Teatru

Salonul refuzaților: abuzurile din teatru devin spectacole

de Oana Stoica

Publicat pe 2 iulie 2022

După o serie de articole (1 și 2) în care studenți și tineri artiști vorbesc despre abuzurile din universitățile vocaționale, am descoperit că recent înființatul Teatru Postnațional Interfonic (2021) are deja un proiect pe această temă, Un elefant, mai mult sau mai puțin, în cameră, și două spectacole, create în parteneriat cu Institutul Polonez și Institutul Goethe.  

În retrospectiva anului teatral 2021 am inclus Teatrul Postnațional Interfonic (TPI), o structură independentă cu patru companii, creată de patru artiști și o producătoare (Kinga Ötvös, Vlaicu Golcea, Mihai Păcurar, Alex Halka și Laura Trocan), „care pune la dispoziție tinerelor în general (dramaturge și actrițe în special n.red.) un sistem în care ele să își poată valida munca”, după cum zice muzicianul Vlaicu Golcea într-un interviu pentru RFI. TPI are două mize: să creeze un spațiu (sonor și virtual) în care să se exprime artistic dramaturgi și actori, în special tineri și femei, care au acces mai greu în instituțiile publice — unde, de multe ori, trebuie să facă față unui sistem misogin de lucru, ierarhic și patriarhal, și unde se pot confrunta cu diferite abuzuri — și să imagineze formate noi de spectacole, diferite de cele standard, din sala de teatru. TPI este un răspuns conceptual unic al mediului teatral din România la restricțiile impuse în pandemie formelor standard de teatru, pentru că nu se reduce la o reacție strict artistică (un spectacol), ci se manifestă ca o poziționare administrativ-creativă față de nevoia de a regândi arta teatrală la toate nivelele: artiști, public, etic, estetic, tematic, comunicare, misiuni, tehnologie. Golcea denumește TPI „salonul refuzaților”, o titulatură care marchează revolta proiectului, etică și estetică, și conține și potențialul acestei revolte de a produce unele schimbări în domeniu. Mai mult, titulatura (auto)ironică afirmă independența TPI față de structurile de putere din teatrul românesc. 

„Am asistat la execuția impecabilă a misoginismului prezent în toate straturile, de la nivel de producție până la nivel artistic, și la toate tipurile de abuz emoțional”, zice Golcea despre experiența lui în teatre publice și independente, care l-a determinat să inițieze proiectul anti-bullying împreună cu colegii săi în decembrie 2021. Spectacolele vor fi accesibile pe site-ul TPI (în toamnă - iarnă), dar deocamdată au fost prezentate în format fizic la Pavilion 32, hot spot-ul cultural al Institutului Goethe din București. Cele două instalații performative sonore pornesc de la texte ale unor autori polonezi, traduse de Marina Palii și publicate de Institutul Polonez din București în volumul Revoluții. Antologie de teatru polonez contemporan (Editura Art, 2022). E de remarcat că situațiile din texte, ambele documentate (povești reale ale unor actrițe / doctorande poloneze), sunt similare cu cele din România (abuzurile, contextele lor, modul de adresare / justificare al agresorului, tipologiile de abuzatori etc.). Unele replici le-am auzit enunțat identic de artiste din România. 

„E MAI UȘOR SĂ DISTRIBUI PE TIPOLOGIE
TREABA MERGE MAI REPEDE 
ȘI NU E NEVOIE SĂ APROFUNDEZI” /

„CORPUL MEU ESTE SACRUL MEU
PERSONAJUL MEU NU SUNT EU” /

„el se folosește de poziția lui
iar faptul că trebuie să mă corecteze
ok
poate să spună lucrul ăsta
nu trebuie neapărat să mă atingă” /

„am o problemă
când nuditatea nu este justificată” /

„el a spus că nicio femeie nu a scris niciodată o piesă bună” /

Structurile similare au produs aceleași comportamente toxice în teatrul românesc și polonez. Prin urmare, pentru a reduce abuzul, reformele trebuie să fie structurale. De aici, de la sistemul teatral care favorizează abuzul, pornesc Mihai Păcurar și Vlaicu Golcea în crearea instalațiilor perfomative sonore. 

Actrițe. Foto: Emil Măndănac

Actrițe. Adică, scuze că te ating pleacă de un text de Michał Telega, scris pe baza interviurilor cu cinci studente de la Academia de Arte Teatrale din Cracovia, care vorbesc despre sexism și hărțuire sexuală, despre misoginism, ierarhie și patriarhat, despre umilire și intimidare, despre body shaming și devalorizare personală. Despre ce înseamnă să fii femeie într-o lume dominată de monștri sacri și demiurgi, cei mai mulți bărbați. Creat de Mihai Păcurar (scenograf, regizor & artist multiedia) cu cinci actrițe – Mădălina Mușat, Oana Hodade, Oana Pușcatu, Carmen Ghiurco, Kinga Ötvös și Paula Dunker (o identitate feminină anormativă) —, spectacolul produce în mod voit depersonalizarea personajelor și stereotipizarea mărturiilor, pentru a arăta larga răspândire a acestor comportamente și toleranța de care breasla teatrală dă dovadă față de ele. Păcurar a captat digital mișcările actrițelor în timp ce (se) jucau (cu) personajele (îmi pare a fi aici un pic altceva decât o interpretare, mai degrabă actrița devine pentru personaj un canal de comunicare cu lumea) și le-a atribuit unor avataruri virtuale. Deși au chipurile actrițelor, umanoizii sunt lipsiți de individualitate: doar capete, fără caracteristici identificabile (păr, machiaj, bijuterii). Asta face ca mărturiile să pară impersonale, iar vocile uniformizate să formeze o colectivitate, o voce comună. Se evită astfel reducerea abuzurilor la situații punctuale, dimpotrivă, comportamentul toxic este parte din norma de conduită în breaslă. Principala problematică identificată în teatru ține de obiectivarea femeilor, sexualizarea lor, uneori vulgară și agresivă, devalorizarea lor profesională din cauza genului (rolurile sunt mai bune pentru actori decât pentru actrițe, regizorii sunt majoritatea bărbați, artiștii sunt mai bine plătiți decât artistele). Chipurile umanoizilor sunt crispate,  femeile sunt încorsetate de cutuma tăcerii care face dificilă denunțarea abuzurilor. Spațiul sonor se încheagă prin nouă boxe din sunetele electronice ale anxietății, deziluziei și furiei, printre care răzbesc vocile personajelor, lipsite de un timbru vocal identitar.

„UNU DENUNȚĂ CEVA CUIVA
SPUNE CEVA
DOAR E O LUME MICĂ NE ȘTIM
IAR OAMENII SUNT CUM SUNT
ȚI-E FRICĂ
POȚI UȘOR
SĂ FII DATĂ AFARĂ
NU TE OPUI DIRECT
(...)
TOTUL DEPINDE DE PERSOANĂ
NU SPUNEM CĂ SUNT TOȚI RĂI
ȘI CĂ TOȚI NE TRATEAZĂ RĂU
NU
DAR SPUNEM NU PRACTICILOR 
CARE NE UMILESC
PRIN CARE NE DISPREȚUIESC
PRIN CARE NE MANIPULEAZĂ”

În Notă de trecere de Agata M. Skrzypek, tema se mută în mediul academic, în școlile doctorale, dar rămâne în domeniul teatral. Relația abuzatori-abuzați este aici mai diversă, cu mai multe nuanțe de gri. În vârful ierarhiei sunt profesorii, conducătorii de doctorate, caractere uniforme căci funcționează în interiorul stereotipului  „factor de decizie” cu diferite abilități abuzive (violență, mobbing / hărţuire psihologică la locul de muncă, hărțuire sexuală). La bază sunt doctorandele, mai diverse ca tipologie prin modurile în care se raportează la putere (profesori): cedează și abandonează școala, tolerează abuzul, îi rezistă și îl contestă sau încearcă să stabilească o relație de avantaj reciproc (cele din urmă vor reproduce, la rândul lor, abuzul). 

Lucrări ale artistei Paulina Mitek

În format fizic, spectacolul creat de Vlaicu Golcea (regizor, compozitor, performer) se dezvoltă prin cumularea mai multor obiecte de artă: un element sculptural suspendat creat de Alex Halka, altul plastic, o instalație textilă de Cristina Milea / șarlatan.ro, și o expoziție cu 10 lucrări grafice ale ilustratoarei Paulina Mitek.  Publicul este dispus concentric în spațiu, înconjurat de 12 difuzoare din care se aud vocile Persoanelor (Gabriela Pîrlițeanu, Ioana Bugarin, Carmen Ghiurco, Cătălina Bălălău, Oana Pușcatu, Cleopatra Constantinescu), încrustate într-un conglomerat sonor face aproape palpabilă anxietatea victimelor și agresivitatea abuzatorilor.

„Persoanele nu sunt personaje. 
Persoanele sunt voci. Sistemul 
se întrupează în Persoane și 
rămâne astfel unul fără trup” 

Existența abuzului la nivel doctoral pare a fi un vârf al degradării sistemelor artistic și de învățământ, o culme a irelevanței acestora din punct de vedere educațional și academic, surprinsă cu maxim de cinism și ironie în song-ul „nu renunța, studento, că ne închid catedra”. Parazitarea mediului academic în special de sexism, bullying și hărțuire sexuală, se produce prin agresiuni verbale și psihologice. 

„PERSOANA4: În comisia de etică sunt membri un abuzator, o proxenetă și o sociopată, doar n-o să mă duc la ei.
PERSOAN2: Îmi cunosc bine drepturile. Știu bine că există doar pe hârtie.
(...)
PERSOANA1: Femeile put. Când au ciclu se simte de la o poștă. Atunci nu le las să intre la examen.
PERSOANA5: Femeile sunt mai puțin capabile decât bărbații și ar fi mai bine dacă ar sta acasă. 
PERSOANA1: Arăți ca o târfă cu bluza asta pe tine.
(...)
PERSOANA4: Ești o cretină, noroc că mă ai pe mine. Eu o să îți fac educație.”

Notă de trecere mi-a amintit parțial de preview, un performance radical la vremea sa (2006), în care Manuel Pelmuș performa complet în întuneric, lăsând spectatorul să îi perceapă spectacolul cu urechile. Ceva similar se produce și în producțiile TPI, unde în lipsa imaginilor sau în prezența unor imagini stereotipe, spectatorul este obligat să se concentreze pe sunet, să își dezvolte imaginarul prin informația sonoră și să își creeze un spectacol vizual propriu. Dacă în formula clasică de spectacol, spectatorul este inactivat prin servirea unui produs artistic finalizat asupra căruia nu are nicio influență și în care nu are niciun rol, aici îi este activată imaginația, își face propriile narațiuni și „filme”, este „forțat să lucreze” la spectacol și devine coautor al acestuia. Este o schimbare de paradigmă pentru spectacol și spectator care, fără să fie nouă, poate fi explorată pe căi noi.  

În proiectul Un elefant, mai mult sau mai puțin, în cameră, cele patru companii artistice care fac parte din TPI vor continua să producă creații, în diferite formate, despre abuzurile din artele performative. 

Teatrul Postnațional Interfonic
Actrițe. Adică, scuze că te ating
de Michał Telega
traducerea: Marina Palii
regia: Mihai Păcurar
cu: Mădălina Mușat, Paula Dunker, Oana Hodade, Oana Pușcatu, Carmen Ghiurco, Kinga Ötvös
sound design: Vlaicu Golcea
superviser tehnic: Alexandru Andrei
producătoare: Laura Trocan 

Notă de trecere
de: Agata M. Skrzypek
traducerea: Marina Palii
cu: Gabriela Pîrlițeanu, Ioana Bugarin, Carmen Ghiurco, Cătălina Bălălău, Oana Pușcatu, Cleopatra Constantinescu
regie și sound-design: Vlaicu Golcea
sculptură cinetică: Alex Halka
instalație textilă: sarlatan.ro
superviser tehnic: Alexandru Andrei
producătoare: Laura Trocan
afiș: Paulina Mitek

FOTO main: Notă de trecere. Autor: Emil Măndănac

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK