvoltă un cult sinucigaș. Lukács se folosește aici de arsenalul de ficțiuni populiste, de la tunelurile dacice la energiile Sfinxului din Bucegi, pentru a arăta cum se dezvoltă și întreține obsesia amenințării nucleare și cum aceasta este exploatată în beneficiul / profitul altora. Cât de aberantă este revenirea acestei amenințări globale se vede din forțarea unei narațiuni în care premisa este inversată: în loc să reprezinte o amenințare, bomba nucleară este idolatrizată. Dar aici trebuie să mergem la surse. 

Mihai Lukács indică două surse pentru performance: volumul de poeme Surâsul Hiroșimei (1956) al lui Eugen Jebeleanu (scriitorul, nu regizorul) și un film din franciza Planeta maimuțelor, Beneath the Planet of the Apes / Secretul Planetei maimuțelor. Poemele lui Jebeleanu, scrise ca reacție la folosirea bombei atomice la Hiroshima și Nagasaki în 1945, se învățau la școală pe vremuri, unul dintre cele mai cunoscute fiind Corul copiilor uciși

„Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă …
Nu mai cunoaştem drumul către casă.

Sîntem uşori, şi ceaţa e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?

Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare!
Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ? (...)”
    
Poemele susțineau o direcție aproape generală în epocă la nivel politic, de ajungere la un acord privind interzicerea armelor nucleare (s-a ajuns la un Tratat de Neproliferare a Armamentului Nuclear în 1968, care nu este semnat de toate puterile nucleare). Filmul merge în aceeași direcție militantă anti-nucleară: ideea venerării unei bombe nucleare care distruge, direct sau indirect, adepții propriului cult este luată de aici. În performance, cele două idei se conjugă într-un viitor anterior: distrugerea a avut deja loc, ceea ce vedem sunt consecințele, dar această poveste ficțională din trecut este o proiecție a unui posibil viitor real. Finalul, cu singurătatea maimuței umblând bezmetică prin ceața nucleară, se conectează, probabil, cu filmul din care este inspirat (mărturisesc că nu l-am văzut), dar are un nivel de lectură și în afară acestei referințe: o întoarcere la primitivism, după ce specia umană în forma sa evoluată va dispărea în urma cataclismului nuclear declanșat tocmai de omul civilizat. O ironie crudă – cu cât suntem mai inteligenți și ne dezvoltăm mai mult ca civilizație, cu atât devenim mai periculoși nu doar pentru celelalte specii cu care trăim pe planetă, ci și pentru noi înșine. Obsedați să ucidem (asta facem în război), ajungem să ne sinucidem. Ura (și prostia) este mai puternică decât instinctul de conservare. 

Foto: Răzvan Leucea

Ce e interesant la acest spectacol se coagulează nu doar în jurul temei, ci și al textului — o scriere discursivă, non-narativă într-o ramă pseudo-narativă (aici importante sunt discursurile și mai puțin sau deloc povestea în sens convențional, cu acțiune, cronologie, personaje) —, și al imaginii – un spațiu în lumină și negru, aseptic, dotat tehnic (microfoane, boxe, mixer etc.), cu cabluri luminoase și fără niciun fel de butaforie clasică, cu costume negre cu croieli care combină volume cu tăieturile ample ale unor rase călugărești. Este un visual fancy, pop, foarte cool și deloc teatral în sens peiorativ (adică prăfuit și artificial). Și nu e vorba doar de faptul că performance-ul arată așa puternic vizual pentru că se dorește o viziune performativă contemporană, cu care să rezoneze publicul tânăr, ci și pentru că acest tip de atracție vizuală se leagă de strategia de seducție a publicului pe care o au sectele religioase, care vor să fie o alternativă la conservatorismul, inclusiv vizual, al bisericilor creștine. Aici operează MAMA, marea preoteasă a bombei divine, și tot aici apare o marcă spectacolului, discursivitatea textelor. 

La Oana Rusu – MAMA, discursul este mai mult vorbit, o incantație pe linia dintre blândețe generoasă (și falsă) și autoritate hipnotizantă. MAMA își arogă față de publicul-adept o autoritate incontestabilă pe care o prezintă ca pe o favoare. MAMA știe să își dreseze adepții. Oana Rusu făcea un rol de excepție în primul episod și își menține personajul la aceeași temperatură și în al doilea episod. Este o actriță excelentă, cu multe abilități actoricești și muzicale, versatilă (a se vedea în Capete înfierbântate 2). Maria Sgârcitu face un personaj care o susține pe MAMA, un fel de alter ego, un reflector menit să întărească credința adepților și să le risipească temerile, fragilă, dar dârză și foarte atrăgătoare. Împreună, ele formează un duet care fascinează și seduce, un fel de fake news conspiraționist altoit cu literatură motivațională și întrupat în liderele unei secte sinucigașe (indiferent de ce afirmă oficial). Mai puțin reușită este inserția de „realitate” prin care convenția performance-ului se sparge – o spectatoare revoltată (Ana Maria Pop) contrazice discursul Mamei. Doar că modul în care convenția este distrusă este mai convențional decât convenția în sine.  

MAMA: Nuclear este un tip de spectacol aproape singular în România. Pe lângă structura performativă contemporană, non-lineară și non-narativă, spectacolul reprezintă și un răspuns clar poziționat și extrem de rapid la amenințarea nucleară. 

MAMA: Nuclear poate fi văzut pe 29 și 30 octombrie, 5 și 6 noiembrie la Muzeul Național de Artă Contemporană. Intrarea la spectacol se va face pe baza biletului de acces la muzeu.

Fotografii: Răzvan Leucea.

MAMA: Nuclear
Cu: Oana Rusu, Maria Sgârcitu, Ana Maria Pop
Costumele: Corina Sucarov
Scenografia și afișul: AMXHD*
Muzica: Maria Sgârcitu (aka Sofia Zadar)
Coregrafia: Ana Maria Pop
Textul și regia: Mihai Lukács
*duo format de Alex Horghidan și Mișa Dumitriu
Dress code recomandat: negru
Parteneri: Rezidența9, Muzeul Național de Artă Contemporană, Londohome, Librăriile Cărturești, Iqads, Bookhub, România Pozitivă, Zile și Nopți, Dezarticulat, Suplimentul de Cultură, Mindcraft Stories.
Proiect derulat de Centrul Dialectic și co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK